Mădălina Uceanu: Crizele sunt un traseu natural de evoluție personală

Pe 7 martie a avut loc TEDxBucharestSalon – Women March Together – un generator rafinat de idei, emoții, autenticitate, sensibilitate, vulnerabilitate, prezenţă de spirit, umor, unitate, comunitate.

Mădălina Uceanu, Senior HR Consultant, ne-a împărtășit, cu umor și înțelepciune, că o criză profesională poate fi cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Dar viața noastră profesională nu trebuie să fie încărcată de drame exacerbate și ține de noi să înțelegem, să prevenim și să gestionăm crizele, care sunt oportunități inevitabile de dezvoltare personală și învățare.

Am discutat cu Mădălina Uceanu despre responsabilitatea pe care o avem față de noi înșine, în raport cu viața și cariera noastră, despre evoluția pieței de recrutare, despre fericire și burnout, despre încredere, empatie, autocunoaștere și diversitate.

Mădălina Uceanu
Senior HR & Executive Search Consultant, Career Coach
CareerAdvisor

Ce vă aduce bucuria, prin ce vă crește inima?

Îmi place să văd în jurul meu oameni care văd partea plină a paharului și care îmi dau perspective interesante, diferite de ceea ce am reușit eu să văd sau să înțeleg până acum. Iar bucuriile mele sunt mai degrabă simple: întâlnirile cu oamenii care mă fac să simt că am câștigat timpul acela, un pahar de vin, cina gătită împreună cu fiica mea și poveștile de după, copiii care zâmbesc.

Crizele sunt oportunități de evoluție și învățare. De ce este nevoie de crize pentru a ne trezi? Ce este trezirea – de unde vine criza de autenticitate care impune o trezire? De ce nu ne trezim decât forțați?

În 2010 am ajuns la un seminar de-al lui Tony Robbins, care spunea că în 90% din cazuri învățăm din durere. Pentru că abia când doare ne amintim și de empatie, și de introspecție, iar creșterea poate veni doar dintr-un asemenea cadru, altfel e doar o spoială, un fel de a ne face că înțelegem. Din ce am remarcat, la mine și în jurul meu, crizele cele mai mari presupun o lipsa de aliniere la ține însuți, după un lung șir de făcut lucrurile pentru că așa am gândit, uitând să mai și simțim sau să ne uităm în oglindă.

Dar cred că crizele sunt un traseu natural de evoluție personală, care ne ajută toată viața să mai adăugăm perspective noi pentru a putea trăi din ce în ce mai frumos. Nu cred că crizele ar trebui legate de drame sau nerăbdare – trece una, sigur va veni altă în ceva timp. Cu cât mai repede ne obișnuim cu gândul și înțelegem că e doar un traseu al devenirii, cu atât mai bine le recepționăm și ne concentrăm pe ce avem de învățat din ele.

Abia când doare ne amintim
și de empatie, și de introspecție.

Ce putem face noi (oameni și companii) pentru a gestiona mai bine depresia și burnout-ul?

Cred că ar trebui început cu oamenii, căci companiile și sistemele sunt formate, implementate și ajustate tot de oameni. Dacă fiecare în parte reușește să dezvolte puțină empatie, dacă încearcă să se uite și din perspectiva celuilalt (angajat sau angajator) cred că putem stabili o punte de comunicare mai corectă.

Cred că evaluarea nivelului de burnout este un instrument la care organizațiile ar trebui să se uite atunci când constată o reducere semnificativă a entuziasmului, dar și a nivelului de productivitate al oamenilor. Ce pași pot fi făcuți în continuare depinde de organizație, dar și de individ.

Ține de noi să ne asumăm
ce facem noi pentru viața noastră.

Dacă este o organizație în care lucrurile sau mentalitățile nu pot fi schimbate, atunci ține de mine, ca individ, să îmi caut altceva. Este o variantă mult mai bună decât să împrăștii nemulțumirea mea și asupra celor pentru care ea pare nepotrivită.

Cred că e foarte important să ne gândim la acțiuni constructive și să nu considerăm că e dificil să le implementăm. Emoțiile negative pe care le dezvoltăm le sunt nefavorabile atât pentru cei din jur, cât și, mai ales, pentru noi înșine. Nu mă mai potrivesc, plec. Nu am pus niște limite, le pun. Nu am spus ce am nevoie sau cum se vede de la mine, spun. E mai simplu să ne ascundem în spatele motivelor pentru care „nu pot să fac asta” decât să căutăm resurse pentru a face ceva.

Crizele cele mai mari presupun
o lipsa de aliniere la ține însuți.

Ce prevestește criza profesională și cum îi putem diminua efectele negative?

Toate emoțiile negative despre care vorbeam mai sus sunt prevestitoare ale crizei. Cred că momentul în care simțim că ne e mai mult rău decât bine într-un job, dar mai ales momentul în care începem să ne îndoim dramatic de noi înșine, e semnal clar că trebuie să facem ceva. Ceva-ul asta poate să însemne că discut cu managerul meu, că încerc să mă mut în alt departament sau că îmi fac un plan de dezvoltare personală, folosind resursele puse la dispoziție de companie, dar cumva independent de ceea ce mi-a fost alocat. Practic, asta presupune asumarea responsabilității pentru starea mea de bine, cariera și viața mea.

Crizele sunt un traseu natural de evoluție personală,
care ne ajută toată viața să mai adăugăm perspective noi
pentru a putea trăi din ce în ce mai frumos.

Care ar fi 3 percepții eronate despre antreprenor/antreprenoriat și care sunt alternativele corecte?

De prea multe ori căutăm soluții testate și căi bătute, uitând că suntem atât de diferiți. Pentru fiecare dintre noi pot exista „bucăți”de modele – în sensul că admir la un antreprenor niște calități, pot încerca să le copiez pe acelea, văd dacă se potrivesc cu mine și stilul meu, iar dacă nu, mă ajustez.

Cea mai periculoasă percepție mi se pare aceea prin care, în comparație cu angajatul, antreprenorul este văzut ca un erou. Cred că sunt doar alternative de carieră diferite, poate în momente diferite din viață.

Apoi se spune despre antreprenori că sunt curajoși. Nu cred că e vorba despre curaj neapărat, poate fi chiar vorba despre frică – cum a fost în cazul meu. Frica mea a fost aceea de a nu mă putea privi în oglindă10 ani mai târziu, știind că aș fi avut ocazia să fac în sfârșit ceva ce îmi doream, dar am ratat șansa.

Momentul în care începem să ne îndoim dramatic de noi înșine
e semnal clar că trebuie să facem ceva.

Apoi a fost frica de eșec – caz în care este mult mai evident și cu puține șanse de a găsi alt „țap ispășitor”. Dacă ai pornit pe cont propriu, nu mai poți da vina pe companie, pe șef, pe colegi, atunci e strict la tine.

Cred că mai există o eroare de gândire: premisa că orice antreprenor are ca motivație principală îmbogățirea. Pentru mulți dintre cei care au pornit business-uri mici, cred că motivația a fost legată mai degrabă de felul în care muncesc și ce muncă fac, iar apoi de impactul pe care îl pot avea în viețile celor puțini sau mulți care li se alătură. Nu cred că e totul despre bani în antreprenoriat.

De ce nu ne mai găsim? Există, cu adevărat, o criză a talentelor sau nu aplicăm noi metode de căutare funcționale?

Cred că ne-ar prinde bine puțin mai multă constanță în abordările noastre. De exemplu: dacă sunt angajator și văd că lumea nu aplică sau îmi refuză ofertele, chiar ar merita să-mi fac un plan de comunicare a brandului de angajator, să mă uit cu atenție la nivelul de entuziasm al celor care lucrează la mine – nivel pe care îl transmit în orice discuție neoficială cu prietenii și care poate contracara efectele oricăror campanii de employer branding.

De prea multe ori căutăm soluții testate și căi bătute,
uitând că suntem atât de diferiți.

Abia după 1-2 ani, cel puțin, de acțiune concretă în ambele direcții – îmbunătățirea moralului în interior și comunicarea exterioară – mă pot aștepta să am alte rezultate. De multe ori, de ambele părți, facem niște acțiuni 3-6 luni, rezultatele nu vin la nivelul așteptat și începem să ne plângem de lipsa impactului.

În egală măsură, din partea candidaților, declar o flexibilitate în opțiuni, deschiderea pentru adaptare; sunt în proces de căutare activă, dar nu aplic constant în fiecare săptămână, nu îmi întrețin contactele și nu ies la niciun fel de eveniment, dar mă aștept ca după 10 aplicări sau după 1-2 luni de când am început căutarea să fi avut deja rezultate.

Și exemplele pot continua, dar în ultimul timp am din ce in ce mai des senzația că citim prea mult și preluăm cuvinte și expresii pe „nemestecate”, fără să ne gândim dacă toate acele exemple ni se aplică și nouă. Dar dacă acestea ne justifică insuccesul, atunci, sigur, îl putem explica în vorbe bine meșteșugite și la modă.

Cred că ne-ar prinde bine
mai multă constanță în abordările noastre.

Munca a ajuns să aibă un rol central în viața noastră și are un caracter din ce în ce mai personal. Suntem în continuă căutare a ceea ce ne întreține pasiunea, ne permite să fim autentici și servește unui scop mai înalt. În zilele noastre, cariera seamănă mai puțin cu o scară și mai mult cu o operă de artă. De asemenea, și companiile se văd nevoite să-și mute concentrarea de pe shareholderi pe steakholderi. Cum schimbă toate acestea dinamica de pe piața muncii și cum se împarte, între angajat și angajator, responsabilitatea pentru fericirea angajatului și sustenabilitatea angajatorului?

Fericirea angajatului cu siguranță nu e responsabilitea angajatorului, ci doar a angajatului. De asta spuneam că ține de noi să ne asumăm ce facem noi pentru viața noastră, chiar și dacă ne raportăm doar la viață profesională.

Cred că ar fi bine să ne întâlnim cât mai des la mijlocul drumului – angajatorul are nevoie ca business-ul să fie sustenabil businessul, dar ținând cont de dinamica umană și de nevoile angajaților. Iar angajații nu cred că trebuie să își pună în muncă și angajator toată speranța lor pentru o viață fericită – suntem direct responsabili pentru alegerile noastre, alegeri din care face parte și faptul că suntem într-o companie și alegem să nu plecăm încă!

Dacă ar fi posibil să faceți orice schimbare pentru ca industria recrutării să funcționeze mai bine, ce ați schimba, cum ați interveni?

Cred că sunt necesare schimbări atât la nivelul celor care angajează, cât și la nivelul celor care se ocupă de recrutare.

Primii dintre aceștia cred că ar merita să-și amintească primele lor experiențe ca angajat, să-și amintească de managerul care le-a dat cea mai mare șansă în carieră (și ar fi util dacă ar încerca să abordeze cât mai multe dintre direcțiile care lor le-au făcut bine la momentul respectiv) și să își imagineze cum ar reacționa ei acum dacă ar fi în rolul de a-și cauta un job, care ar fi nivelul lor de disconfort, cât de emoționați ar fi, cum li s-ar părea normal și profesional să reacționeze cineva la ei.

Avem nevoie, cu toții,
să avem relații de încredere în jurul nostru.

În ce-i privește pe cei care recrutează (și din fericire văd din ce în ce mai multă preocupare pentru aspectele astea) cred că e foarte util să ne întrebăm dacă ni se potrivește meseria asta, ce ne place la ea și cum putem construi cu candidații noștri o relație pe termen lung, nu doar în vederea unui plasament în viitorul apropiat.

Avem nevoie, cu toții, să avem relații de încredere în jurul nostru, iar când vorbim despre o meserie în care valoarea ta este dată tocmai de nivelul de încredere al celorlalți în tine, cred că e critic să-ți placă și să ți se potrivească. În caz contrar, ai o abordare neproductivă, pur tranzacțională, care nu e favorabilă niciuneia dintre părți.

Dacă în viața unui angajat sau a unui angajator dramele exacerbate se tot repetă, ce indică acest lucru?

O imaturitate emoțională, care ține, mai degrabă, de intervenția unui psihoterapeut. Sunt mari șanse ca exacerbarea dramelor să nu se manifeste doar în mediul profesional – ceea ce s-ar putea să încurce și familia, și prietenii, și desfășurarea normală a vieții respectivei persoane.

Lumea încă se ferește mult de terapie, ceea ce mi se pare o greșeală majoră. Nici să exagerăm cu terapia nu este o soluție, dar să nu uităm că suntem într-o societate încă în schimbare, cu generații vechi care au trăit în comunism, generații noi care au trăit parțial în comunism și generații și mai noi care nici nu știu ce înseamnă comunismul.

Nu spun că toate relele ni se trag de acolo, ci doar că, societatea fiind încă în schimbare, sunt multe situațiile în care nu putem anticipa sau gestiona corect impactul social asupra felului în care ne facem alegerile în viață și ne gestionăm emoțiile. Dacă mai adăugăm la asta și faptul că avem o intensitate emoțională destul de mare, nevoia de auto-cunoaștere și auto-reglare emoțională cred că e și mai mare.