Marcel Limbășan și povestea lui cu multe stele din Munții Apuseni

”Permiteți-mi să mă prezint: sunt Marcel, autointitulat Meșterul Cârpeală, 35 de ani, dat dispărut din București în 2012, observat răzleț prin păduri în habitatul natural. Nu sunt genial, nu am calități deosebite, n-am purcel, cățel, nevastă, copii, nimic. Doar două mâini, două, picioare și-un cap pe umeri. Trăiesc în căsuța din imagini, producție proprie. Căsuța are izvor în curte, wc cu rumeguș, duș cu găleată în pod, chiuvetă, aragaz cu butelie, panou fotovoltaic cu acumulator și invertor de 220v, 5v USB și bricheta de 12V, o tabletă, o boxă cu acumulator, o chitară, un telefon mobil, semnal pentru internet mobil. Și cam atât. Strictul necesar. Oricine își pune în minte poate dobândi atâta lucru. (…) Eu am pornit la drum cu rucsacul în spate și sufletul gol, acum merg fluierând cu mâinile în buzunar oriunde m-ai arunca în lume, căci sufletul îmi e bogat și însetat de cunoaștere”.

Așa l-am cunoscut pe Marcel! Întâmplător, în incredibila lume virtuală, prin această poveste (din care am redat mai sus doar o mică parte), postată în grupul ”Mutat la țară. Viața fără ceas”. O poveste despre descoperirea de sine și reinventare, idilic așternută în pagină, o altfel de abordare a lumii și a vieții, iscusit ascunsă printre rânduri.

Simplitatea, ridicată la rang de stil de viață, asta mi-a captat atenția. Și nu doar a mea. Postarea avea peste 7.500 de like-uri, aproape 900 de comentarii și alte câteva sute bune de distribuiri. Generase, practic, o adevărată dezbatere.

Cine este, de fapt, Marcel Limbășan? Ce l-a determinat să lase confortul dintr-un apartament spațios din Dristor, siguranța unei profesii bine plătite și foarte căutate ori tumultul vieții ”de capitală”, după care mii de tineri din provincie tânjesc, și să se refugieze într-un sat din munți? Ce a căutat, ce a găsit, ce planuri de viitor are? Ce ingredient magic l-a cucerit atât de tare după ce ”a gustat din sat”, încât, acum, pur și simplu, nu mai poate ”înghiți oraș”?

Ei bine, astăzi, Marcel trece de bariera autoimpusă la poarta ”noii sale vieți”, peste care prea puțini străini a lăsat să treacă, și ne dezvăluie cine este, în realitate, omul de dincolo de ”Meșterul Cârpeală”, cel care muncește cu ziua pe la localnici și prin curtea căruia susură un izvor. Totul într-un interviu special despre oameni speciali, din seria Work Life Choices, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE. O impresionantă poveste despre o altfel de viață, cu brazi, fân și multe stele, ce ar putea fi, crede Marcel, ”un imbold tinerilor care stau pe marginea cuibului și ezită să se arunce în zbor”.

***

Deci, Meșterul Cârpeală, 35 de ani, dat dispărut din București în 2012. Cine erai, însă, înainte de a-ți lua lumea în cap și a-ți aroga această titulatură?

Salut, sunt Marcel. Fac parte din generația 85, am crescut cu cheia la gât într-un București cu bolți de viță de vie și caprifoi la scările blocurilor, cu corcoduși, pruni, meri, peri, cireși și chiar legume în grădinile blocurilor și ale bisericilor. La 5 ani mama ne dădea drumul afară la joacă, suntem 3 frați, am avut grijă unul de altul în ordinea venirii pe lume. Nu ne-a convenit dar ne-a călit. Abia dacă treceau 10 mașini pe zi pe strada noastră verde din Dristor. Erau guguștiuci și veverițe prin copaci și nu exagerez dacă zic că ieșeam la joacă zeci de copii doar din câteva scări de bloc alăturate. Jucam ”Flori, fete, filme sau băieți”, ”Telefonul fără fir”, ”Elasticul”, ”Frunza”, ”Țară, țară vrem ostași”, ”1,2,3 la perete stai!” sau ”Statuile”, ”Castel”, ”Hoții și vardiștii”, ”Ulii și porumbeii”, ne făceam cazemate prin grădini sau din zăpadă, mergeam la furat fructe și eram alergați, ne făceam arcuri din nuiele de alun și altele de genul. Ne spălam pe cap în bălți cu săpunărița, o plantă care creștea la noi în grădina blocului. Mulți dintre vecinii de scară și de bloc erau veniți de la țară. Am avut parte de un mozaic foarte colorat de etnii și culturi. A fost bine și variat.

Ce frumos! O copilărie numai bună de povestit…

DA! Dar nu erau toate așa de roz. Am prins și primii ani de după comunism, moment în care au apărut băieții de cartier, jafurile, drogurile, cămătarii, recuperatorii și să nu mai intru mult în detaliu, cunosc și un București cenușiu. Eu am avut noroc de părinți muncitori și cinstiți, care ne-au educat bine, n-am avut niciodată probleme cu legea și nici cu drogurile.

Însă, pe măsură ce am crescut și înțeles mai multe despre lumea în care trăiam, am fost tot mai deznădăjduit. Mi-am terminat studiile și am schimbat mai multe joburi, de la salahor în construcții și până la asistent manager. Am terminat și Facultatea de Psihologie și apoi un master în psihoterapie. Dar tot mă sufoca orașul, moralitatea, moravurile, poluarea, lipsa unui sens mai profund, dincolo de salariu și plăcerile de weekend. M-am simțit dezinformat și prostit de lume. Și de mass-media.

Ce ritm de viață aveai?

Tot schimbam joburi, din ce în ce mai des, până când nu îmi mai venea deloc să-mi găsesc un loc de muncă. Doar că trebuia să îmi câștig cumva existența.

Care erau principalele tale preocupări? Cum îți petreceai timpul liber?

Mi-au plăcut mereu muzica și discuțiile filosofice. Cercul meu de prieteni era format preponderent din artiști și oameni mai nonconformiști.

Ieșeam cel mai adesea în Cișmigiu, la teatru, prin baruri cu muzică live sau chiar baruri unde puteam lua instrumente și urca pe scenă. Rareori ieșeam și din București, cel mai adesea la munte sau mare.

Cât de mulțumit erai de ce se întâmpla cu tine și în viața ta?

Foarte nemulțumit, nu simțeam că evoluez pe niciun plan. Aveam sentimentul că îmi risipesc tinerețea și sănătatea fizică și mentală.

Unde locuiai (ca să înțeleg la ce ai renunțat)?

Locuiam în apartamentul mare și spațios în care crescusem, restul familiei era risipit pe alte meleaguri.

De ce ai luat această decizie radicală, să lași confortul unei capitale, al unui apartament spațios și să te retragi într-un sat? Care a fost acea motivație puternică din spatele deciziei?

Sincer, mă consider sensibil la mediul în care trăiesc, efectiv mă uscam și muream dacă mai trăiam între valori false și medii toxice atât moral cât și fizic.

Motivația a venit de la sine sub raționamentul că, dacă rămân, mă îmbolnăvesc și îmi pierd timpul. Așa că am ales să mă duc cu Dumnezeu înainte, în lumea largă, să fac oarece.

Ți-a trebuit curaj să faci un pas atât de important?

Pasul l-am făcut cu frică, dar cu dor de libertate!

Mai profund, cum ai cataloga acest pas?

Încet și sigur tot înainte. Pentru mine a venit ca un drum inițiatic de bun augur.

Ce știai despre viața la sat, despre traiul în natură?

Despre viața la sat știam multe, dar nu viața aceea o căutam eu. Eu căutam, în primă fază, natură pură – vindecarea, revitalizarea, regăsirea sensului și a poftei de viață. Căutam un model uman bine-intenționat și bine-gospodărit, voiam să învăț cum se poate trăi în armonie pe acest pământ.

Ce ambiții aveai? Ce așteptări?

Ambiția era să nu mă las, să mă duc mort-copt până la capătul pământului în căutare de sens.

Cum a fost, de fapt, realitatea?

Realitatea a fost revelatoare. În a patra zi de la plecare, viața mi-a adus liniștea sufletească și mi-a dat sens.

Povestește-mi, te rog, despre perioada de început: unde ”te-ai așezat” pentru prima dată, cum ai ales zona și de ce, în ce condiții ai stat, cum te-ai acomodat.

Am trăit 5 ani într-o rulotă în Munții Apuseni, fără curent, fără frigider, fără internet. M-am încălzit cu uscături din pădure, am ascultat radio Cultural și am citit la lumina lumânării. Mi-am făcut sihăstria! Apoi, m-am școlit în terapii alternative, mi-am făcut un rost, am sădit un pom și am construit o casă. A fost greu și a durat mult, dar am găsit întotdeauna motivația și puterea să merg tot înainte.

Cum ai ajuns la căsuța de acum?

În căutările mele, am dat de un sat ecologic. Era încă la origini, tocmai prindea contur. Mi-au plăcut foarte mult valorile celor care îl constituiseră. Am rămas voluntar acolo mai mulți ani, timp în care am învățat enorm și mi-a trecut și depresia și frustrările și tot. În sânul naturii, într-o rulotă.

Condițiile de trai erau precare, dar se putea trăi decent. Am învățat să respect resursele și să apreciez apa potabilă, căldura soarelui, nutrienții pământului, liniștea și intimitatea și multe altele. A fost o școală bună pentru mine! După alți ani, mi-am cumpărat și eu un loc în natură, deja aveam experiență din multe puncte de vedere. Acum am căsuța mea de lemn ocrotită de mesteceni și Munții Apuseni.

Știu, iarna faci voluntariat prin Europa. O faci din suflet, din credință în puterea faptei bune, pentru că te ajută să te menții în echilibru sau e doar o modalitate la îndemână de a vedea lumea?

Vreau să experimentez traiul unei pasări călătoare, în sensul că vreau să trăiesc vara în Apuseni și iarna undeva la soare și mare. Voluntariatul mă ajută în căutarea mea, mă ajută să iau contact direct cu potențiale locuri unde aș putea locui. Nu fac voluntariat în căutarea faptei bune, fapta bună o poți face la tot pasul, nu e nevoie să pleci peste mări și țări pentru asta.

Revenind la căsuță, concret, acum te-ai stabilit în…

Într-o zonă liniștită a unui sat răsfirat de munte, la 30 de km de un orășel mai mic și 60 de km de un oraș mai mare.

Există în sat o comunitate a ”nou veniților” sau ești singur cuc acolo?

Suntem mai mulți orășeni mutați aici, veniți independent și pe rând. Ne-am împrietenit organic și formăm o bună vecinătate neintenționată. Se pare că suntem o adunătură de oameni de treabă.

Dă-mi, te rog, câteva detalii despre sat și oamenii lui.

Oamenii locului sunt pașnici și gospodari. E bine așa cum este. Avem și drumuri, a venit și internetul prin fibră optică. Poate că în comună sunt vreo 2000 de oameni, nu doar bătrâni, dar, totuși, puțini copii. O fi satul ăsta cu sămânță bună de bărbați, ori au plecat femeile la oraș, cert este că sunt mulți bărbați bine, în putere și gospodari, dar rămași singuri. Cam același lucru și cu noi, orășenii, mulți flăcăi puține mândre.

Cât de greu/ușor te-ai integrat în comunitate?

M-am integrat ușor în comunitate, îmi place și apreciez sincer aceste meleaguri, iar oamenii locului au putut vedea asta cu ușurință. M-au plăcut pentru asta. I-am și ajutat în gospodărie pe mulți, e mare nevoie de două mâini pricepute în plus. Am băut, mâncat și lucrat în multe case din sat.

Care ar fi potențialul zonei în ceea ce privește resursa locală? Tu ai vreun plan să-l exploatezi printr-o afacere proprie/proiect?

Potențialul zonei este turistic, există foarte multă pădure și, implicit, materie lemnoasă. Se pretează, de asemenea, foarte bine creșterea animalelor și producția de lapte și derivate. Personal nu-mi place să exploatez animalele, eu prefer să duc o viață alternativă și să lucrez ca meșter constructor, în special în lemn, să fac terapii și să scriu. Poate cel mai important aspect este că oamenii locului ne-au primit bine și ne acceptă ușor. Ne fac viața ușoară și integrarea lină. Le mulțumesc pe această cale!

Cât de greu/ușor ai găsit casa? Cum arăta, cât a costat, ce te-a atras la ea? Ce reparații/modernizări ai făcut? Care este acum nivelul de confort?

Ar părea întâmplător cum am găsit casa, dacă există întâmplare. Am venit pentru câteva luni să ajut un ilustru necunoscut să-și renoveze casa și m-am îndrăgostit de aceste meleaguri, așa că am petrecut multe luni în zonă, timp în care m-am împrietenit cu oamenii din sat. Pur și simplu m-a sunat un domn cumsecade într-o zi și m-a întrebat dacă nu vreau o căsuță de lemn să mă stabilesc în zonă. Le-a plăcut efectiv de mine și au vrut să mă ajute. Doamna Viorica, cea de la care am luat casa, este o scumpă plină de vioiciune. A vrut efectiv să-mi facă un bine și mi-a dat casa aproape cadou. Desigur, era nelocuită de foarte multă vreme, a fost nevoie să o demontez și remontez, să schimb lemnele deteriorate, dar am reușit, am făcut-o aproape singur. Am curățat puțin și terenul, mi-am amenajat și izvorul de pe teren și, iaca!, am căsuța mea mică, drăguță și de nădejde.

Povestea sobei: Sobița vedetă are o scurtă povestioară. A fost într-o casă mare și frumoasă a unui italian, în Oradea. Italienii au o cultură a semineelor, casa era plină de șeminee și, printre ele, era și ea. Noul proprietar a optat pentru centrală și calorifere, așa că a demolat mare parte din șeminee și a vrut să scape și de sobă. A scos-o la vânzare online, am cumpărat-o cu doar 600 de lei. De fapt, mi-a făcut-o cadou fratele meu, care s-a și dus după ea și a demontat-o toată și înghesuit-o cumva în portbagajul mașinii și pe scaunele din spate. Este o sobă norvegiană marca Jotul, este din fier gros și placată cu ceramică de 3-5 cm. Eu o consider o bijuterie, mi-a fost foarte utilă peste iarnă. O iubesc!

Ce ai simțit în prima noapte în care ai dormit acolo?

Ce întrebare frumoasă! Nici n-am apucat să o fac locuibilă că m-am și instalat în pod, imediat după ce am pus dușumeaua. Am pus o saltea sub baldachin, lenjerii curate și pufoase, o lampă cu lumină galbenă pe led, un mini panou solar și m-am simțit acasă, protejat și îmbrățișat de căsuță. Sunt un romantic, m-am simțit magic în prima seară. Am simțit recunoștință. Cum am pus podeaua și în camera de jos, am dormit și acolo la fel. Deja când am dormit în pat, trecusem la nivelul de lux. Atunci am știut că am casă!

Care este pentru tine lucrul cel mai prețios din casă?

Aragazul.

Cu ce nu te-ai mai putea obișnui acum, sub nicio formă?

Cu haosul, gălăgia, răutatea. Am nevoie de un mediu armonios, unde-mi pot auzi gândurile.

Din ce ai dobândit prin căutările tale, la ce nu ai renunța nici pentru o sumă imensă?

Pentru nicio sumă din lume nu aș renunța la libertatea de a-mi face singur programul. Nu suport să fiu subjugat.

Din ce îți câștigi acum existența?

Fiind într-o continuă căutare și tranziție m-am adaptat mereu din mers, uneori lucrez în afara țării și mă întorc cu bani, alteori lucrez cu ziua, alteori fac terapie. Lucrez și ca meșter, mai joc și la bursă, fac orice e nevoie, nu ratez oportunitatea să câștig extra, am bani de investit. Mai am o poveste frumoasă cu o casă mai mare din sat, o gospodărie în toată regula, pe care, cu ceva șansă de viață, am s-o achiziționez și am s-o renovez. Încerc să-mi fac un rost, ca să pot adopta copii sau să-i iau în plasament.

Când ești acasă, cum decurge o zi din viața ta?

Acasă mă simt în mine, am nevoie doar de un mediu armonios și liniște și sunt acasă. Ce face acest loc să se poată numi acasă sunt oamenii de care am prins drag și care mă întâmpină cu un zâmbet de fiecare dată când reapar în zonă.

Care sunt cele trei calități ori principii care ți-au ușurat acomodarea, să te călești și să ”supraviețuiești” lipsei de confort (așa cum îl vedem noi la oraș)?

Ar fi patru: dragostea față de natură, dorința de mai bine, spiritul practic și constituția atletică.

A fost vreodată atât de greu încât să vrei să abandonezi totul și să te întorci în București?

NU! Gândul că sunt pe drumul cel bun, faptul că știu că viața vine cu bune și cu rele, dar că toate trec, plus gândul de a culege roadele ducerii unui lucru la bun sfârșit m-au făcut să nu vreau să abandonez vreodată.

Cum te-a schimbat viața la țară? Ce crezi că ai pierdut? Ce crezi că ai câștigat?

Viața în natură mi-a dat răgazul de a mă explora și de a face lucrurile în ritmul și în maniera mea. Mi-am construit autenticitatea și suveranitatea, de pierdut nu știu ce am pierdut, lucruri de învățat și de pierdut avem în fiecare decizie pe care o luăm.

Pe o scară de la 1 la 10, cu câte stele ți-ai aprecia viața de acum?

Nu pot vedea realist o variantă mai bună a vieții mele la momentul de față. Mă consider pe drumul cel bun și mai am încă mult de tras în direcția mea. Nu mi-aș da viața pe o alta. Dacă aș vrea alta, aș încerca să o creez. Având în vedere că sunt multe aspecte de îmbunătățit, nu mi-aș da chiar 10.

Toate experiențele acestea le-ai așezat într-o carte. Vorbește-mi despre ea. E o scriere terapeutică, un ghid, sau pur și simplu povestea unui orășean mutat la țară?

Îmi plac oamenii și am mulți prieteni, dar viața a făcut ca drumurile noastre să se despartă. Am simțit că nu mai apuc să le povestesc ce se întâmplă în viața mea, iar eu oricum prefer să-i ascult pe alții când ne întâlnim după multă vreme. Apoi am tot întâlnit oameni curioși să afle tot mai multe despre mine. Se pare că aș fi un personaj interesant. Sincer, am scris cartea din mai multe motive. Unul a fost să-mi rămână mie ca amintire, poate să o dau copiilor mei să o citească – eu unul aș vrea ca părinții mei să-mi fi lăsat așa o frântură din tinerețea lor. Pe de altă parte, am vrut să le povestesc prietenilor ce s-a mai întâmplat cu mine în ultimii ani, dar, văzând totuși interesul pentru traiul alternativ, mi se pare și o oportunitate de a arăta oamenilor și o altfel de abordare asupra vieții.

Povestea iei: Ia este oltenească, din Subcarpații din zona Horezului. Este autentică, a fost a bunicului meu când era flăcău și am considerat că a sosit timpul s-o mai poarte cineva cu mândrie în loc să o mănânce moliile în șifonier. Are niște detalii desăvârșite, este chiar o capodoperă!

Cartea se numește…

”Urmează stația LIBERTATE – Partea I. Iubește și fă ce vrei”

Am aşternut acest drum iniţiatic pe infinitul alb cu sinceritate şi prietenie, fără pretenţii de talent literar, dar cu mare dorinţă de a insufla curaj şi dârzenie în croirea propriului drum şi în lupta cu demonii noştri interiori şi exteriori. Nu zic: mâna pe sabie! Din contră, zic: mâna pe inimă şi înainte cu dragoste, smerenie și demnitate!

”Iubeşte şi fă ce vrei!”, exact cum spune și Sfântul Augustin.

Vă îmbrăţişez și… lectură plăcută!