« Mi-e frică să nu mă blochez » : prezentări în public, interviuri, luări de cuvânt

Acum, experienţa aceasta de profesionist care a reuşit în pofida hiperemotivităţii, sau poate tocmai datorită ei, îmi oferă resurse certe pentru a-i ajuta pe alţii să-şi depăşească blocajele şi să zboare atât de sus cât îndrăznesc şi cât îi lasă înzestrarea naturală şi capacitatea de muncă.

În tinereţe, destul de aproape de începutul carierei – deci foarte nesigură de mine –, eram invitată la o conferinţă internaţională. M-am văzut dintr-o dată între doi « monştri sacri » ai domeniului, profesori în două dintre cele mai prestigioase universităţi europene, cunoscuţi pentru exigenţa lor şi pentru neiertarea cu care îşi comunicau judecăţile de valoare: unul prezida sesiunea, iar celălalt avea sarcina să facă un prim comentariu de expert pe marginea conferinţelor, pentru a provoca sala la discuţii. De prisos să încerc să descriu ce era în corpul meu – pentru că în mintea mea nu prea mai era nimic. Eram, literalmente, paralizată.

Şi a venit, spontan, întrebarea salvatoare: ce caut eu aici ? O ştiţi, apare de fiecare dată atunci când îţi vine s-o iei la fugă, să abandonezi. Predam atunci şi cursuri de consiliere de cuplu şi familie şi ştiam cât de utile sunt reîncadrarea (reframing) şi reinterpretarea. În căutarea unui răspuns, am reformulat întrebarea : cine sunt eu aici, în ce calitate sunt aici, pentru ce sunt aici, ce aşteaptă oamenii aceştia de la mine, pentru ce suntem NOI toţi aici?

Am avut întotdeauna curajul, sau poate doar bunul simţ, să mă privesc cu luciditate. Eram, acolo, un cercetător invitat să prezinte o parte din preocupările şi rezultatele sale pe o temă de interes comun. Român, tânăr, fără renume. Alături de experţi cu mai multă experienţă, unii recunoscuţi în toată lumea pentru contribuţiile lor.

Ceilalţi aşteptau de la mine doar o atitudine corectă de profesionist. Nu vreun « geniu din Carpaţi », cu idei spectaculoase şi originale – cum, paranoic aş spune, suntem educaţi să credem. Nu perfecţiune. Doar o contribuţie la atingerea scopului comun pentru care ne aflam cu toţii acolo, doar prezentarea onestă a unei cercetări luate în serios. Atât : scop comun, muncă serioasă, interogaţie şi comunicare onestă.

Pe de altă parte, interesul meu era să profit de şansa de a întâlni experţi de primă mână şi să învăţ cât mai mult. Nu să fac impresie bună. Nu să le arăt ce inteligentă şi cultivată eram. Nici ce supradotaţi sunt românii. Nu să-mi ascund slăbiciunile şi neştiinţa. Nici să le caut nod în papură celorlalţi, ca să mă simt eu « mai egală ». Aveam de câştigat dacă, dimpotrivă, relatam foarte onest cum procedez şi la ce rezultate am ajuns : aveam şansa să primesc fie o confirmare care mi-ar fi sporit încrederea, fie un feedback negativ care m-ar fi ajutat să mă corectez şi să nu pierd timp (cum fac atâţia care avansează plini de entuziasm pe un drum greşit). În plus, obţineam şi respectul celor atenţi la etica profesională.

Am mărturisit de la început că simt un dublu complex, ştiinţific şi lingvistic, şi că orice feedback mă va ajuta să avansez. Am prezentat apoi onest materialul – pe care îl muncisem foarte serios! – insistând asupra întrebărilor încă fără răspuns, incertitudinilor, căutărilor. Rezultatul a depăşit şi cel mai frumos vis – dacă aş mai fi avut atunci energie să visez. Mi s-a permis depăşirea timpului, ca premiu pentru… originalitatea ideilor ! Am primit feedback-ul de care aveam nevoie ca să fiu sigură că metoda mea de lucru era validă şi am descoperit unde mai aveam de şlefuit sau de corectat. Au urmat alte invitaţii, conferinţe, seminarii…
Aşa am creat trei dintre regulile mele « de aur », pe care vi le recomand cu toată convingerea.

1. Atitudinea de echipă.
Evitaţi să acţionaţi ca şi cum v-aţi afla la şcoală, la tribunal sau pe un câmp de luptă. Nu aveţi de dovedit nimănui nimic şi nu vă bateţi cu nimeni.
Consideraţi-vă membru al unei echipe formate din toţi cei prezenţi : care e scopul comun? Nu există un scop explicit? Atunci identificaţi un scop comun legitim, formulaţi-l clar de la început, verificaţi-l, ajustaţi-l şi reamintiţi-l pe parcurs de mai multe ori.
Abandonaţi credinţa că simpla focalizare pe un scop personal, ignorând scopul comun, ar conduce la reuşită. E o iluzie, o capcană. Atâta vreme cât scopul tău e înscris într-un cadru social, ai nevoie de colaboratori sau măcar de complici, de oameni pentru care scopul tău e, măcar în parte, şi al lor…
Singurul scop personal care nu dă greş niciodată e acela de a afla cât mai multe pentru a învăţa şi avansa.

2. Onestitatea cu sine şi cu ceilalţi.
Asumaţi-vă deschis, public, slăbiciunile pe care vă temeţi cel mai tare că le-ar putea descoperi cineva. Apoi comunicaţi-le celorlalţi care sunt calităţile cu care speraţi să compensaţi respectivele slăbiciuni. Cei inteligenţi şi de bună credinţă vor aprecia. Ceilalţi se vor « cerne » şi e mai bine aşa : veţi descoperi astfel care e « anturajul » în care vă puteţi dezvolta, pe care merită să-l cultivaţi.
Nimic nu e mai obositor, mai stresant şi mai perdant în viaţă, pe termen lung, decât efortul de a încerca să dovedeşti cuiva că eşti inteligent(ă), competent(ă) etc. şi că se înşală în privinţa ta.

Şi nimic nu-ţi dă mai multă libertate de acţiune decât a te accepta şi a te dezvălui celorlalţi aşa cum eşti, cu calităţile tale reale, dar şi cu limitele pe care, cel puţin pentru moment, nu stă în puterea ta să le depăşeşti. (Atenţie: făcând totodată eforturi ca limitele tale să nu devină un pericol pentru ceilalţi!) Nu vă încurajez să vă « puneţi pe tapet » toate păcatele şi în faţa oricui. Vă încurajez să vă descoperiţi şi puneţi în evidenţă calităţile reale, recunoscând totodată acele limite de care vă temeţi cel mai mult, care sunt atât de pregnante în situaţia dată încât simţiţi că riscul de a fi descoperit(ă) e foarte mare.
Ceea ce ne inhibă e tocmai această « presimţire » a pericolului. Îl putem înlătura, luând-o înaintea celor care ar putea să ne descopere o slăbiciune, arătându-le că ne-o asumăm şi o compensăm printr-un număr de calităţi pe care le putem pune la lucru fără dificultate.

Vă îndoiţi că aveţi cu adevărat astfel de calităţi ? Lucraţi la o autocunoaştere mai profundă: avem întotdeauna mai multe calităţi reale, pe care putem conta, decât ştim! Din nefericire, feedback-urile celor din jur şi testele şcolare şi psihologice ne bombardează cu etichete care, chiar şi atunci când sunt pozitive, lucrează împotriva noastră : deseori, nu suntem cu adevărat siguri că respectivele calităţi sunt reale ; iar alteori ne place să credem că avem calităţi care se dovedesc până la urmă doar iluzii.
Învăţaţi cum să vă cunoaşteţi pe bază de autoobservaţie reflexivă sistematică : e singura care vă oferă certitudini, siguranţă, încredere.

3. Munca serioasă, cu metodă, în etapa de pregătire.
Nu copiaţi « modele de succes ». Alocaţi-vă timp suficient pentru a gândi, scrie, revedea, completa, rafina de cel puţin 2-3 ori atitudinea, metoda de lucru cu « echipa » şi materialele necesare. Până ajungeţi la o formă care conduce la scopul comun şi cu care vă simţiţi « ca peştele în apă ».
Aplicaţi aceste « reguli » cu inteligenţă şi răbdare şi vă garantez că veţi vedea rezultatele, oricât de emotiv(ă) aţi fi !

Elisabeta Stănciulescu este sociolog, profesor universitar. In 2008, a ales sa renunte la post si sa lucreze ca expert independent, oferind servicii de sociologie aplicata la managementul vietii si performantei, precum si consultanta pentru cercetare-dezvoltare. Mai multe detalii la: www.elisabetastanciulescu.ro