Curajul de a-ți angaja propriul manager
Există totuși o explicație pentru astfel de paradoxuri aparente. Fiecare lucru pe care ni-l dorim corespunde cu un anumit nivel de motivație și dezvoltare din viața noastră. În psihologie este binecunoscută teoria factorilor de igienă și a factorilor de satisfacţie. A avea un loc de muncă sau o relaţie stabilă, care răspund așteptărilor tale, nu sunt decât factori de igienă. Este necesar să ai pâine pe masă, dar faptul că o ai nu te va face fericit. La început, cel puțin, toți visăm la caviar, homari și șampanie.
În ceea ce privește locurile de muncă, problema este că, de cele mai multe ori, alegem o companie, un salariu și o poziție. Considerăm că acestea vor fi sursele noastre esențiale de încântare și confort, când, de fapt, în timp urmează să aflăm, majoritatea dintre noi, că ceea ce contează de fapt mult mai mult sunt managerul, echipa și conținutul job-ului. Este ca și cum ți-ai alege partenerul de viață în funcție de cât de bine arată, care este statusul său social și câți bani are în portofel. Și asta se întâmplă foarte des, dar măcar majoritatea oamenilor recunosc că nu este tocmai o cale regală către fericire.
Iar organizațiile, și mai ales oamenii din ele, sunt, măcar în termeni cantitativi, partenerii noștri de viață. Rareori cred că ne punem cu adevărat problema de a alege, de a „recruta” noi înșine oamenii cu care ne dorim să lucrăm. Sau, chiar dacă o facem, acest criteriu este mai mereu surclasat de cele trei sirene despre care am vorbit deja.
Astfel încât, în șase luni – un an, avem toate șansele să ne trezim că, din efervescența și beatitudinea de a fi câștigat poziția visurilor noastre, în compania visurilor noastre și pe banii pe care i-am dorit atât de mult, am ajuns în groapa plângerii de sine, victime nevinovate ale răutății și agresivității celor cu care lucrăm.
Scenariul în sine e destul de greu de evitat, pentru că lipsa de vizibilitate a candidatului la un job asupra a ceea ce se întâmplă cu adevărat într-o organizație, a viitorului manager și a colegilor face ca întâlnirea cu „angajatorul” să fie pentru candidat foarte similară cu un blind date. Important mi se pare totuși că, din poziția de cățeluș hămesit și fără adăpost, cel care vrea să fie angajat să se pună în același timp în poziția de recrutor.
Acest lucru are cel puțin două avantaje majore: în primul rând, îți clarifici ceea ce îți dorești de la cei alături de care vei lucra (nu „pentru care vei lucra”) și poți învăța în timp să dezvolți un profil al managerului și tipului de organizație care ți se potrivește; în al doilea rând, îți asumi responsabilitatea pentru alegerea ta, precum și pentru o parte din consecințele ei. Acest lucru din urmă te va salva de riscul de a aluneca în poziția de victimă nefericită a alegerilor celorlalți. Dacă tu ai ales să intri, tot tu poți alege să ieși. Absența sentimentului de libertate te infantilizează și te face să te comporți ca un copil dependent, căruia îi este mai bine sau mai rău în funcție de generozitatea, bunul simț și îngăduința celorlalți.
Maturitatea profesională nu ține doar de experiență și competențe tehnice, ci mai ales de măsură în care noi devenim capabili să transformăm job-urile noastre din factori de igienă în factori de satisfacție, din lucruri pe care trebuie să le facem, în lucruri pe care vrem să le facem. Iar asta este în întregime o responsabilitate personală și o competență în sine.
Andreea Enache-Tonoiu este Director General al Centrului Medical Bellanima, primul centru dedicat tratării depresiei din țară. Psiholog de profesie, Andreea are peste 10 ani de experiență în strategie, marketing și management.