Nadine Voindrouh. De la ‹divă›, la descoperirea sinelui și la implicarea în proiecte sociale: “Am ales să îmi trăiesc viața în funcție de cum mi-aș dori să fie lumea”

Pe Nadine Voindrouh o știm cu toții. “Diva cu acte în regulă” a debutat la emisiunea Școala Vedetelor, după care și-a continuat periplul mediatic în diverse ipostaze: prezentatoare TV, cântăreață, actriță.
Din 2015 încoace însă, Nadine a lăsat deoparte vanitatea – aferentă “jobului” de entertainer, după o experiență avută peste hotare, datorită căreia și-a descoperit sinele și adevărata menire în viață. Întoarsă în România, Nadine și-a întemeiat familia mult visată și a început să se implice activ în educația copiilor din zone defavorizate, dar și în ajutorarea celor care se află în căutarea propriului eu.
Este vreodată prea târziu să ne reinventăm? Am stat de vorbă cu ea pentru a afla povestea din spatele acestei schimbări, dar și care sunt acțiunile prin care vrea să facă din lumea aceasta una mai bună. Din colțul unui orfelinat se aud suspine. Printre lacrimi, o fetiță mulatră de 6 ani, stigmată de toți cei din jur, își imaginează viața pe care va urma să o aibă: decupează imagini din ziare și le lipește într-un caiet. Închide ochii și visează că viața ei va fi ca-n poze, într-o bună zi.

“Aveam șase ani. Ajunsesem într-o casă de copii, dusă de mănuță de bunica mea. Singură și tristă, imaginam cu ochii minții tot ceea ce trăiesc astăzi: o familie, o casă mare și frumoasă, o viață prosperă, trăită în siguranță și în armonie. La 6 ani, acesta era universul meu. Cumva, copilul care am fost nu doar că imagina, ci l-am trimis în timp și spațiu, unde a creat o realitate cu care eu aveam să mă întâlnesc peste 34 de ani. Tot ceea ce am vizualizat la șase ani, s-a întâmplat până la împlinirea vârstei de 40. Nu am stat pe margine, iar visul a activat în mine curajul. Mi-a dat resurse despre care nu știam că le am. Cumva, am știut să fac multe lucruri pe care nu credeam că sunt în stare să le fac. Imaginația mi-a exteriorizat lumea, fără să am termeni de comparație. Nu știam ce înseamnă să ai haine pe care să le schimbi, o casă, să te îngrijească o mamă sau un tată, ce înseamnă ritualurile de viață pe care părinții le fac cu copii lor. Dreamboard-urile mi-au dat o stabilitate la nivel conștient, dar și inconștient. Mi-au mobilat lumea”, îmi povestește Nadine cu lacrimi în ochi.

Unul dintre visurile ei era să urmeze celebra școală de teatru Lee Strasberg, din L.A., America. Cu multe sacrificii, a lăsat România și s-a dus să își îndeplinească dorința. Această experiență a transformat-o însă mai mult decât ar fi crezut vreodată: Nadine a plecat “divă” și s-a întors OM, după cum mărturisește chiar ea.

De unde această schimbare?

“Am plecat româncă get-beget și m-am întors o altă persoană. Nu mai tolerez hăhăielile, nu mai tolerez glumele pe seama altora. Cercul de prieteni s-a restrâns drastic. Nici cel care mi-a devenit soț, la întoarcerea din America, nu a recunoscut-o pe noua Nadine.

Am plecat crezând că nu există oameni mai importanți ca mine și ca cei din preajma mea. Credeam că cei din afara cercului nostru trebuie să piară…

Conștientizam personajul, mă simțeam ‹murdară› cu astfel de gânduri. Dar nu poți să fii un entertainer dacă nu ești mare, peste public, ca să poți captiva. Din păcate, în profesia asta, ajunsesem să îmbrac tot timpul un personaj. Unul care are ultimul cuvânt de spus în tot ceea ce eram ca ființă. Personajul dicta cum să mă comport, personajul câștiga banii, plătea facturile. Eu nu mai aveam acces la mine și voiam să mă cunosc. Personajul era o divă – vanitoasă, orgolioasă. Am vrut să scap de personaj. M-am regândit, am jucat teatru, am cântat, dar eram o jumătate de măsură. Un personaj cumsecade. Mi-am dat seama că așa nu se poate și că trebuie să rămân simplă. Așa că am început, ca și cum aș fi mers pe o gheață subțire, să îmi descopăr sinele”, povestește Nadine.

Șase ani în America, secretul descoperirii sensului vieții

Nadine mărturisește că nu țara a contat în toată această trecere de la „divă” la OM. A contat solitdinea, faptul că în toată perioada a fost „nimeni cu acte”. „Am fost parte dintr-o mulțime, oamenii nu falsificau relațiile cu mine, eram ca oricare altul. Mi-a plăcut acea conexiune pe care am avut-o cu cei din jur. Nu am mai trăit-o până atunci! În copilărie eram fata neagră, cu păduchi și râie, de la casa de copii din Sălăjan, iar apoi am devenit Nadine, cea de la televizor. O trecere din lac în puț.”

Peste mări și țări, Nadine a înțeles că, la nivel uman, vanitatea este umilitoare. A înțeles că, indiferent cum este exteriorul, cât de prosperi și de educați sunt oamenii, nefiind în contact cu sinele lor, ajung să ducă o viață tristă. Tot în America, ea a (re)descoperit dreamboard-ul. Și-a dat seama că tot ceea ce făcea în copilărie, în casa de copii, americanii fac la o scară mai mare. „În America, toată lumea are un Dreamboard. Doar că ei nu adună pozele într-un caiet, ci le lipesc pe un carton pe care îl pun pe perete, să îl vadă în permanență”.

Do Good

În 2015, și-a spus că trebuie să le împărtășească și altora metoda ‹Dreamboard›. Astfel, să îi ajute să își descopere sinele, să își conștientizeze rostul în viață și ce au de făcut pentru a își atinge visurile. A pus bazele unui ONG – Do Good, și a început să meargă în școli din Jud. Dâmbovița. Le oferea elevilor fișe de lucru și încerca să îi ajute să exteriorizeze, în imagini, ce își doresc, pe cine admiră, aflând totodată cum sunt ancorați în realitate.

„Am văzut că visurile lor sunt extrem de puternice. Nu vedeau nicio piedică, spre deosebire de adulții care râmân blocați, iar visurile nu li se îndeplinesc. Copiii, conștienți de sărăcie, știu că într-un fel sau altul o să le iasă – dacă sunt cuminți și se duc la școală. De multe ori mi s-a întâmplat să mă retrag într-un colț al clasei și să plâng. Copiii umplu bănci întregi de visuri, de planuri cu ei”.

Ajutorarea aproapelui nu se rezumă doar la asta. În cadrul ONG-ului său, Nadine și-a spus că trebuie să oprească abandonul școlar, să descopere care sunt visurile fetelor de liceu și să le ajute să le atingă. Așa a luat naștere „Flori, fete și o meserie”, un atelier unde acestea învață să coasă, să creeze accesorii și lucruri handmade, să își facă un business-plan, personal branding și să adune banii astfel obținuți pentru a își urmări visurile.

‹Ei nu sunt sărăcia lor. Ei sunt cine aleg ei să fie›

„E greu, parcă te lupți cu morile de vânt. Am început de la clasa a 9-a, căci într-a 12-a majoritatea fetelor, la sat, sunt măritate sau însărcinate. În oricare dintre situații, abandonează școala. Am întâlnit o fată care visa să devină profesoară, în Spania. Pentru asta însă, trebuia să învețe spaniolă. Cum nu avea bani pentru cursuri, abia după ce a înțeles cât de mult o poate ajuta prezența la atelier, a început să vină.
Așa am constatat că, deși am plecat la drum cu un plan, a trebuit să îl remodelez pe măsură ce lucrurile se întâmplau. Pe vremea mea, luam orice oportunitate, mă agățam de ea, nu mai conta că trebuie să vând la tarabă sau să spăl vase. Am fost naivă, nu am crezut că atunci când omul e sărac stă și ‹caută calul de dar la dinți›.

În cele mai multe comunități, problema nu este că (fizic) nu au lucruri pe care să le transforme în ceva ce să genereze profit sau prosperitate. Problema este că le dai și nu apreciază. Mi-am dat seama că singura șansă de a îi ajuta este să le ofer o idee despre ei înșiși, ancorați în viața de zi cu zi. Un concept, o filozofie pe care să o plantez în ei ca pe o sămânță. O idee despre cine sunt ei ca oameni și despre ce pot să fie, dacă se remodelează.

Când eram la casa de copii, eu nu eram mizeria din grotescul în care mă aflam. Eram un om conștient de sine, care știa că e doar o chestiune de timp până când voi ieși de acolo. Nu știu cum creierul meu a gândit toate astea, dar această gândire, decupajele mele din ziare, informația pe care am avut-o despre mine însămi… aceste lucruri au făcut diferența dintre mine și toți ceilați copii, cu care încă vorbesc. Ei nu se află în situații materiale prea fericite”, îmi spune fosta ‹divă›.

‹Este nedrept să ai o singură viață și să o trăiești ca o amibă›

Nadine este de părere că, pentru a evolua, oamenii trebuie să investească în educație. „Este nedrept să ai o singură șansă la această viață și să o trăiești ca o amibă, să nu trăiești total această evoluție. Noi vom fi mai bine ca omenire atunci când toți oamenii vor trăi în armonie. Pentru asta însă, trebuie să fim educați. Dacă fiecare, la nivel de individ, ar face chiar și un gest de o secundă, în mii de ani se va ajunge undeva. Eu am ales să îmi trăiesc viața așa cum mi-ar plăcea să fie această lume”.

Nu se consideră un coach și nu vrea să fie unul

„Sunt un om care manifestă tot ceea ce am fost, ce sunt și ce nu sunt. Mă urmezi pentru diplome? Cunosc oameni cu diplome, dar nefericiți. Dacă vrei să vii cu mine o bucată de drum, să îți împărtășesc viziunea mea, ești binevenit. Altfel, îmi este frică de a face lucrurile ca la carte. Îmi este frică de repetiție. Omul nu trebuie să facă lucrurile ca la carte!”.

De ce nu își urmează oamenii visurile?

Bogați sau săraci, avem aceleași șanse să ne împlinim visurile. Din păcate însă, prin prisma societății în care trăim și care ne influențează la tot pasul, noi, românii, suntem cumva educați să nu credem în noi sau în visurile pe care le avem. Ne este frică să avem visuri mărețe sau chiar să visăm!

„Am văzut oameni la 40 de ani cărora le este frică să își urmeze visurile, din cauza a ceea ce vor spune părinții lor. Am întâlnit o fată, de 30 și ceva de ani, care dădea la o a doua facultate, de inginerie, visul ei fiind să danseze. Încă mă lupt să o determin să își urmeze acest vis. Să nu aloci o zi pe săptămână unei pasiuni, să îți întinzi oasele într-o oglindă mare, să lași vibrațiile muzicii să te pătrundă, să îți miști corpul în ritmul ei… Este blasfemie, este un război împotriva ta”.

Ea consideră că această frică, de a ne urma visurile, are legătură cu ceea ce am fost mobilați la interior: „Tu nu poți, nu ești în stare…”.

„Încerc să le arăt tuturor că ceea este în afara noastră, poate să rămână acolo. Noi alegem frica. Ne punem la mezat potențialul pentru rata la plasmă sau la mașina de spălat. Acum scriu o carte care se numește ‹Îndeplinește-ți visurile și planul tău cu tine›. Chiar înainte să ne vedem am scris un capitol în care descriam ce înseamnă să iei o decizie și să începi să faci alegeri pentru acea decizie. Alegerea mea este, de exemplu, să mă trezesc la 5 și jumătate dimineața, să pot lucra mai mult. Pentru a reuși să fac asta însă, trebuie să mă culc la 9 și jumătate seara, odată cu fiul meu de 6 ani. Uneori, sunt tentată să mai stau o oră, două. Acela este momentul în care încurajez un comportament care nu îmi folosește. Acela este momentul în care nu pot să îmi permit să mai negociez. Vreau să devin bestseller internațional, iar pentru asta trebuie să iau decizii și să fac alegeri”.

Nadine îmi mai povestește despre un bărbat pe care l-a întâlnit la seminariile sale. Român get-beget, dădea vina pe România pentru eșecurile sale: „Mi-a spus că visurile lui nu se vor împlini niciodată, că s-a născut în țara greșită. I-am spus că, dacă nu știa, România este membră a Uniunii Europene și că este liber să plece în oricare țară în care el consideră că se poate împlini profesional sau personal. Evident, nu era dispus să plece de aici. M-aș bucura să văd că nu ne mai plângem și nu mai dăm vina pe altcineva sau altceva. Știu că este confortabil să facem asta. Doar seara, când punem capul pe pernă, nu suntem noi de vină pentru viața pe care o avem…”.

De ce este important să dăm inapoi?

„Este sub demnitatea unei ființe umane care aspiră la conexiunea cu o divinitate să știe și să lase să fie martor, observator la durerea și suferința altei ființe. Este umilitor. Eu am ales să îmi trăiesc viața așa cum mi-aș dori să fie lumea. Cred că oamenii ar trebui să doneze mâncare, așa că fac lunar pachete și ajut familiile nevoiașe. Este important să dăm, pentru că sunt mai mulți cei nefericiți decât cei fericiți”.

Iar Nadine nu se rezumă la mâncare. Admirația ei pentru mamele care își cresc copii singure și îi trimit la școală este atât de mare, încât le oferă și cafea sau țigări. Plecând de la această credință, ea are grijă, în total, de câteva zeci de familii în dificultate.

Este vreodată prea târziu să ne reinventăm?

„Să nu mai spui asta în viața ta! Sper să nu te fi auzit nimeni din jur! Eu mă lupt să adun, pentru cei cu care interacționez la atelierele mele, tocmai acele modele de oameni care au început o viață nouă la o vârstă înaintată. Știi cum trebuie privite lucrurile? Până la momentul în care cineva a avut revelația schimbării în viața sa, natural sau organic, a adunat informațiile și experiențele necesare care l-au dus în acel punct. Se predă o ștafetă. Dacă asta se întâmplă abia la 60 de ani, înseamnă că atunci sămânța despre care ți-am povestit și mai devreme, a încolțit. Dacă nu s-a întâmplat mai devreme, înseamnă că nu a fost bine udată.

Omul are nevoie de multe pentru a se reinventa: să aibă respect pentru sine, să fie în simbioză cu propria persoană.

Tocmai din această cauză am ales să ajut oamenii să se pună în contact cu propriile persoane: să nu se mai negocieze. Mulți așteaptă confirmări, părerea celor din jur. Dar nu se poate să ai copii acasă și să te certe părinții că nu ai făcut un lucru! Ne dorim încă de la vârste fragede să fim adulți, ca să facem pe limba noastră, dar când ajungem în acest stadiu ne purtăm ca niște copii”, îmi explică Nadine.

La doar un an de la proiectele demarate, fosta „divă” spune că a învățat, în această perioadă, cât într-o viață. Deși se luptă cu prejudecăți, tocmai asta o motivează să persiste în acțiunile sale: „Nu aș fi crezut că omul sărac alege el să fie așa. Eu voi căuta în continuare acea sămânță care să le ofere informație, să îi remodeleze. Un singur regret am: pentru copii care îndrăznesc să viseze, dar ai căror părinți aleg pentru ei”…