Chris Simion Mercurian, fondatoarea Teatrului Grivița 53: Teatrul poate repara parțial societatea
În urmă cu 9 ani, regizoarea de teatru Chris Simion Mercurian pornea un proiect ambițios, care părea aproape utopic – construirea unui nou teatru în București, Grivița 53. A vândut casa bunicii sale, iar cu bani aceia a cumpărat un teren în centrul Capitalei, într-o zonă altădată bogată, acum împânzită de case ruinate. Astăzi, clădirea este gata.
Simpli iubitori de teatru, companii private sau diverse fonduri structurale au contribuit la ridicarea spațiului care va fi dedicat teatrului. În tot acest timp, Chris a învins și un cancer la sân – cea mai grea provocare din viața sa.
Despre toate acestea vorbește acum într-un interviu acordat revistei CARIERE.
Chris, ești aproape de finalizarea unui vis care va scrie totodată istorie în România – construirea primului teatru privat din țara noastră, din 1946 până în prezent. Cum a început acest proiect? Când și cum ai decis să spui oamenilor că vei contrui un teatru, cu ajutorul comunității?
Visul a apărut când eram studentă, acum 25 de ani, când eram naivă și credeam că lumea e așa cum mă învățaseră ai mei: bună și frumoasă. Eram mulți regizori și actori tineri care n-aveam loc pe scenele consacrate. Singura opțiune pentru a profesa era teatrul independent, perceput atunci de toți directorii teatrelor de stat ca un pericol.
S-a încercat înăbușirea acestei mișcări în nenumărate rânduri, dar sistemul nu oferea alternativă, așa că zona independentă s-a dezvoltat fără efort. Am visat să dau naștere unui spațiu profesionist, similar condițiilor din teatrul de stat. Să nu mai aud „teatrul independent e prost pentru că e improvizat și se joacă doar în spații adaptate” sau „e minimalist pentru că e făcut din sărăcie”.
În 2016 am vândut casa bunicii mele și cu banii am cumpărat terenul din Calea Griviței 53. Implicarea comunității a fost gândită de la început. Și dacă aș fi avut mai multe case de vânzare, acest demers nu ar fi avut aceeași valoare fără ceilalți. Această construcție nu este despre un om, nu este despre ego, nu e o demonstrație. Este un gest de solidaritate, de schimbare prin a fi împreună, de naștere a unei comunități, de moștenire pentru cei care vin după noi.
Nu am construit doar ziduri, ne-am asumat reconstrucția unui spirit, a unui exemplu. Din 1946 nu s-a construit un teatru privat in România, inginerul constructor Liviu Ciulei a construit atunci, pentru fiul său, regizorul Liviu Ciulei, actualul Teatru Nottara. Acel imobil a fost construit cu banii familiei Ciulei.
Grivița 53 este făcut din donații, sponsorizări și granturile SEE prin programul Ro-Cultura 2014-2021. Este prima dată în istoria culturală a României, și aș spune chiar a Europei, căci n-am găsit niciunde o poveste similară, când o comunitate construiește de la zero un teatru. Nu e doar o premieră istorică, ci un miracol.
Pe ce fel de ajutor te‑ai bazat atunci când a început totul? Ce fel de ajutor ai primit pe parcurs?
Ajutorul principal a fost un cocktail format din:
1. credința că dacă trebuie să se facă, se va face.
2. iubirea de teatru, care a permis sacrificiul
3. devotamentul celor 9 ani și inconștiența că nu am știut în ce ne băgăm. A fost un efort inuman. Primul om care a validat proiectul și s-a alăturat a fost Tiberiu, soțul meu.
Apoi mama mea, Elisabeta, care m-a lăsat să vând casa bunicii, casa copilăriei ei.
Apoi echipa: arhitectul, structuriștii, instalațiile, electrica, scenotehnica, după care fiecare om care s-a alăturat, fiecare ctitor care a cumpărat cărămida sau care a acționat pentru ca proiectul să meargă înainte, persoane fizice sau sponsori – parteneri, prieteni.
Apoi vecinii, care au fost impecabili și ne-au susținut necondiționat, unii dintre colegi, nu toți, din păcate, dar cei care s-au regăsit în acest vis și l-au asumat ca fiind al lor.
Și, în primul rând, Dumnezeu.
Voi scrie povestea nașterii acestui teatru și o să povestesc întâmplări care sfidează orice logică umană.
Care au fost cele mai grele momente pe parcursul acestui proiect și cum ai reușit să le depășești?
Au fost foarte multe obstacole, dezamăgiri, promisiuni neîmplinite, blocaje de la autorități, trădări, invidii, oboseală, panică, furie, dar le-am luat cum au venit, toate au avut sens și, dacă au fost îngăduite, au fost și necesare. Așa am rezistat. Ne-am văzut de treabă indiferent cât de greu a fost, nu am rămas blocați, am mers înainte.
Dacă acest teatru trebuie să se nască, atunci se va naște. Deși nu am fost dispusă să fac niciun sacrificiu suprem pentru ca acest proiect să ajungă la bun sfârșit. Grivița 53 nu este mai presus de sufletul meu și nici de viața mea. Și această conștientizare mi-a dat un tip de distanță, de relaxare, care mi-a folosit în momentele grele.
În afară de asta, n-am fost singură, l-am avut pe Tiberiu non-stop, am făcut superechipă, fără el nu s-ar fi putut, ne-am sprijinit unul pe altul, iar acest demers ne-a unit și mai mult, atât profesional, cât și uman.
În ce stadiu este acum construcția?
Am finalizat clădirea. Lucrăm la amenajarea interioară și la dotarea scenotehnică, la repertoriu, la strategia artistică, la parteneriatele pe care le facem cu partenerii – sponsori, cât și cu autoritățile și instituțiile culturale interesate să dezvoltăm împreună demersul artistic al proiectului. Grivița 53 este in Sectorul 1, dar în același timp este un spațiu cultural destinat tuturor bucureștenilor. Grivița 53 poate inaugura cartierul cultural al Bucureștiului, iar zona să redevină ceea ce era în perioada interbelică, un cartier artistic, viu, efervescent, de care Capitala are atâta nevoie.
Când vom vedea acolo primul spectacol?
Spre finalul anului.
Cum va fi gestionată clădirea, dat fiind că e construită din donații? Cine va fi manager, cum veți selecta spectacolele care vor fi montate acolo?
Sunt detalii pe care le vom anunța la momentul potrivit. Demersul artistic va fi creat pe dramatizări din literatura română și universală, piese de teatru scrise special pentru Grivița 53, un laborator de teatru – dans, un laborator de scriere creativă și întâlniri cu scriitori contemporani, un atelier de terapie prin artă, coordonat și asistat de profesioniști în domeniu.
Ținând cont că sunt două săli, două foaiere și alte spații conexe, avem șansa să dezvoltăm un program complex și constant. Să avem fonduri și oameni dornici să se implice, căci fără sprijin visăm degeaba.
De ce crezi că Bucureștiul avea nevoie de un teatru nou?
E ca și cum m-ai întreba de ce Bucureștiul ar avea nevoie de încă un spital. Pentru că teatrul contribuie la sănătatea emoțională și mintală a individului, în primul rând. Pentru că poate repara parțial societatea și poate contribui la evoluția culturală și spirituală a unor generații.
În urmă cu câțiva ani ai trecut prin clipe grele din punct de vedere medical. Cum ai reușit să ai grijă de tine și de sănătatea ta, lucrând în paralel la un proiect atât de solicitant?
A fost greu, poate mai greu decât orice am trăit până acum. Nu am avut grijă de mine, emoțiile m-au copleșit de foarte multe ori, nu le-am controlat. A fost totul incert, imprevizibil, nu am știut cum va fi, cât va dura, ne-au pus la pământ multe situații, ne-am consumat paroxistic. Nu am știut că vom trăi 9 ani atât de stresanți și de solicitanți, mă gândeam de multe ori că este un sacrificiu mult prea mare pentru un om care a trecut prin cancer, dar nu aveam cum să mă mai retrag.
M-am rugat neîncetat și m-am bazat că am protecție divină și că Cineva acolo Sus mă iubește mai mult decât mă iubesc eu și mă apără. Am un duhovnic și un terapeut pe care mă sprijin, iar atunci când nu știu, am pe cine să întreb. Și mai cred că mama, tata și bunica, de acolo de unde sunt, mi-au fost îngeri păzitori.
Ce lecție importantă ai învățat în toți acești ani? Fie la nivel personal, fie la nivel profesional.
Să nu te bagi acolo unde nu te pricepi și unde nu este domeniul tău de expertiză. Să nu ai așteptări. Să accepți că oamenii sunt diferiți, au dreptul să nu creadă în utilitatea și relevanța a ceea ce faci și e dreptul lor. Invidia e cel mai bun semn că e bine ce faci. Oamenii au voie să fie meschini, ipocriți, duplicitari – este libertatea fiecăruia. Dar este și libertatea ta să pui limite și să cerni. Trainic este lucrul care se construiește curat, oricât de greu se întâmplă. Nu trebuie să intri în găști, politică sau să faci compromisuri să reușești, ci doar să reziști, să ai răbdare și să nu renunți la valorile tale, la sufletul tău.
Foto: Chris Simion, arhiva personală
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 297 | Mai 2025
