„Presiunea ca o femeie să fie totul este uriaşă”

Într-o lume care-şi dinamizează ritmurile către alergătură, personal şi profesional deopotrivă, pare că nimic nu mai îndeplineşte rolul stabil de pilon sau de reper neschimbabil. Trăim un patriarhat modern chiar şi noi, în România, deşi doamna profesor universitar Mihaela Miroiu spune că istoria şi tradiţia noastră nu ne recomandă defel pentru acesta. Care-i, aşadar, rolul femeii în paradigma patriarhală actuală? Un portret-robot să-i facem.

„Femeia este multifuncţională. Nu mai este o casnică zâmbitoare care se uită la reclame şi-nvaţă reţete. După ce vine la serviciu, caută reţete pe internet şi le găteşte, trebuie să poarte lenjerie foarte sexy, cum a văzut partenerul în penultimul film nocturn, la orele-n care copiii dorm, şi i se pare că lenjeria asta e foarte şic şi că el ar da mai mult randament dacă ar fi stimulat în felul ăsta.” Ideal ar fi ca ea să fie şi o parteneră excelentă de conversaţie, să-l stimuleze şi mintal, şi profesional. Neapărat să fie elegantă, ar fi riscant să nu fiindcă are el colege care sunt şi nu s-au inventat încă instrumente eficiente de reprimare a privirilor lungi şi doritoare.

„Cererea, presiunea pentru ca o femeie să fie totul este uriaşă. E obositoare. La un moment dat, pur şi simplu ţi se-apleacă. Cuplurile reuşite sunt cele-n care oamenii se acceptă aşa cum sunt, îşi înţeleg oboseala, plictiseala, momentele în care n-au chef să vorbească, înţeleg foarte bine atunci când celălalt ar vrea un măr, un ceai sau un sendviş, chiar dacă nu li se cere verbal şi nici nu li se explică de ce ar trebui s-aducă un ceai. Rezistă relaţiile care devin simbiotice şi sufleteşte, şi comportamental. Ele sunt foarte rare pentru că suntem foarte puţin educaţi să fim simbiotici.”

„Educaţia se face prin multe, inclusiv prin media sau poate mai ales”

Afectaţi din ce în ce mai mult în ultimele zeci de ani de această degringoladă educaţională prin care trecem, încercăm să ne circumscriem unor categorii valorice cărora le cerem cu obstinaţie să-şi probeze eficienţa.

„Educaţia se face prin multe, inclusiv prin media sau poate mai ales. Şi prin social media la ora actuală, ba chiar foarte mult. Şi eu încerc s-o fac uneori. De pildă, săptămâna trecută am făcut un fel de laudatio pentru taţii-bunici fiindcă sunt în faza aia-n care lasă jos garda aia cu eu nu-mi arăt sentimentele şi nici nu mă laud cu paternitatea, că nu e foarte masculin. Când devin bunici, sunt adorabili, devin oameni întregi, care se asumă şi fizic, şi intelectual, şi afectiv. Nu le mai e ruşine că iubesc, nici că răsfaţă, că sunt drăgăstoşi.” Încep să se simtă foarte bine în pielea lor, aşa că le este la-ndemână firescul prin care s-o şi arate.

„Problema este cum poţi să-i faci pe bărbaţii tineri să aibă mai repede mintea bărbaţilor-bunici. În primul rând, nici noi nu spunem ce vrem. Cerem prea puţin, iar când cerem, o facem la nervi şi-atunci ne pierdem autoritatea de convingere. Din păcate. Ei fiind mai puţin educaţi să-şi dezvolte empatia, nu ne înţeleg nevoile, dacă nu le exprimăm prin cuvinte, propoziţii, raţionamente. Noi pricepând şi altfel, credem c-ar trebui să priceapă şi ei. Nu pricep.” Bărbaţii trebuie învăţaţi să facă asta, femeile să le spună explicit ce vor, dar nu bătând din picior. În momentele tensionate nu poţi influenţa un om să se schimbe în bine. Oricum, în niciun caz pe termen lung. El poate lăsa puţin garda jos, dar o face numai punctual.

„Femeile învaţă foarte bine să fie bărbaţi. Bărbaţii nu-nvaţă să fie femei.”

„Ar fi foarte bine dacă lucrul ăsta ar fi asumat ca obiectiv inclusiv în legea educaţiei. Îl ştim din teoriile occidentale, mai ales că bărbaţii îmbrăţişează o etică a drepturilor, iar femeile o etică a grijii. Etica drepturilor o-nvaţă şi femeile fiindcă se-nvaţă în şcoală. Etica grijii nu se-nvaţă însă în şcoală. În mod normal, asta ar trebui să facă parte din educaţia ambilor. Dacă e educaţie mixtă, atunci să fie una în sisteme de valori şi feminine, nu doar masculine. Femeile învaţă foarte bine să fie bărbaţi. Bărbaţii nu-nvaţă să fie femei.”

„Mă simţeam atât de mândră şi de protejată”

Copiii şi persoanele de vârsta a treia sunt afectaţi cel mai tare de disfuncţionalităţile familiilor şi de cele ale societăţii. În privinţa despărţirii cuplurilor, singura mare şi reală problemă sunt copiii, nu cuplul în sine. Şi mai există cealaltă mare problemă, şi anume vârstnicii.

„Două situaţii greu de gestionat în afara unei familii. Copiii suferă şi nu mă gândesc la vreo teorie, e ceva pur intuitiv.” Iar aici vocea doamnei profesor a căpătat valenţele unei melancolii iubite.
„Am fost crescută la şi de bunici pe fondul faptului că tatăl meu a plecat. Mama era-nvăţătoare într-un sat. Sigur că nu mi-am pus eu prea multe probleme, că n-aveam cum, eram prea mică. Mă obişnuisem c-o familie ciudată care se compunea din doi străbunici, doi bunici şi-o mamă care mă vizita din când în când. Mama s-a recăsătorit, a apărut cu un domn acasă, eu habar n-aveam, mi-am zis că ăla-i tata. Şi mi-amintesc o scenă: urcam un deal într-un parc, pe nişte scări, şi m-au luat fiecare de câte-o mână şi m-au ridicat în aer ca pe un avion, iar asta de mai multe ori. Este prima mea amintire şi cea mai frumoasă legată de sentimentul întregirii şi familiei.”

Nu are cum să uite acel sentiment de siguranţă pe care l-a avut atunci, pentru câteva clipe care valorează cât o viaţă. „Mă simţeam atât de mândră şi de protejată. Era ceva foarte neobişnuit. Simţeam că nimeni nu-mi poate face nimic şi că zbor cu ei. Cred că copiii au sentimentul ăsta constant şi că pentru ei e minunat să aibă doi părinţi care se iubesc, se respectă.”

Cei care au părinţi care-şi ucid nervii reciproc şi-şi fac viaţa un infern e mai bine să rămână cu un părinte sau cu bunicii. „Un climat în care e un fel de terorism domestic permanent nu duce la nimic. E o mare prostie să-ncerci să păstrezi familia cu un astfel de preţ. Copilul va avea mari probleme psihice pe care le va căra toată viaţa, va fi o persoană amputată, cu probleme care-i rod sufletul tot timpul, oricâte buncăre creează ca să nu-şi mai aducă aminte de ele.”

Generaţia expirată?

Avem o societate care nu-i deloc prietenoasă cu bătrânii. Începând chiar cu expresia „generaţia expirată”, care de obicei nu se referă la cei mai bătrâni, „ci la cei care sunt în vârstă, dar care încă muncesc, şi care deranjează. Problema e că un om, după o anumită vârstă, începe clar să nu mai funcţioneze nici fizic, nici psihic în mod automat.”

Ce se-ntâmplă cu aceşti oameni? Se pare că nu avem cultura ca pe parcursul vieţii să ne pregătim alternative şi să ne-ntrebăm din ce resurse vom putea să ne plătim îngrijirea în momentul în care nu vom mai putea să facem asta singuri. „Pe de altă parte, n-ai un tip de instituţie care să spună aşa: Vei avea o locuinţă bună, la parter, într-un cvartal de locuinţe asemănătoare, vei avea în fiecare zi o asistentă medicală, o persoană care vine la curăţenie, mâncare în sistem de catering, vei fi dus o dată, de două ori pe săptămână la un spectacol etc. Şi tu dai, la schimb, casa.”

La noi însă e imensă dependenţa de generaţia următoare, „în aşa fel încât un om nici nu termină bine cu creşterea propriilor lui copii, pe care să-i vadă pe picioarele lor, că-ncep problemele cu bătrânii. Nimeni nu dă concediu de-ngrijit bătrâni, nici bani suplimentari pentru munca de îngrijire a bătrânilor, şi de-aici încep o serie de conflicte extrem de mari şi foarte apăsătoare.”

Probă de anduranţă

Dacă un cuplu rezistă până când copiii pleacă din sistemul familiei directe, spune doamna Mihaela Miroiu, „sunt multe situaţii în care cuplurile se regăsesc şi e cea mai fericită perioadă din viaţa lor.” E natural să fie aşa: nu mai sunt concentraţi pe copii şi încep să prindă gustul boemei în doi, se află şi-ntr-un apogeu profesional, aşa că nici pariul cu profesia nu mai apasă. „Cam între 50 şi 60 de ani ar trebui să fie cea mai bună perioadă din viaţa unui cuplu. Când se căsătoresc, se grăbesc să aibă copii şi-atunci nu mai sunt un cuplu, devin o familie.”

Sunt, din păcate, probleme pe care noi nu le discutăm coerent public. Şi nu-ncercăm să găsim – soluţiile tot individuale rămânând – opţiunile. „Poveştile astea se repetă cu fiecare dintre noi, dar nu le asumăm, nu ne organizăm comunitar.” Fie în mediul urban, fie în cel rural, oamenii ar putea ajuta un bătrân rămas singur.

„Oamenii-nvaţă multe din mass-media şi mai ales de la televizor. În momentul în care media acum se joacă de-a hoţii şi vardiştii, au dispărut toate problemele din România, ni le-a luat cineva cu mâna şi nu mai încape nimic de jocul ăsta. Mulţi preoţi ar trebui să-nveţe consilierat de cuplu, consilierat parental. Să ştie şi ei să facă un tip de educaţie pentru viaţa privată şi mai puţină habotnicie.”