Ana-Maria Stancu: De ce avem nevoie de educație digitală, de ce #iubimroboții

Lumea se transformă rapid, iar meseriile și cerințele de pe piața muncii evoluează constant. Schimbarea este cuvântul de ordine în toate domeniile, nu și pentru școala românească.

Copiii noștri încă își petrec cea mai importantă etapă a vieții, cu impact major în formarea ca adult, plictisindu-se în bănci, privind în gol la o tablă pe care încă se scrie cu creta și care capătă deseori dimensiunea unei găuri negre ce le absoarbe și interesul, și visele. Creativitatea, îndrăzneala, libera exprimare, spiritul civic sau antreprenorial, pasiunile și aptitudinile, tehnologiile avansate, nu și-au găsit încă un loc esențial în ”trunchiul comun” de materii. Doar pe ici colo, cu rang de ”opțional”, întâlnim profesori care se încăpățânează și încumetă să strice ritmul.

Dar nu e suficient. Pentru că, în era tehnologiei și globalizării rapide este crucial ca școala românească în întregul ei să adopte o abordare modernă pentru a se asigura că tânăra generație este suficient pregătită pentru provocările viitoare.

”Sunt enclave de schimbare în câteva școli, ici și colo, însă acestea există numai datorită eforturilor individuale ale unor oameni din școlile respective”, confirmă Ana Maria Stancu, o bună cunoscătoare a mediului antreprenorial dar și educațional, o vizionară în ceea ce privește competențele și provocările viitorului.

Despre școala românească de astăzi, cu bune și mai puțin bune, dar și competențele și provocările viitorului am vorbit cu  Ana-Maria Stancu în cel mai recent articol din seria ”De la Alpha la Z”, un proiect educațional marca Revista CARIERE, o călătorie profundă, un drum inițiatic spre incredibila și încă insuficient cunoscuta lume a copiilor noștri, în care partener ne este ALPHA BANK.

Ana-Maria Stancu, una din cele ”50 de femei din domeniul roboticii pe care trebuie să le cunoști”

Ana-Maria Stancu este fondatoarea RoboHub, un proiect realizat cu sprijinul Microsoft, practic un centru de învățare în domeniul roboticii și programării, în special pentru copiii din grupurile vulnerabile. Este, de asemenea, fondatoarea E-Civis, o organizație ce și-a asumat misiunea de a promova valorile democratice la nivel național și internațional în special prin intermediul noilor tehnologii.

Ana-Maria este și CEO al Bucharest Robots – primul start-up din România dedicat roboților umanoizi și roboților de servicii, precum și prima româncă membru în conducerea euRobotics – rețeaua europeană de robotică civilă din Europa. În plus, a inițiat, alături de alte organizații din domeniu, Coaliția pentru Educație Digitală în România, care își propune să sprijine dezvoltarea educației digitale de calitate și adaptarea ofertei educaționale astfel încât aceasta să pregătească copiii și tinerii pentru transformarea societății și a pieței muncii sub impactul tendințelor tehnologice.

Pentru toate acestea, dar și pentru multe alte proiecte în care este implicată, în 2022, platforma globală robohub.org a nominalizat-o drept una din cele 50 de femei din domeniul roboticii pe care trebuie să le cunoști. Tot în 2022 a devenit și profesoară de TIC la o școală din capitală.

”Școala se poate schimba doar om cu om, profesor cu profesor și mai ales, entuziast cu entuziast”

Cum vede și simte Ana-Maria Stancu, din toate aceste ipostaze, școala românească de astăzi, prin comparație cu ce ar trebui să fie, dar, mai ales, prin comparație cu ce ar trebui să facă, adică să pregătească elevii pentru viață și pentru piața muncii din viitor?

”O să dau un răspuns care probabil nu e cel mai pozitiv”, spune ea. Dar își asumă ”deranjul”, pentru că, este categorică, ar trebui măcar să știm de unde pornim:

”Nu cred că suntem deloc pregătiți, ba din contră. Nu ne-am adaptat mediului, nu am adaptat școala la tot ce se întâmplă în lume. De circa douăzeci de ani monitorizez politici publice, însă doar de câțiva ani cu atenție deosebită pe domeniul educației. Ce am putut să constat eu în ultimii ani este că școala românească e un sistem extrem de greoi, foarte puternic reglementat, foarte multe hârtii care ar trebui să verifice că există calitate în predare, dar care au ajuns să împovăreze în loc să ajute”.

De aceea, nu crede că o lege poate schimba starea de fapt din teren. Crede însă că o atenție reală acordată profesorilor și încurajarea acestora poate aduce schimbarea: ”Dacă ar fi să luăm media de vârstă a profesorilor, mulți dintre ei au predat ani în același stil. Dar cu toții ne așteptăm ca ei să se schimbe așa, din senin, fără sprijin și fără încurajare. Nu cred că vor reuși asta decât cei foarte ambițioși, cei care încearcă să facă lucrurile diferit. Cred că școala se poate schimba doar om cu om, profesor cu profesor și mai ales, entuziast cu entuziast”.

De asemenea, mai punctează ea un aspect foarte important, piața muncii viitorului va fi despre a învăța singur și repede. Școala ar trebui, în acest context, să formeze curiozitatea, abilitatea de a învăța prin deducție și dorința de cunoaștere. Dar, subliniază, ”mai întâi cineva trebuie să facă același lucru și pentru profesori, pentru că singuri le va fi foarte greu și, personal, nu cred că vor reuși suficienți cât să aibă un impact relevant”.

Q&A: ”Copiii învață mult mai ușor, dacă învățarea este integrată în ceva ce le place și le atrage atenția”

Oriunde în lume, o zonă, o localitate este mai prosperă, mai educată, cu cât locuitorii ei sunt mai familiarizați cu tehnologia, cu domeniul IT. Copiii și tinerii din România au însă oportunități limitate de a dezvolta competențe digitale. Pe de o parte, vorbim despre disparitățile regionale și sociale, cel puțin între urban și rural diferențele sunt semnificative în ceea ce privește accesul la tehnologie și resurse educaționale. Dar nu numai asta, pentru că o altă barieră importantă este curriculumul școlar, care nu include suficiente ore ori programe de învățare digitală și nu acordă suficientă importanță dezvoltării competențelor digitale în rândul cadrelor didactice, asigurându-le o formare adecvată.

De aceea, nu ne miră că și cele mai recente date Eurostat privind competențele digitale așază România tot pe ultimul loc în clasamentul celor 32 de țări analizate.

Despre realitatea din școli, despre ce nu funcționează și de ce, despicăm firul în patru cu Ana -Maria Stancu, în secțiunea Q&A. Precizez că, în ultimii ani, în cadrul unui proiect finantat de Micosoft Romania, Ana-Maria a predat TIC (Tehnologia Informației și Comunicațiilor) în 26 de școli din mediul rural vulnerabil, iar din 2022 și la una din cele mai mari școli de stat din București.

De dincolo de poarta școlii, noi așa vedem: orele de TIC par să fie insuficiente și ineficiente în dezvoltarea competențelor digitale, au alocate resurse și dotări limitate, profesorii par depășiți… o materie cu un conținut învechit, neadaptat, izolată, fără conexiune cu alte discipline. Tu cum vezi lucrurile? Care e realitatea în școli?

Pentru a răspunde, o să dau un exemplu cât se poate de practic: toată lumea dă Estonia ca studiu de caz în privința digitalizării. Am urmărit câteva reportaje despre ce fac elevii acolo și vă pot spune atât: folosesc aceleași instrumente digitale pentru a învăța programare și robotică pe care le folosim și noi și le promovăm la RoboHub. Singura diferența, care este, de fapt, cea mai importantă: au pe ce să facă asta. Fiecare copil are calculator.

În acest moment, în școlile din România nu doar că nu există hardware mic, adică roboței mici sau Micro:Bit sau elemente hardware care să le trezească interesul și curiozitatea, dar nu există nici măcar calculatoare suficiente pentru toți copiii dintr-o clasă, sau dacă există sunt extrem de vechi și sunt ținute sub cheie. În școala în care predau eu în București nu există calculatoare cât numărul de elevi dintr-o clasă și până s-a alocat buget, am venit eu cu câțiva mouși pentru a putea mări numărul de calculatoare funcționale.

Și cu profesorii suntem cam în aceiași situație. S-a introdus acum câțiva ani această materie TIC în gimnaziu, însă Ministerul Educației nu a avut vreun program de formare oficial pentru cadrele didactice. Fiind o oră pe săptămână, avem profesori de tot felul de materii care predau acest curs și care fiecare predă ce reușește să înțeleagă din manuale sau, mai știu eu, din experiența proprie. Despre ceilalți profesori de alte materii care ar putea folosi tehnologia, nu mai zic! De exemplu, unele accesorii Micro:Bit cu care lucrăm la RoboHub pot fi folosite foarte util la ore de fizică pentru a le explica elevilor într-un mod cât se poate de sigur cum funcționează curentul electric, ce înseamnă conductivitate și multe alte lucruri, de altfel abstracte pentru ei.

Sunt enclave de schimbare în câteva școli ici și colo, însă aceste enclave există numai datorită eforturilor individuale ale unor oameni din școlile respective. Oameni care scriu proiecte, care fac parteneriate, care nu ratează nici o finanțare. Nu te poți aștepta să ai o educație de top, sau măcar de mijloc, atâta timp cât nu se investește în ea. O să vă dau un exemplu de echipamente care i-ar ajuta pe copii să învețe mult mai ușor: există kit-uri educaționale care le arată copiilor cum se fac modificările genetice. Vă dați seama cum este să înveți biologie și chimie lucrând cu așa ceva? Cam ce entuziasm le-ar trezi copiilor?

În tot acest context deloc liniștitor, ce nivel de competențe crezi că poți forma, ca profesor, urmărind programa, manualele, orarul acestor materii și având la îndemână dotările din școli?

Nu trebuie să fii mare expert pentru a observa că atât copiii dar și adulții de azi s-au schimbat și au o capacitate mult mai redusă de concentrare și pe o perioadă mult mai scurtă. Nu știu dacă este bine sau rău, însă este un aspect de care ar trebui să ținem cont atunci când vorbim despre educație. În opinia mea, testat la clasă, cel mai ușor mod de a-i învăța este să facă. Le captează și atenția și îi și ajută să integreze mai ușor și mai eficient informația.

Acum, ca să privim cât se poate de obiectiv, fără emoție din afară, am putea spune că programa este un cuprins cu ce ar trebui să știe copiii la finalul unei clase din materia respectivă. Nu ești limitat la cum le predai acest lucru. Ești cumva condiționat de numărul de note, dar nu am văzut să scrie undeva că nu poți da note pe proiecte sau că nu poți, de exemplu, cum făceam eu la clasă, să le predai un concept și să pui note pe un proiect practic scurt din cele predate.

Problema vine însă, în opinia mea, din faptul că există cutume, că așa se face, și din faptul că, cel puțin din ce am observat eu în ultimii douăzeci de ani, nimeni nu se ocupă de profesori. Să vorbească cu ei, să le facă instruiri de calitate. Există această goană după credite, însă de cele mai multe ori aceste credite sunt, de fapt, niște simulacre de cursuri. Nu există programe care să le ofere entuziasm, să îi facă și pe ei să se depășească. Dacă în companii, unde vrem performanță, avem grijă de angajați și avem programe de motivare, în Educație, de ce credem că profesorii și învățătorii ar fi altfel?!…

Așadar, ca o concluzie, la gimnaziu cred că nu programa este problema, ci cum se predă materia. La liceu, în schimb, dincolo de aceeași observație, aș adăuga că programa nu a mai fost schimbată de 11 ani…

Ce ar trebui regândit astfel încât educația digitală să capete rolul și importanța cuvenite?

Deși introducerea TIC în gimnaziu a fost un lucru foarte bun și ne-a permis astfel să expunem profesorii la educația digitală – atât cât s-a putut – ar trebui să trecem la nivelul următor: ar trebui ca educația digitală să fie transversală. Adică fiecare profesor să știe să folosească elemente de bază pentru predare – editor de text, prezentări, platforme video și platforme colaborative, dar și resurse digitale specifice materiei.

Mai cred, de asemenea, foarte mult, într-o soluție hibrid – un parteneriat public privat în care Ministerul să permită ore hibrid și să permită unor specialiști să țină ore pe specialitatea lor în online pentru copiii dintr-o clasă. Nu zic că este ușor, căci ar necesita schimbări legislative și multă implicare din partea privatului, dar eu cred că este singurul mod de a suplini lipsa de profesori buni în anumite zone.

Există studii care atestă că educația STEM are o serie de beneficii cognitive, utile pe parcursul profesional, indiferent de cariera aleasă. Există însă și studii care atestă că, în România, nu toți copiii au acces la educație modernă, de calitate. Tu lucrezi și cu copii din zone vulnerabile, și cu copii din capitală. Cât de benefică este pentru dezvoltarea lor, formarea abilităților și fortificarea mentală această deschidere spre tehnologie și folosire interdisciplinară a informațiilor și cunoștințelor?

Am predat, într-adevăr, în 26 de școli din mediul rural vulnerabil din România ore de TIC. Ce pot spune după observațiile făcute acolo, dar și în restul cursurilor susținute cu copii vulnerabili sau nu și în București este că instrumentele digitale folosite adecvat în procesul de învățare pot face adevărate minuni. Lucrând și cu copiii de la Teach for România, am folosit cei mai mici roboți programabili din lume să le trezim entuziasmul de a învăța litere. Am realizat un curs, tot folosind acești roboței, pentru a preda Educație civică, am explicat algoritmi cu ajutorul Micro:Bit și GDPR cu ajutorul roboților. Toate aceste acțiuni au confirmat premisa de la care am plecat inițial: copiii învață mult mai ușor, dacă învățarea este integrată în ceva ce le place și le atrage atenția. De fapt, de aici a și început conceptul de RoboHub și nu doar centrul de programare: de la ideea că toți copiii înțeleg mult mai bine conceptele atunci când le văd și sunt demonstrate în concret, nu în abstract.

O să vă mai dau un exemplu, căci eu cred foarte mult în exemple practice: în fiecare clasă există unul sau doi copii cu rezultate mai slabe, desconsiderați cumva de ceilalți în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și note. Am observat în majoritatea claselor că acești copii, timizi la început și neîncrezători că pot face asta, duceau la bun sfârșit provocările cu roboți pe care le dădeam. La fel de bine ca restul clasei. Și am văzut, la un moment dat, la o clasă, cum ceilalți copii chiar s-au minunat de rezultatele unuia dintre colegii lor. Mai târziu, am  fost atentă la acest lucru la fiecare clasă și am observat că astfel de atitudini, reacții bune, se repetau. Faptul că pot vedea și simți conceptele predate îi ajută pe copii să înțeleagă mult mai ușor.

De asemenea, un alt aspect important este folosirea unor concepte în contexte diferite. Le ajută foarte mult creierul să învețe să își diversifice gândirea și să contextualizeze – una dintre cele mai importante abilități, aș spune eu, pe piața muncii viitorului. Copiii învață să folosească blocuri de programare (Blockly) în Scratch, cu Micro:Bit sau cu alți roboți. Practic, blocurile au aceleași funcții și arată la fel, însă în fiecare platformă face altceva. De aceea noi am recomandat tot timpul ca în loc să se achiziționeze 30 de Micro:Bit la o clasă, mai bine să se achiziționeze 10 Micro:Bit, 10 roboți de un anumit tip și alți 10 de alt tip. De fapt, așa îi ajutăm – identificând contexte diferite și folosind același concept în platforme diferite. Faptul că ai un singur tip de robot ajută, însă adevărata înțelegere va veni lucrând cu mai multe tipuri și ajutându-i să-și facă singuri clasificări și moduri de înțelegere.

Cât de benefice ar fi pentru școala românească accelerarea procesului de digitalizare și extindere a interesului pentru noile tehnologii, dar nu ca acțiune bifată, ci corect și sănătos implementată?

Răspunsul este evident din perspectiva mea: extrem de benefice. Teoretic, Planul Național de Redresare și Reziliență ar trebui să fie răspunsul la această problemă. Spun teoretic pentru că, exact ca de fiecare dată, diavolul este în detalii. Am militat foarte mult atunci când s-a scris acest plan să se introducă posibilitatea ca laboratoarele de informatică să poată achiziționa nu doar laptopuri mai performante, ci și hardware mic – astfel încât copiii și profesorii să beneficieze de toate avantajele menționate mai devreme. A fost un succes, s-a introdus asta, însă când a fost lansat apelul de proiecte specific am văzut cu stupoare suma pentru un astfel de laborator: 18 000 Euro. Această sumă nu doar că nu ajunge pentru a cumpăra un număr de 30 de calculatoare, cam cât are o clasă de elevi, dar nu mai rămân deloc bani să cumperi hardware mic. Așadar, se poate doar în teorie.

Ceva similar a fost și cu SmartLab-urile pentru licee – o inițiativă bună, de altfel, dar stricată de lenea și neștiința unor persoane din Ministerul Educației care au copiat pur și simplu ce au găsit pe o pagină a unui privat și a devenit standard. Actuala ministră a Educației a reușit să aducă câteva modificări care să flexibilizeze cât de cât, însă cu prea puțin efect. Din această cauză, mare parte dintre cele 1.100 de Laboratoare inteligente din licee vor avea un singur tip de robot – deci se pierde din start avantajul varietății și vor avea laptop doar pentru profesor (pentru ca atât era prevăzut în standardul minim de dotare). Adică, dacă am vrea să le facem copiilor training pe cum să folosească RPA – un soft de robotizare, software care va deveni extrem de căutat pe piața muncii viitorului, nu se va putea. Asta după o investiție de 60 000 Euro în fiecare liceu.

Așadar, nici după milioanele de euro ce vor fi investite în școli nu vom putea vorbi de o schimbare majoră, pentru că nu a existat o viziune integrată în acest sens și nicio strategie. Timpul va arăta dacă predicțiile mele sunt corecte sau nu.

Observ cum în ultimii ani tot mai mulți elevi, chiar începând cu anii de gimnaziu, aleg să studieze robotica – mulți extrașcolar, în cluburi private, puțini norocoși în cluburi organizate la nivel de școală. Competițiile au căpătat deja notorietate, mizele sunt tot mai sus. De unde acest interes crescut al tinerei generații pentru robotică, având în vedere încărcătura școlară și cutuma educațională conform căreia orice pasiune se cultivă în afara orarului?

Răspunsul este și cheia pe care noi o folosim pe social media pentru RoboHub: #iubimrobotii. Tuturor copiilor, inclusiv adulților le plac roboții – sunt niște jucării mai inteligente. Cui nu îi place să vorbească cu robotul nostru ESCU? Sau să știe cum să facă în câteva minute un robot să se miște?

Oferindu-și acum din timpul lor – extrem de prețios – reușesc acești copii ”să fure startul” dezvoltării profesionale?

Nu doar că se pregătesc astfel pentru viața profesională, dar această activitate, așa cum menționam și mai devreme, le dezvoltă foarte mult gândirea contextuală. Noi încercăm să explicăm mereu că nu facem cursuri de programare și robotică avansate, pentru că nu ne dorim ca toți cei care ne calcă pragul să devină programatori. Noi ne dorim ca ei să înțeleagă ce poate face tehnologia și cum funcționează. O dată ce înțelegi aceste elemente, poți să le duci în orice direcție te pasionează: de la arte, la economie, biologie, chimie sau orice îți dorești.