Rareș Vâsc: De la ”cioban” la ”the bike guy”, de la studii în biomedicină la invenția unui ulei care dezleagă nodul din papură

O carieră ca un carusel. O poveste amețitoare, o sarabandă de încercări, cu eșecuri și succese, asezonată cu o extraordinară răbdare și o perseverență de fier (mă rog, s-ar potrivi mai bine subiectului – de bambus bine tratat).

Pe scurt, el este Rareș Vâsc. Un tânăr din Bistrița, fost student la Cluj, fost masterand și cercetător în Suedia, în prezent antreprenor în România.

Rareș construiește biciclete. Nu multe, maxim 10 pe lună, pentru că el nu construiește orice fel de biciclete. Ci unele din bambus, meșterite manual, ecologice, ușoare (mai ușoare și ca cele din aluminiu), iar, la cerere, personalizate, în funcție de greutatea utilizatorului, lungimea brațelor sau a picioarelor. Ce le deosebește de toate celelalte biciclete din bambus existente deja pe piață? Ei bine, o substanță specială, ”preparată” de Rareș în laboratoarele unei instituții de cercetare din Suedia, care conferă bambusului calități superioare privind rezistența în timp, la șocuri, la intemperii ori la atacurile insectelor.

Dar, deși invenția sa este una remarcabilă, din punctul meu de vedere, nu ea este miezul poveștii, ci drumul parcurs de Rareș până a putut striga EVRIKA! Mă rog, nu chiar Evrika, ci ceva neaoș românește, despre care habar n-am să vă spun dacă poate fi sau nu reprodus.

Revenind, interviul care urmează, penultimul din acest an din seria WORK LIFE CHOICES, un proiect Revista CARIERE și ASCENDIS, este, exact cum spuneam și la început, amețitor, ca un carusel. Pentru că, citind printre rânduri, o să vedeți, povestea aceasta nu este nici despre antreprenoriat, nici despre descoperiri științifice uluitoare, nici despre migrație sau întoarcere acasă. Este, de fapt, o extraordinară lecție de viață, despre alegeri și abandon, despre curaj și nebunie, despre dileme și temeri, despre vocații și întors din drum. Dar, mai ales, este despre pasiune, răbdare și perseverență.

Absolvent de zootehnie, master în biomedicină, cercetător, inventator, constructor de biciclete… un pic ciudat șirul acesta. Dar, pe foarte – foarte scurt, asta însemnă, de fapt, traseul tău profesional. Hai să descâlcim puțin ițele!

De ce zootehnie? Ce anume din copilăria sau adolescența ta te-a determinat să faci această alegere?
Printre primele amintiri pe care le am din copilărie era un microscop de jucărie. Sub el observam fibre de țesături, diferite tipuri de hârtie și diferențele dintre ele, bucăti de pământ sau orice îmi încăpea sub acel obiectiv. Deși detaliile le puteam vedea și cu ochiul liber, parcă era mai interesant să le ”studiez” sub microscop. Au trecut aproape treizeci de ani până când am ajuns să fac microscopie adevărată într-un laborator.

Totul a început în clasa a IX-a, când am intrat la liceul agricol. Scopul meu era acela de a ajunge în clasa de medicină veterinară. Crescând la casă, am avut mulți câini de-a lungul anilor și îmi plăcea mult cabinetul veterinar la care mergeam cu ei. Îmi plăcea mult și toată ”acțiunea” ce se desfășura acolo. Medicul veterinar mi se părea un fel de zeu, care rezolvă orice problemă cu cățelușii nostri. Voiam să aflu mai mult despre știința din spatele acțiunilor lui. Apoi, a fi medic veterinar părea o variantă mai ușor acceptată de părinții mei. În clasa I toti copiii vor să fie doctori, astronauți, super-eroi etc. Spre oripilarea ambilor părinți la întrebarea ”ce vrei să te faci când vei fi mare?” eu am răspuns simplu și natural: Cioban!

Cioban?!
Da. Cu puțin timp înainte fusesem împreună cu bunica mea la o stână a unui unchi, de pe meleagurile Năsăudului. Se subînțelege că și acolo mi-a plăcut mult ”acțiunea”.

Să revenim la liceu…
Am terminat liceul la secția medicină veterinară și am dobândit noțiuni de anatomie animală, patologie și biogie, acestea, împreună cu matematica fiind materii de bază. În clasa a XI-a și a XII-a am avut ocazia să lucrez ca asistent veterinar (necalificat) chiar în cabinetul în care mergeam cu cățelușii, sub supravegherea acelui doctor pe care nu cu mult timp înainte îl priveam ca pe un zeu ce ”repară” câini și pisici. Apoi am intrat la facultate. Am început facultatea la medicină veterinară. Însă, pe parcursul anului I, ceva s-a schimbat în mine și am manifestat o lipsă totală de interes pentru domeniu. Poate era noul mediu în care mă aflam sau poate pur si simplu mă săturasem de medicină veterinară. Ori poate o combinație între cele două. Am decis să mă retrag și să încep altceva. Decizia mea a căzut foarte greu părinților. Probabil toți părinții cunosc faptul că e destul de greu să întreții un copil la facultate și să-i asiguri un trai decent într-un oraș precum Clujul. Așadar, pentru ei a fost un an irosit și bani ”aruncați pe geam afară”.

Aveai, cred, o soluție de rezervă…
Nu prea! Mai degrabă, după ce m-am retras, aveam o dilemă mare: Pe ce drum continui? Ce fac mai departe? Am să revin la această dilemă în rândurile următoare. Însă până acolo vreau să mai menționez un aspect. Anume că, în afară de pasiunea mea pentru animale, în egală măsură eram atras și de mecanisme. Tot spre disperarea părinților, aveam o curiozitate nativă de a afla cum funcționează diverse lucruri. Astfel că, de la jucăriile mele, la peria de păr a mamei (cea scumpă), la magnetofonul Kashtan al tatălui, pick-up-ul automat și primul televizor cu telecomandă nu mi-a scăpat din mână nimic. Într-adevăr, partea cu montatul în ordinea inversă demontatului îmi cam lipsea, spre bucuria celor de la depanări și reparații Radio-TV, unde tata era client fidel.

În anii de liceu, mai ales în vacanțele de vară participam la un curs de electronică și radio difuziune, susținut gratuit la Palatul Copiilor. Abia atunci, când am început a înțelege principiile de bază ale unui montaj electronic, mi s-a mai potolit setea de a desface lucruri. Totuși, ceasurile nu au scăpat, mai ales cele mecanice.

Și bicicleta? E prezentă și ea în copilăria ta?
Tot de copil a început și pasiunea pentru biciclete, când, cu mare drag, împreună cu alți prieteni reparam la ele de zor. Aici eram pe cont propriu. Nu doar eu, ci toți. Cum le făceam, așa le aveam. De unde bani de biciclete noi?

Ai rămas dator cu dilema…
Revenind la dilema mea de după primul an de medicină veterinară, eram acum prins între două lumi diferite, cu două parcursuri diferite. Pe de o parte, voiam să fac zootehnie, întrucât era mai multă inginerie și erau mai multe de calculat și planificat (cei cu ferme zootehnice știu despre ce vorbesc). Pe de altă parte, vream să mă întorc 180 de grade și să mă înscriu la electronică și automatizări și să aflu ce mă bântuia dintotdeauna. Anume: ”cum faci un mecanism complex, automat, care să aibă un anumit scop sau o anumită funcție”. Aveam o bază solidă în matematică, cunoștiințe de bază în electronică, însă îmi lipsea programarea.

Puteai recupera…
Poate puteam recupera pe parcurs, însă ar fi fost prea riscant. Din poveștile auzite de la cei care studiaseră deja așa ceva, facultatea era destul de grea, chiar și pentru cei care au făcut în liceu programare și matematică, iar unii dintre ei erau olimpici. Am decis așadar să continui cu zootehnia, unde aveam deja cunoștiințele de bază deja bine însușite, complementate de un vocabular de specialitate bine pus la punct încă din liceu. Știam că o termin fără probleme și poate că voi avea șansa de a experimenta studenția și în afara bibliotecii, spre deosebire de cei de la medicină veterinară sau electronică-automatizări. Părea cea mai bună soluție și așa a și fost.

Boboc în anul I, cum îți vedeai mai departe viața ca inginer zootehnist?
În anul I aveam o idee de bază despre ce face un inginer zootehnist, idee cu care rezonam. Să nu uităm că primul meu vis a fost acela de a fi cioban, apoi restul. Mai apoi, aveam și o matușă care a fost inginer zootehnist, de la care am auzit povești frumoase și captivante, legate de meseria de inginer zootehnist. Asta era în anul I.

Atunci, unde și de ce ”s-a rupt filmul” cu zootehnia? Când ai abandonat acest drum?
După patru ani de studii și practică făcută într-o fermă de 800 de capete de bivoli, în care am avut ocazia să văd cu ochii mei ce înseamnă cu adevărat să conduci o fermă de animale, nu mai eram chiar așa de sigur că vreau să fac zootehnie. Nu din cauza faptului că eram comod sau căutam ceva de făcut ușor. Ci pentru că în domeniul zootehniei sunt atât de multe variabile și e atât de complex, încât nu mă vedeam capabil să pornesc cu o fermă mică, pe care să o pot crește și să o fac profitabilă. Dovada faptului că sunt experți în domeniu care fac asta de o viață și nu reușesc în fiecare an să fie profitabili.

Ți s-a năruit visul de a fi cioban.
Da, s-a năruit și visul meu de a fi cioban. Chiar nu mai părea așa la îndemână precum părea prin ochii de copil. Probabil un duș cu apă rece la o fermă, mirosul constant de amoniac în nări, o vară de cosit pe câmp și nesiguranța unui trai asigurat m-ar fi făcut să recalculez mai repede. Însă foarte puțini sunt cei care știu de mici ce vor să facă și chiar fac.

Acum aveai o soluție de rezervă?
După licență, aveam din nou aceeași întrebare și aceeași dilemă ca în urmă cu patru ani: ”Ce fac de aici și încotro mă îndrept?”. Pasul logic era să urmez un program de masterat într-un domeniu de care să pot lega zootehnia. Întrucât știam că a conduce o fermă zootehnică înseamnă în primul rând a fi un bun manager, inclusiv de fonduri, intenționam să urmez un master de management al fermelor zootehnice, materie pe care am și făcut-o în facultate. Sau asta, sau cealaltă variantă.

Cred că ai mers pe cealaltă. Acest interviu se datorează tocmai faptului că ai urmat cealaltă variantă, nu?
(Râde) Cealaltă variantă – prietena mea de atunci plecase în Suedia, într-un schimb de experiență, ea fiind la doctorat în anul I, la aceeași universitate în care studiasem și eu. A plecat cu aproximativ o lună înainte să-mi dau licența. Urma să petreacă acolo opt luni, după care să se reîntoarcă în țară pentru a-și continua cercetările.

Dată fiind situația, decizia mea de a pleca în Suedia a avut și o componentă emoțională. Nu eram neapărat atras de străinătate. De aceea, plecarea mea în Suedia o vedeam atunci temporară. Doar pentru opt luni, cât stătea ea acolo. Aveam să trăim împreună într-o tară ca Suedia, iar eu aveam să aflu și cum e să trăiești altundeva decât România, să descopăr oameni și culturi noi, obiceiuri culinare diferite; pe scurt: o altă viață. Iar masterul putea să aștepte un an.

Și… ai plecat în Suedia. Ce ai făcut în prima fază? Cum ți-ai câștigat existența?
Pentru a mă susține, intenționam să-mi iau un job simplu. Poate la o spălătorie auto ori diferite munci necalificate. Pentru altceva eram necalificat și nu știam nici limba. Așadar, nu am plecat cu gândul de a face carieră sau să vin cu bani de o mașină, așa cum poate mulți fac. Bani de buzunar pentru câteva săptămâni aveam de la părinți, până urma să găsesc un job.

Dar… au apărut bicicletele
De cum am pus piciorul în afara aeroportului și pe drumul spre campusul studențesc, am observat un singur lucru: BICICLETE! Erau peste tot. Abandonate, ruginite și cu praf pe ele, aruncate sau parcate frumos în locurile special amenajate, dezasamblate sau într-o bucată, vechi sau noi, erau peste tot prin oraș. Și mai multe, în campus. În prima zi când am ajuns, am plecat la o plimbare cu bicicletele prin oraș. Eu am luat-o pe a ei, iar ea a împrumutat una de la o prietenă. Pe drum, mie mi-a sărit lanțul de nenumărate ori, iar ei nu-i mergeau vitezele, așa că am urcat un deal pe lângă ele. Erau biciclete second-hand, cumpărate de la un magazin local și care mie mi s-au părut foarte scumpe. ”De atâția bani v-au vândut așa ceva?”, am întrebat eu șocat. A doua zi dis-de-dimineață eram în fața blocului. Reparam bicicleta ei și a prietenei ei și încercam să-mi fac și mie una din bucațile de bicicletă ce mă înconjurau peste tot. Sculele le-am împrumutat de la un tip din India, prieten de-al ei, care și el mai repara biciclete din când în când, ca un venit extra pe lângă job. Nici nu știu cum a trecut ziua aia. Eram din nou în lumea mea, printre șuruburi și plin de vaselină. Parcă nimic nu mai conta. La scurt timp după, cineva m-a întrebat dacă nu vreau să vând bicicleta mea făcută din bucăți. Era un cadru bun, cu componente bune, atent reglate și calibrate, în stare bună de funcționare. N-am stat pe gânduri și am vândut-o rapid. Cu acei bani am cumpărat prima trusă de scule acolo. Vestea că eu repar biciclete s-a dus rapid. Băiatul căruia i-am vândut prima bicicletă era student internațional. Impresionat de prețul bun și de calitatea bicicletei m-a recomandat colegilor lui de an. Cumva, fără să încerc, devenisem de pe o zi pe alta ”the bike guy”. În primele săptămâni faceam doar reparații. Știam că-i ilegal să le ”culegi” de pe stradă, fie ele și dezmembrate. Oricum am găsit o variantă și mai bună în care nici măcar nu trebuia să caut. Anume faptul că primăria orașului periodic lipea stickere pe toate bicicletele din oraș. Fiecare sticker avea imprimat pe el data când a fost lipit. Apoi fiecare posesor de bicicletă trebuia să rupă stickerul în termen de două săptămâni. Cele care după această perioadă încă aveau stickere pe ele erau ridicate și duse la fier vechi unde erau casate. Pentru mine unitățile de procesare a fierului vechi erau mine de aur. Am deschis cu ajutorul unor prieteni români un PFA și așa am început un business profitabil cu biciclete.

Primii pași spre antreprenoriat
Da! Eu le cumpăram de la fier vechi, ca și cum erau fier vechi, le plăteam la kilogram și le valorificam ca biciclete. Eliminasem astfel riscul de a fi acuzat de evaziune fiscală, având venituri nedeclarate sau mai rău, furt. Deși a ”culege” biciclete dezmembrate de pe străzile orașului era o practică făcută de multă lume, în special studenți sau cei ca mine care erau buni la biciclete și căutau un venit extra. Dar de ce să le caut și să-mi asum riscuri inutile când primăria mi le aducea pe toate în același loc din care chiar aveam ce să aleg?
Acesta a fost începutul meu cu bicicletele și jobul meu necalificat totodată.

Și masterul?
Până să încep masterul în Suedia au trecut cam cinci ani. În acest timp am trăit din biciclete în cea mai mare parte. Estimez că mi-au trecut prin mână aproximativ 1500 de unități. Încercam să fac în timpul verii un stoc de biciclete pe care le vindeam într-o săptămână atunci când noii studenți ajungeau în oraș, la începutul anului școlar, toamna. Bicicletele îmi asigurau un trai decent, însă nu câștigam atât cât să îmi pot permite mai mult decât chiria unui apartament modest, în campusul studențesc, mentenanța unei mașini vechi, pe care oricum tot eu o reparam și poate o vacanță scurtă în insulele Canare, unde zborurile erau ieftine și prețurile decente. Din nou mă simțeam blocat.

Cum a apărut ideea /oportunitatea laboratorului de cercetare? Cum ai trecut de la zootehnie și șurubăială la biomedicină?
Eram înconjurat de studenți, doctoranzi sau post-doctoranzi. Cam acesta era cercul meu de prieteni. Universitatea din orașul respectiv e una dintre cele mai bune din lume, în domeniul biomedical, cu profesori de top, printre care se număra atunci și actuala deținătoare de premiu Nobel pentru tehnologia CRISPR-Cas9, Emmanuelle Charpentier, dar si mulți alți profesori, care sunt și cercetători de calibru mondial, cu laboratoare proprii de cercetare și lucrări publicate în reviste cu factor mare de impact de genul: Science, Nature, Cell etc.
Auzisem de faptul că toate cursurile sunt interactive și se pune accentul pe gândire critică și nu pe volumul de informații memorate pe de rost. Fiind un centru de cercetare important, pentru prima dată în viață am simțit cu adevărat o sete de a învăța ceva ce poate fi de real ajutor nu doar mie, ci poate întregii umanități, întrucât cercetarea făcută în astfel de centre salvează oameni din toată lumea. Iar porțile erau deschise pentru oricine. Pentru oricine în afară de mine…

Începuturile cu biomedicina/biologia moleculară
Pentru cei care nu sunt familiari cu domeniul, biomedicina este o sub-ramură a științelor medicale care se ocupă cu studiul unor boli la nivel celular și are ca scop atât o întelegere mai bună a anumitor patologii, precum cancer sau diabet, cât și găsirea unor tratamente care să vindece sau să amelioreze bolile studiate. Concret, se ia o patologie (o boală), se înțelege mecanismul prin care ea apare și evoluează (la nivel molecular) apoi se caută un tratament. Pentru aceasta este nevoie de multă muncă de cercetare în laborator. Tratamentele făcute de cei din biomedicină sunt apoi aplicate mai departe de medici paciențior.
Toti studenții din programul de master respectiv terminaseră înainte facultăți de biologie moleculară, biochimie, biotehnologii sau tot biomedicină. Deși eu terminasem facultatea pe sistemul de la Bologna, cu credite transferabile, nu îndeplineam pe deplin cerințele pentru a fi admis la master. Aveam materiile necesare pe foaia matricolă, materii de genul (biochimie, matematiăa, biologie celulară etc) însă nu corespundea numărul de credite.
Admiterile se făceau odată pe an, primăvara, pentru anul ce avea să înceapă în toamnă. Trei ani la rând am aplicat și trei ani la rând am fost respins. Motivul era invariabil același: ”Nu întrunești criteriile de eligibilitate”. Se aplica on-line, iar dosarul cu copiile legalizate după diplome se trimitea la un centru care procesa toate admiterile din Suedia. Răspunsul venea tot on-line, pe un site dedicat.
Un om mult mai deștept ca mine spunea că a face același lucru, dar a aștepta rezultate diferite, e definiția nebuniei. Dacă e adevărat ce a spus, atunci eu eram complet ”dus cu pluta”, departe de mal.

Și cât te-ai plimbat așa, ”cu pluta”?
Abia în al IV-lea an am decis să schimb ceva. Știam cum functionează sistemul. Știam că dacă îndeplineai condițiile de admitere (care erau negru pe alb) erai automat admis în program de către cei de la centrul de admisii. Apoi, fiecare facultate mai avea o persoană care îi reverifica pe toți cei admiși și care avea ultimul cuvânt. Dacă puteam să vorbesc cu persoana respectivă, poate că aveam o șansă. Problema era că atât cei care făceau selecția la centrul principal de admisii, care se afla în alt oraș, cât și persoana desemnată de facultate erau anonimi. Totuși, cu eforturi susținute, din ușă în ușă prin universitate, am aflat cine era persoana responsabilă de admiteri. Imediat cum i-am arătat diplomele, mi-a dat același răspuns: ”Nu îndeplinești condițiile de eligibilitate”. L-am întrebat atunci dacă mai sunt locuri disponibile în program și mi-a răspuns afirmativ. Numărul de credite nu înseamnă neapărat nivelul cunoștințelor dintr-un domeniu. Astfel că nu vedeam vreun motiv real să nu pot să fac parte din program. Mi-a spus că programul e greu (și a fost) și nu voi face față. Am insistat! I-am spus că aplicasem de trei ori înainte și asta era a patra oară. Și sunt dispus să dau un examen pentru a-mi fi evaluate cunoștiințele și a fi respectate principiile concurenței față de posibilii mei colegi. În fond, nu numărul de credite îi interesa pe ei, ci nivelul de cunoștințe, care era doar sugerat de numărul de credite. Or, dacă aș fi trecut examenul propus de ei, înseamnă că dețineam un minim necesar de cunoștințe și puteam fi admis. A fost de acord. Atâta timp cât trec un examen propus de ei, el e de acord. O săptămână mai târziu, eram în examen și la scurt timp după, declarat admis.

Ce înseamnă perseverența! Bravo! Ce a urmat apoi?
După primul an de studii, fiind recomandat de unul dintre profesorii pe care i-am avut, am avut șansa de a lucra pe perioada verii ca tehnician într-un laborator de cercetare. Pentru mine era un job de vis. Am continuat apoi să lucrez part-time în anul al II-lea, în primul semestru, iar în al doilea semestru am făcut în acel laborator partea experimentală pentru teza de master. Era un proiect mic, dar bazat pe cercetare reală, parte dintr-un proiect mai mare, ce privea studiul vindecării rănilor diabetice. Mi-am luat partea foarte în serios și rezultatele au fost bune. Am continuat apoi să lucrez în laboratorul respectiv și după terminarea studiilor, ca inginer. Pornind de la bază, în laborator cunoșteam bine majoritatea aparaturii, protocoalele de calibrare a mașinilor și protocoalele de execuție a experimentelor, așa că trecerea de la munca de tehnician la cea de inginer a fost foarte puțin resimțită.

Cum ai ajuns la bicicleta din bambus? Ce nu ți s-a părut în regulă cu oferta deja existentă pe piață? Cum ți-a venit ideea să îi îmbunătățești performanțele?
Când încă lucram în laborator, am văzut pe internet o bicicletă de bambus. Conceptul îmi era complet străin. Prima mea întrebare a fost (și e întrebarea cea mai mare și a clienților mei din ziua de azi): ”Oare m-ar ține o astfel de bicicletă?”
A urmat apoi un întreg proces de documentare. Am aflat rapid că există în jur de 1200 de varietăți diferite de bambus. Până în ziua de azi, s-au mai descoperit încă 200.
Era un singur mod de a afla dacă sunt rezistente sau nu. Să-mi fac eu una.
După ce am găsit tipul de bambus potrivit și am văzut pe alte site-uri cum se construiesc, mi-am făcut și eu una. Era doar un prototip, cu piese vechi, cum eram eu obișnuit a lucra. Mă interesau mai mult proprietățile cadrului, cum se comportă și cum se simte, decât calitatea pieselor de pe ea. Iar rezultatul m-a surprins plăcut. Ceea ce trebuia să fie un proiect de hobby, a început a se contura în mintea mea ca un posibil business. Rămânea totuși un semn mare de întrebare. Știam deja că se fabrică de la începutul secolului al IX-lea. Materialul era ușor și deosebit de rezistent. Totuși… nu le producea mai nimeni. De ce? Răspunsul a venit după o scurtă cercetare în ceea ce privește bambusul. Exista o problemă.

Problema
Bambusul, fiind material natural, odată recoltat dă și primește umezeală din mediul ambient. Aceste variații de umiditate care au loc în structura tubului de bambus, provoacă tensiune internă și tubul într-un final va crăpa.
Am început apoi să caut în literatura științifică de specialitate dacă există o solutie pentru a stabiliza acest material. Există. Dar nu pentru tuburi de bambus, ci doar bambus laminat. Metodele existente ce se aplică azi tuburilor de bambus nu garantează 100% stabilitatea materialului în timp. Apoi mai erau alte probleme cum ar fi apariția mucegaiului pe interiorul tuburilor, atacurile insectelor, rezistența în timp la UV și încă nici nu ajunsesem la teste de rezistența materialului. Până acolo trebuia stabilizat.
Am început să fac ce știam eu cel mai bine atunci: să aflu mai multe despre structura lui moleculară, sperând să găsesc o particularitate pe care să o pot exploata, stabilizând astfel bambusul. Din fericire, structura lui moleculară era deja cercetată și cunoscută în detaliu. Altfel n-aș fi avut resursele necesare nici pe departe. Tot ce mai trebuia acum era să caut ”nodul din papură”.

Cercetarea
Profitând de faptul că aveam acces la aparatură de laborator de ultimă generație, licențe pentru a opera aparatele respective, acces gratuit la baze de date științifice și cunoștințe mai mult decât decente în biologie moleculară, am pornit pe drumul cercetării pe cont propriu. ”Până la urmă nu e chiar așa de greu a căuta nod în papură”, mi-am zis eu. ”N-are cum să fie cine știe ce”.
Problema era că nu puteam lucra în interes personal în timpul orelor de serviciu (șeful care să permită așa ceva nu există) iar cheltuielile pentru orele în care închiriam aparatura de laborator și reactivii folosiți trebuiau acoperite din fonduri proprii.

Inceputurile unei panici
De cum am investit primii bani și primele zeci de ore de lucru mi-am dat seama că axioma mea era greșită. De fapt nu căutam ”nod în papură” ci ”acul în carul cu fân”. Dar intuiția mea îmi spunea că sunt aproape. După alte fonduri cheltuite și alte zeci sau sute de ore muncă, măcar am ajuns la o concluzie: știam sigur că există un ac, doar că se află în zece care de fân sau poate mai multe.

Panica
Fondurile mele se diminuau rapid, cu o viteză mult mai mare decât le puteam recompleta. Se diferențiau două variante: ”dacă mă opresc acum, am risipit banii degeaba, dacă voi continua e posibil să ard toate economiile fără să obțin nimic”. Am continuat cercetarea. Dar acum era o diferență majoră. Mi-am asumat faptul că există o posibilitate reală să-mi ard toate fondurile degeaba.

Evrika!
Fără presiunea banilor am început să gândesc diferit. Dacă tot cauți acul în carele cu fân, nu contează cum îl găsești. Pe scurt, în loc să caut pai cu pai am luat un magnet. Concret, mi-am dat seama că priveam totul prea în detaliu. Așa că am decis să privesc mai în ansamblu și soluția a venit. Mi-a venit mental prima dată însă eram destul sigur că va merge. Iar partea experimentală a dovedit acest lucru. În caz că cineva se întreabă, n-am strigat ”Evrika!”. În schimb am zis ceva în limba română. (Râde)

Ce este practic ceea ce ai descoperit? Ce avantaje are?
Soluția mea este sub forma unui ulei care prin impregnare schimbă structura moleculară a bambusului. Prin uleiul creat de mine, am reușit să rezolv toate acele probleme ale bambusului pe care le-am amintit adineaori și astfel să fac din tuburile de bambus un material ideal pentru fabricarea de biciclete.

Poate fi produs la scară largă?
Procedeul de producție, așa cum e creat de mine, momentan nu se poate produce decât manual. Pentru producerea unui cadru mie îmi ia între 60 și 80 de ore de lucru. Adică aproximativ două săptămâni. Aș putea produce pe scară largă, însă asta necesită în primul rând un număr mare de angajați, care să aibă și răbdarea să creeze asemenea biciclete. E multă migală. Munca la un cadru de bicicletă din bambus poate fi asociată cu munca unui bijutier. Trebuie lucrat cu multă atenție la detalii pentru ca per total să iasă un produs bun atât calitativ cât și estetic. Folosind alte procedee de productie, se pot face și pe scară largă, însă scade foarte mult calitatea lor. Problema e la îmbinările între bețele din care cadrele sunt făcute. Îmbinările sunt create din mai multe straturi de fibre de in îmbibate în rășină e-poxidică. Pentru a obține o îmbinare solidă, fibrele sunt așezate pe mai multe direcții, apoi îmbinarea este șlefuită până la forma finală. Până în ziua de azi, aceasta este singura și cea mai bună metodă de a crea îmbinări care să reziste. Pentru comoditate și rapiditate, ele mai pot fi create și din metal sau material plastic în care tuburile de bambus sunt lipite, dar nu sunt la fel de rezistente existând riscul ca tubul de bambus să iasă afară din îmbinare.

Ai patentat formula?
Nu consider necesară patentarea substantei pe care eu o folosesc pentru a trata bambusul. Formula este deținută doar de mine și e posibil ca în următorii ani să o fac publică pentru cei interesați. Asta pentru că vreau să încurajez mai multă lume să folosească materiale sustenabile. Bambusul va deveni oțelul seculului XXI. El este deja folosit la schele de construcții în Asia, în industria aviatică se folosesc panouri din materiale compozite bazate pe bambus și se fac deja structuri destul de complexe din bambus, cum ar fi clădiri sau poduri și să nu uităm de biciclete.

Când și de ce ai decis să renunți la munca de cercetare? Când și de ce ai decis să te întorci acasă?
În anul 2017, după ce am creat primul protopip, substanța cu care stabilizez bambusul și alte prototipuri, pentru a le testa viabilitatea, am aplicat în România pentru fonduri europene nerambursabile. Povestea primului prototip, pe care l-am lăsat în Suedia și care a dispărut, apoi a fost găsit, poate fi citită pe site-ul nostru.

După ce am câștigat planul de afaceri pentru fondurile europene, am decis că e timpul să mă întorc acasă. Asta cu toate că aveam o carieră în plină ascensiune și un venit decent. Mai lipsea o componentă importantă: nu eram acasă. Trăind în nordul Suediei, nopțile lungi de iarnă și condițile meteo dificile și-au pus amprenta asupra mea. Cu un plan de afaceri câștigat și bine pus la punct și cu prospectul unui business nou care îmi place foarte mult am decis, cu oarecare regrete, să pun capăt muncii în laborator. Apoi aș putea oricând să lucrez în știință și în România, chiar dacă veniturile ar fi puțin mai mici. În fond, nu e vorba doar de bani, ci și de locul unde trăiești și oamenii care sunt în jurul tău.

Regreți vreo secundă?
România mi-a plăcut întotdeauna ca țară în care să trăiesc. Oamenii sunt calzi, mai ales aici la Cluj, iar viața are un ritm diferit, propriu locului, cu care sunt foarte obișnuit. Faptul că am lăsat cercetarea pentru antreprenoriat a fost o decizie grea, însă acum nu mai am niciun regret.

Afacerea mea este și pasiunea mea pe care am reușit să o fructific. Din acest punct de vedere mă consider norocos. În fiecare zi intru în unitatea de producție, care se află aici în Cluj, cu entuziasm mare, ca și cum ar fi prima zi. Hala mea de producție e locul de joacă preferat pentru mine.

Fiind un produs de nișă, e o afacere profitabilă?
Profiturile sunt variabile în această industrie. Nu am înregistrat o scădere a vânzărilor în timpul pandemiei, însă vânzările au un trend descendent în lunile reci ale anului. Dar privim cu optimism și nerăbdare începerea noului sezon al bicicletelor, anume sfărsitul lui martie 2021. Până atunci, onorăm comenzile pe care le avem și creăm noi modele care să acopere diferite nevoi ale clienților. În același timp, creăm și biciclete făcute la comandă, după datele biometrice ale clienților, cu componente care să se adreseze nevoilor lor.

Cine sunt principalii tăi clienți?
Clienții mei sunt persoane în principal din Elveția, Franța și Suedia. În Suedia avem și ambasadori de brand, care ne ajută să împrăștiem vestea, acolo am vândut primele unități. Apoi vestea despre produsele noastre a mers din gură în gură și avem o creștere organică. De altfel, bugetul nostru de marketing este inexistent, întrucât oricum nu putem produce mai mult. Insistăm pe calitate și nu pe maximizarea numărului de unități produse. În general clienții noștri preferă calitate, produse lucrate manual și componenta Eco a produsului nostru. Pentru asta suntem respectați. Iar pentru mine, cea mai mare satisfacție este atunci când clienții îmi spun că își iubesc bicicletele și se mândresc cu ele oriunde merg.

Ai reușit pentru că…
Nu știu exact ce am reușit.
Pentru mine a fost un parcurs firesc până în ziua de azi. Cu suișuri și coborâșuri până acum a fost un adevărat ”roller coaster” emoțional. Cea mai importantă reușită este faptul că am ajuns să fac ceea ce-mi place, combinând toate hobby-urile și cunoștințele mele, într-o afacere care mulțumește clienții prin fiecare unitate produsă. Această reușită se datorează mult și oamenilor care au crezut în mine și în visul meu. Oameni apropiați mie, care m-au susținut pe parcurs în diferite feluri și care încă o fac.

N-aș fi reușit dacă…
1: Aș fi avut urme de îndoială. Nu am intrat în acest business ”să văd dacă merge”, cum aud mulți antreprenori în jurul meu. Am intrat în businessul ăsta să-l fac să meargă. Asta pentru că eu știu că produsul are multe de oferit. E greu? Da! Îmi vine să renunț uneori? Nu! Dacă ceva nu merge, găsim soluții. Cred că asta e cu adevărat una dintre cele mai bune părți a naturii umane: construim, inovăm, găsim soluții.

2: Sigur că e greu sau imposibil de unul singur. De-a lungul drumului, așa cum am mai spus, am avut și am parte de oameni care susțin viziunea mea. De asta le facem pe toate mai bine când le facem împreună. La orice scară, mică sau mare, împreună suntem mai puternici.