Omul din spatele scenei
Mama sa e originară din Germania, iar tatăl său, arhitect, e belgian. Prenumele său e inspirat de poetul național al Belgiei, Guido Gezelle. S-a născut într-o mică localitate din Belgia și a absolvit secția de Criminologie la École Royale de la Gendarmerie. Ar fi vrut să facă ceva în domeniul muzical, dar nu se studia nicăieri managementul artistic sau organizarea de concerte. Deși îi plăcea mai mult ce se întâmpla în spatele scenei, Guido a cântat și într-o trupă, la 16-17-18 ani. A fost o întâmplare: în trupă cântau niște prieteni de-ai lui. La un moment dat, aveau concert, și solistul lipsea chiar înainte de spectacol, așa că i-au cerut să-l înlocuiască, fiindcă știa toate piesele.
Deși părinții săi nu aveau preocupări muzicale, iar în casă, până când a împlinit 12 ani, nu exista nici măcar un aparat de radio, Guido spune că și-a dat seama de pasiunea sa pentru muzică într-o zi, când i-a văzut pe cei de la Status Quo la televizor. Guido Janssens, fondatorul companiei Emagic, e foarte mândru că e singurul din familie care nu mai lucrează pentru niciun șef. „Sunt singurul care și-a făcut propria companie, și asta fără să fi avut pe cineva cu un background în business. Când le-am spus că vreau să am afacerea mea, toată familia mi-a zis: Nu, nu, nu face asta. Ai un job așa de frumos și de sigur. Pe-atunci lucram la sediul central al Jandarmeriei Naționale din Belgia, la secția de investigații.”
În perioada în care lucra la jandarmerie, a înființat o fundație, prin intermediul căreia voia să îi ajute pe artiștii necunoscuți să se lanseze. „Făceam asta seara, noaptea, în weekend, în timpul liber… era un hobby. Dar așa a început cariera mea, fiindcă fundația a descoperit din ce în ce mai multe trupe interesante pe care le-a impresariat. Eu negociam cu casa de discuri, făceam management, negociam contractele pentru concerte.”
La un moment dat, casa de discuri ARS Entertaiment l-a anunțat că are o trupă, Tehnotronic, care începuse să aibă succes pe plan internațional. Primeau cereri prin fax din Anglia și din SUA și, pentru că nu înțelegeau engleza, nu știau ce să le răspundă. După ce a ascultat piesa Pump up the jam, și-a dat seama că ar putea fi un mare hit mondial, așa încât și-a dat demisia din jandarmerie și s-a angajat să lucreze pentru ARS pe postul de International Coordinator. A coordonat planul de marketing și promovare pentru cea mai mare trupă care a existat vreodată în Belgia, într-o perioadă în care Pump up the jam a ajuns hitul numărul 1 în Anglia și numărul 2 în America. Guido a zburat pentru prima oară cu un Concorde de pe Charles de Gaulle până în America unde, la aterizare, îl aștepta o limuzină mare, cu șampanie și toate privilegiile de care se bucură o trupă care a dat lovitura. După aproximativ un an, cei de la EMI i-au oferit postul de director al EMI General Publishing din Belgia, unde a lucrat vreo trei ani. Când un prieten i-a cerut să facă business împreună, a acceptat, dar, după alți trei ani, pentru că nu s-au înțeles prea bine, s-au despărțit, iar Guido s-a mutat în Olanda pe un post de International Marketing Director al casei de discuri Arcade Music.
Cu puțin înainte, o întâlnise și pe românca Laura Coroianu, cea care avea să-i devină soție și parteneră de business. Prin anul 2000 și-au pus împreună problema să înfiinţeze o firmă. „La 39 de ani mi-am făcut propria companie. Înainte, am lucrat pentru alții. Mi-am dorit să fac mai mult ce vreau eu, am dorit mai multă libertate. Știi cum e, când lucrezi undeva, ai o idee, și șeful nu e tot timpul de acord cu ideea ta. Or, eu, dacă nu pot să-mi realizez ideile, nu pot fi fericit.” Deși era foarte bine plătit de Arcadia, perioada aceea a fost deprimantă pentru el. „Nu puteam face exact ce gândeam și de-asta mi-am zis, haide să ne facem noi firma noastră. M-am bucurat așa de mult că lucrez pentru mine și că nu mai am undeva un șef sau un CEO… încât pasul ăsta nu mi s-a părut deloc greu.”
La Emagic, în timp ce Laura are nas de promoter și își dă seama ce spectacol va merge bine, Guido se ocupă de partea administrativă, de derularea contractelor, e atent la cash-flow. Guido crede că un antreprenor ajunge să fie bun, când prezența lui nu mai e necesară în firmă. Îi place să creadă că în cei opt ani a reușit să crească o echipă care să-l suplinească oricând.
„Eu mă ocup acum de strategia pentru termen mediu și lung, Laura și Dragoș Chișcoci, care acum e General Manager și Booking Director, se ocupă de artiștii pe care îi aducem în România.” Succesul enorm al concertului Depeche Mode din 2006 de pe stadionul Național le-a dat certitudinea că știu ce fac și că sunt pe drumul cel bun. „Publicul din România știe muzică, apreciază distracția și, dacă aduci trupele potrivite, pui un preț al biletelor corect și găsești sponsorul potrivit, n-ai cum să nu reușești. Dar tot trebuie să fii puțin nebun să faci asta, pentru că riscul este enorm. Plătești 2 milioane de euro pentru un artist, trebuie să vinzi 35.000 de bilete, să găsești sponsori de la care să obții 200-300.000 de euro.
Noi găsim artistul, noi căutăm sponsorul, noi ne asumăm riscul de a face producția, de a vinde biletele. Dacă nu vindem destule bilete și dacă nu vin sponsorii pe care îi așteptăm, pierdem o grămadă de bani.”
Cel mai recent concert care i-a adus mare satisfacție lui Guido e superproducția The Wall. Evenimentul care a avut loc în august 2013, în Piața Constituției, a fost una dintre cele mai spectaculoase producții muzicale ale momentului.
O astfel de producție se pregătește înainte cu un an, iar în preajma evenimentului 4.000 de oameni lucrează intens timp de trei săptămâni. „A fost un spectacol unic și pentru noi, și pentru România. A fost o producție așa de mare și de frumoasă și a plăcut oamenilor așa de mult… A fost tare!”
Guido nu e extaziat de artiștii de mare calibru pe care îi întâlnește, pentru că, din punct de vedere uman, el îi admiră pe oamenii cu bun-simț. „Eu nu caut să am întâlniri cu artiștii care vin. Cu Roger Waters și cu Sting, da, au fost niște întâlniri foarte frumoase.” Roger Waters l-a impresionat, pentru că are 70 de ani și totuși s-a bucurat ca un copil că a venit la București, că au fost așa de mulți oameni la concert și că a ieșit așa de frumos.
„El chiar și-a făcut treaba. Sunt și artiști care sunt în divorț și fac turneul, pentru că soția are nevoie de niște bani. Pornesc în turneu, dar n-o fac de plăcere.”
Dintre marii artiști care n-au fost niciodată la noi au rămas de venit: Celine Dion, Robbie Williams, U2. Guido spune că sunt puține locuri în România unde să poți să aduci 30-40.000 de oameni. Cei de la U2, de exemplu, au un turneu o dată la trei ani, care ține o lună în toată Europa. Cu ocazia celui din 2009, România nu avea un stadion care să poată găzdui superproducția 360°, și acesta a fost motivul pentru care trupa nu a ajuns și la București. De când există Arena Națională, cresc șansele ca trupele cu mare succes la public să vină la noi.
Guido este cel care a avut ambiția de a crea un brand de festival care să fie recunoscut și recomandat la nivel internațional și să așeze metropola pe harta celor care găzduiesc evenimente de acest gen.
B’ESTFEST a debutat în 2007 și ajunsese să aducă în România zeci de mii de turiști străini. The Times și The Guardian l-au inclus în topul celor mai bune 20 de festivaluri europene, fiind nominalizat la UK Festival Awards și European Festival Awards. Anul acesta festivalul nu se ține. Guido spune că, deși a avut un plan de afacere de la bun început și a luat în calcul eventualele pierderi, pur și simplu nu există suficienți sponsori încât ediția din acest an să se justifice. „Nu ne așteptam să câștigăm din prima, ne-am gândit că ajungem la un break-even după trei ani. Într-adevăr, am pierdut 300.000 de euro în primul an, 70.000 în al doilea, în al treilea ajunseserăm la break-even. Dar a venit criza, și sponsorii au început să își retragă bugetele. Festivalul nu a crescut destul, încât să fie suportat doar din banii obținuți din vânzarea biletelor.” O greșeală a fost poate și faptul că au început în forță la prima ediție și că e greu să țină ștacheta atât de ridicată în privința artiștilor și trupelor invitate. „E mai bine să ai un început mai modest și să crești încet-încet. Or, noi am avut la început toții banii de la sponsori și am adus trupe foarte foarte mari. După al patrulea an, când nu au mai fost bani de la sponsori, am fost nevoit să vin cu o trupă interesantă, dar care nu se ridica la nivelul primei ediții.
Pentru ca piața de evenimente live să devină una profesionistă, e nevoie de mai multă seriozitate, de gândire pe termen mediu și lung. „Dacă nu gândești pe termen mediu și lung, e foarte ușor să zici: Avem 30.000 de oameni, putem să economisim niște bani la toaletele ecologice, la pază… și atunci poate să rezulte un concert cu multe probleme despre care toată lumea să vorbească pe Facebook: A, organizare tipic românească. Dacă unul sau doi nu au grijă și nu respectă standardele, acest lucru ne afectează pe toți."
Chiar dacă industria evenimentelor live nu este în perioada ei roz, Guido Janssens promite să rămână să muncească și să trăiască în continuare aici. „Eu nu am nimic în Belgia. Am copilul aici la școală, am prieteni aici.” El spune că nu stă aici pentru bani. Îi place Bucovina, are prieteni acolo. Îi place Delta Dunării, a fost de câteva ori la Sfântu Gheorghe. „Ca belgian, am fost imigrant în Olanda. Și chiar vorbim aceeași limbă, flamanzii belgieni și cei olandezi. Am lucrat acolo zece ani și mi-a plăcut că totul e foarte bine organizat pentru business, foarte eficient, foarte clar. Un da e un da, un nu e un nu, nu există ambiguități. Dar, din punct de vedere social, nu mi-a plăcut Olanda niciodată. Dacă vrei să te întâlnești cu un prieten, se uită mai întâi în agendă și te programează peste trei luni. La București, mă întâlnesc cu prietenii când vreau. Mă trezesc duminica la 7, 8 și până la ora 10 am primit douăzeci de telefoane: Hai, facem un grătar, mergem cu copiii la iarbă verde. E totul foarte relaxat și îmi place spontaneitatea în relațiile dintre oameni. Când vizitezi Olanda ca turist, ai impresia că oamenii sunt foarte deschiși, dar, când trăiești acolo, îți dai seama că nu sunt așa deloc. Aici e mai multă căldură.
În grădina casei mele de la Corbeanca, țin petreceri la care vin cel puțin 30-40 de oameni, cu mama soacră, cu vecini cu tot. "
Articol preluat din Revista Cariere de mai. Pentru detalii legate de abonare, click aici