Șomajul nu există. Soluții individuale la probleme globale. O perspectivă antreprenorială

Realități sociale și modalități de abordare a acestora

Somajul este într-o mare masură ciclic. Avem suișuri și coborâșuri din mai multe perspective. În perioade de recesiune, o economie experimentează în general o rată ridicată. Prestigiosul “Business Week” nota în 2011 faptul că, record, peste 200 milioane oameni la nivel mondial nu au de lucru, două treimi din economiile avansate nu înregistrează creștere în gradul de angajare.

Când te detașezi însă de “meandrele concretului” și te uiți la trend-urile ultimei sute de ani la nivel mondial, se pot observa câteva realități și direcții generale:

• Tendința de creștere, atât a numărului de șomeri, cât și a procentului, de la cca 3-7 % la valori de 8-12 %. Mai mult, în rândul tinerilor acest procent este în general dublu, trendul fiind mai accentuat. Dincolo de “limitările” statisticii, aici vorbim de procente de 20-50 % (vezi situația actuală a Spaniei).
• Tendința de creștere a duratei medii de staționare în somaj de la câteva luni, la peste un an.
• Expansiunea statelor, tendința de creștere a taxării generale ca procent din PIB, de la valori de 5-10 % la valori de 30-40 %, implicit a contribuțiilor sociale pentru șomaj, a perioadei de plată a ajutorului de șomaj – și șomerii votează, nu-i așa ?
• Istoria ultimului secol, revoluția industrială și mai apoi progresul tehnologic, au definit clar tendințele în domeniu, în principal înlocuirea oamenilor de către mașini; procesele ce se pot automatiza vor fi realizate într-o masură din ce în ce mai mare cu mai puțină forță de muncă. Luați ca exemplu casierele de la supermarket: replaceable. Goana după productivitate crescută, tehnologiile de scanare și plața automată le va putea minimiza foarte ușor impactul.
• În același timp, populația la nivel global (oferta de muncă) va continua să crească.
• La fel și vârsta medie a ieșirii la pensie, întrucât sistemele de asigurări sociale deșuete de sorginte bismarkiană falimentează peste tot în lume.
• Totodată, studiile relevă faptul că din ce în ce mai multe femei doresc și/sau sunt nevoite să renunțe la statutul de “casnice”, sporind oferta. O familie medie nu mai poate trăi decent în contextul actual dintr-un singur salariu, iar inechitatea în distribuția sarcinilor casnice între bărbați și femei provoacă posibilitatea independenței, dorința și accesul femeilor la educație superioară și crește implicit concurența pentru un loc de muncă, scăzând prețul acestuia, remunerația în termini reali.
• Populația (implicit cererea de bunuri și servicii) va continua să crească, însă ritmul va fi mai lent ca în trecut (acum 40 de ani populația era la jumătate, însă peste alți 40 de ani va fi mai mare doar cu 20 %) și în plus va crește ponderea populației îmbătrânite, deci cea care consumă mai puțin. Creșterea productivității generate de tehnologie are toate șansele să fie superioară, punând o presiune suplimentară pe cererea de muncă.
• Forțați mai ales de necesitatea eficientizării, toți angajatorii se orientează către costuri variabile, către “share-uirea” resurselor, iar maximizarea mobilității oamenilor generate de tehnologie și de globalizare face ca forța de muncă a viitorului să aparțină din ce în ce mai mult așa-numiților “self-employed”, care vor lucra într-o masură din ce în ce mai mare în regim “project based”.

În concluzie, evidențele arată că cererea de muncă (mai ales cea “brută”) va scădea, în timp ce oferta va crește, implicit și concurența și instabilitatea. Cu precădere în țările dezvoltate din UE și în SUA, însă cu toate particularitățile aferente, România nu va face nici ea notă discordantă în acest peisaj.

Guys – wake up !

Istoria și realitatea vin cu o veste, bună sau proastă, depinde de fiecare: cererea de forță de muncă care nu aduce o reală valoare adăugată va continua să scadă. Totodată, valorizarea celor care se vor adapta la necesitățile actuale va crește.

Există deci și oportunități și aici vreau să subliniez un singur aspect: acum și dintotdeauna, ca să câștigi bine trebuie să fii fie greu-dispensabil, fie să conduci oameni, fie amândouă. Trebuie să fii “expert” în ceva, de preferat în “ceva” în care nu sunt mulți alții (diferențiere), e bine să ai eventual și capacitatea de a coordona optim resurse umane, de a eficientiza și implicit de a adăuga valoare la efortul celorlalți. Dacă îți asumi și riscuri personale fiind în plus și “owner” de resurse, de “asset-uri” și culegând profituri ca antreprenor, poți spune că lumea e a ta din punct de vedere profesional.

Către asta trebuie să tindă orice individ care aspiră să nu muncească din adolescență și până când va părăsi această lume doar pentru a-și asigura strictul necesar. Nu către suportul forțat al societății.

Ca exemplu – cum va putea câștiga bine în condiții normale cineva care nu are nicio altă abilitate decât aceea de a conduce mașina, are 45 de ani și nu vrea să se mute sau să învețe altceva ? Câți oameni pe acest pământ au carnet de conducere ?

Dacă însă șoferul cunoaște limba engleză, are deja un atu în plus. Dacă știe să se și poarte frumos cu oamenii, are o concurență mai mică. Dacă are mașina lui și e dispus să “o pună la treabă”, dacă se și ingrijește și miroase bine, dacă știe să fie discret, dacă știe să coordoneze, deja vorbim despre un alt destin. Șamd.

Despre asta este vorba.

Trebuie să fii capabil să te “aperi” la nivel individual în fața acestor “provocări”, pentru că nimeni, nici “sindicatul” și nici “statul” nu o poate face mai bine. Cum? Așa cum am sugerat și anterior – ideal, trebuie să fii indispensabil (expert) acolo unde e nevoie de tine (deschidere către relocare și mobilitate către zonele în care există cerere), când e nevoie (anticiparea evoluției cererii de muncă pe domenii) și în forma în care este nevoie (deschidere cptre a fi și “prestator de servicii, self-employed, project-based”).

Trebuie să o faci în zona unde poți da cel mai bun randament pentru că ai cunoștințe (formare continua), experiență (nu rata oferte de a-ți lărgi orizontul practic, de a obține “know-how”), înclinații (alocă preocupare descoperirii) și motivație (descoperă pe cele intrinseci și extrinseci, du-te în zonele în care acestea există).

O experiență personală și o posibilă soluție individuală

Cum în proiectele incipiente, funcția de HR este asigurată chiar de antreprenor sau de către GM, în peste 10 ani de experiență managerială și/sau antreprenorială am avut ocazia de a intervieva sute sau poate mii de candidați pentru diferite posturi, de la curieri și secretare, la directori de vânzări.

M-am întrebat tot timpul, retoric, cum de poate sta un curier șomer 6-8 luni sau mai mult, motivând că nu-și găsește de lucru ?

De ce nu s-au dus imediat ce și-au pierdut locul de muncă la 10 firme de curierat, să discute cu managerii și să își ofere serviciile gratuit în prima lună pentru a “arăta” ce pot. Credeți că nu s-ar fi găsit cel puțin o firmă interesată?

Ca angajator, în primul rând că m-ar fi “dat pe spate” o astfel de abordare diferită și pro-activă, candidatul mi-ar fi captat atenția automat.

În al doilea rând, presupunând că nu aș fi avut nevoie de resurse umane suplimentare la acel moment, tot i-aș fi dat șansa să lucreze, întrucât aș fi beneficiat de resurse adiționale fără niciun cost. Plus că s-ar fi creat concurență între curierii vechi, rezultând o creștere de productivitate.

În al 3-lea rând, candidatul ca să rămână și eventual să înlocuiască ulterior pe cineva, nu ar fi trebuit în prima lună decât să fie mai bun decât ultimul sau cel mult decât o treime dintre colegii săi. Probabil că, având determinarea aferentă, ar fi reușit cu ușurință.

Și dacă ar fi devenit angajat permanent, deci a dat rezultate, credeți că vreun angajator s-ar fi lăcomit să facă profit de pe urma lui neplătindu-l pentru ceea ce a lucrat, fie și pentru a-l motiva suplimentar? Este din nou, o întrebare retorică…

Și iată cum, în loc să stea aproape un an de zile neangajat și pierzând bani, curierul din exemplul nostru, printr-o abordare individuală sănătoasă, nu ar fi stat în somaj nici măcar 2-3 luni.

Inutil să spun că, din nefericire, eu personal nu am avut șansa să întâlnesc vreodată o abordare/mentalitate de acest gen la vreunul dintre candidații la angajare care mi-au trecut pragul… Probabil că acele persoane nu fac cunoștință cu șomajul niciodată. Deci înseamnă că “se poate”.

Sau formularea “aflată activ în căutarea unui loc de muncă” din definiția BIM se referă cumva și la trimiterea de simple email-uri cu un CV și un sec “doresc să mă angajez la compania dvs.” pe post de “scrisoare de intenție”? Ca să stiu pentru ce tip de “căutari active” plătim contribuții.

Un alt exemplu – recensământul din 2011. În timp ce statisticile spun că șomajul crește și în timp ce oamenii se vaită că nu au de lucru dând vina în principal pe “stat” – aici au dreptate, dar din cu totul alte motive -, autoritățile aveau dificultăți reale în a găsi doritori de a participa la culegerea de date pentru recensamant.

Probabil că cei mai mulți și-au făcut socoteala că e mai rentabil să stea acasă pentru 400 lei, decât ca pentru 800 lei să aibă oportunitatea fie și de a întâlni sute de oameni în câteva săptămâni, din care s-ar fi putut ivi eventuale oportunități de angajare ulterioară…

OK – e opțiunea lor, însă nu pe banii mei, ai contribuabilului.

Cum poate statul să ajute la soluționarea problemei sau la diminuarea efectelor acesteia asupra societății în ansamblu ? Simplu – restrângându-și atribuțiile !

Definiția inteligenței face referiri la capacitatea de a înțelege ușor și repede probleme noi și nefamiliare, precum și de a te adapta la ele, la mediu.

Eu nu am nicio îndoială că marea majoritare a oamenilor și mai ales a compatrioților noștri sunt înzestrați cu această caracteristică într-o proporție suficientă. Este imperios necesar să și-o pună în valoare în identificarea individuală a unor soluții la dificultățile lor și în astfel de situații (precum cele de somaj). Este însă necesar totodată ca organizația-mamut denumită generic “stat” să nu le-o inhibe prin tot felul de găselnițe din gama “bani contra voturi”. Pentru că se va întoarce împotriva sa.

Precum în multe alte zone în care expansiunea statelor a căpătat proporții ce cochetează cu implozia, cea a asistenței sociale și a șomajului au nevoie de reforme de fond și nu de noi taxe de la cei care produc.

Ar constitui reale teme de dezbatere și subiectele legate de desființarea salariului minim și/sau a ajutoarelor de șomaj. Sau măcar limitarea acestor ajutoare din punct de vedere al duratei și condițiilor de acordare.

Sistemul și-ar regăsi singur echilibrul și o va face în condițiuni mai eficiente dacă restrângem rolul acestui arbitru-jucător-redistribuitor, care practic a preluat rolul bisericilor și al organizațiilor caritabile, al “cooperării voluntare” în această privință.

E bine de știut (și aici poate că pentru cei mai sceptici ar fi momentul să recomand lucrările bine-cunoscutului economist polonez L. Balcerovicz – artizanul așa-numitului “miracol polonez”), că până la introducerea asigurărilor sociale obligatorii gestionate/intermediate de stat, asociațile private de asigurări voluntare înfloreau în Occident.

Bineînteles că acesta ar trebui să se facă în paralel cu scăderea contribuțiilor aferente. Trebuie să lăsăm oamenilor și companiilor o parte cât mai mare din bani în propriile buzunare, ei/ele știu mai bine decât ineficientul “stat-tătuc-haiduc” ce să facă cu ei, cum să-i administreze și cum să-i investească!

Ar trebui în schimb să-i întrebăm pe CEO-ii multinaționalelor din Fortune Top 500 (apropos, e un exercițiu interesant să vezi câte din ele sunt prezente la noi sau să le compari productivitatea per angajat cu cea a Statului Român ca organizație) ce anume au nevoie concret pentru a veni în România și a ”concura” ei pentru angajații și șomerii români? Și poate că am mai rezolva și din problema supra-angajării din zona publică.

Până atunci însă, ne-am putea trezi din reverie și am putea propune birocraților de la noi și de pretutindeni, ca prim pas, o indispensabilă redefinire a noțiunii de somaj:

“Starea de somaj este intervalul de timp până la care oferta de muncă se adaptează la realitățile pieței din punctul de vedere al relației cu cererea de muncă”.

Octavian Bădescu este un antreprenor cu investiții directe în proiecte de nișă din sectorul serviciilor, având o experiență managerială de peste 10 ani în curierat rapid. De asemenea, a acumulat experiență antreprenorială în marketing direct, cercetare de piață și comerț online, fiind totodată un investitor activ și pe piețele de capital.