Arhitectura în educaţia nonformală

Care este definiţia ta pentru educaţia nonformală?

Înseamnă adaptarea învăţării la fiecare context, la fiecare grup şi la fiecare participant, înseamnă asumarea învăţării proprii de către fiecare participant, înseamnă înlăturarea barierelor de învăţare din învăţarea formală (catalog, judecăţi de valoare, note, examene). Şi mai ales înseamnă putere sau împuternicire. Englezii au un cuvânt foarte fain, empowerment, care cred că e tradus în româneşte “împuternicire”, pe care eu îl traduc cu “a-ţi lua puterea înapoi”. Pentru că orice vreau să fac şi nu ştiu cum, de la gătit până la fizică atomică, când ştiu că pot găsi un context de educaţie nonformală în care să învăţ acel lucru am puterea de a decide să învăţ, să fac, să acţionez, să schimb, să-mi transform viaţa în direcţia dorinţelor şi aspiraţiilor mele.

Cum vezi tu ca formator diversitatea în trainingurile pe care le susţii?

Diversitatea e pentru mine una din valorile-nucleu în contextul de creare de arhitecturi de învăţare. Înseamnă că atunci când gândesc o arhitectură de învăţare am în aminte faptul că fiecare om învaţă diferit (unii oameni învaţă mai bine atunci când fac, alţii atunci când ascultă sau observă, alţii atunci când citesc, alţii atunci când înţeleg cum pot aplica sau ce le foloseşte), că fiecare grup e diferit şi că pot servi cel mai bine această diversitate alegând acele metode de învăţare care se potrivesc cel mai bine cu obiectivele de învăţare, cu nevoile de învăţare şi cu stilurile de învăţare ale fiecărui grup. De exemplu un grup de tineri din mediul urban învaţă destul de diferit față de un grup de femei peste 40 de ani din mediul rural.

Care sunt diferenţele? Cum foloseşti diferenţele pentru a crea experienţe de învăţare adaptate?

Fiecare grup este diferit la fel cum fiecare om este diferit. Cu toate acestea ceea ce îi aduce pe oameni în acelaşi context de învăţare face ca fiecare grup să aibă ceva comun de învăţat. Mi se pare important ca în orice experienţă de învăţare să existe un echilibru între ceea ce este benefic ca învăţare generală pentru tot grupul şi ceea ce este special pentru fiecare dintre participanţi. Să luăm exemplul unui context de învăţare de competenţe antreprenoriale. Dacă acest context este adaptat pentru un grup de tineri studenţi, cei care fac adaptarea vor ţine seama de mai multe elemente precum: grad mare de interactivitate şi dinamism al metodelor folosite, resurse financiare limitate pentru investiţii antreprenoriale, momentul din anul universitar când este propus programul (diferenţe de disponiblitate de timp în sesiune, în timpul anului universitar sau în vacanţă), materiile pe care le studiază în şcoală (dacă sunt studenţi la Drept atunci partea de competenţe juridice pentru antreprenoriat poate fi doar sumarizată şi poate fi alocat mai mult timp în program unei alte competenţe, dacă sunt studenţi la marketing atunci poate fi utilizat ceea ce ei ştiu deja din şcoală) sau faptul că sunt utilizatori avansaţi de lucru cu calculatorul şi acest lucru poate fi folosit în a gândi aplicaţii practice care să-i susţină în demersurile lor antreprenoriale. Cu totul altele sunt lucrurile de care va ţine seama echipa când construieşte un program de competenţe antreprenoriale pentru mediul rural, unde de exemplu disponiblitatea de timp pentru învăţare e influenţată de lucrul în gospodărie sau de copiii aflaţi în îngrijire sau unde exisă constrângeri de tipul cel mai apropiat notar sau avocat se găseşte la peste 30 de kilometri distanţă sau grupul nu utilizează internetul. Unul din exemplele concrete care îmi vin în minte este legat de un grup de femei din mediul rural, media de vârstă în jur de 40 de ani, contextul de învăţare fiind construit în jurul proiectelor în comunitate. O parte dintre participante nu aveau adresă de email, însă oamenii cu care încercau să construiască proiecte şi posibilii finanţatori şi parteneri ai proiectelor cereau o adresă de email pentru a colabora. Am creat în program un modul suplimentar în care participantele care aveau adresă de email le-au susţinut pe celelalte în a-şi crea adresa de email şi a învăţa operaţiunile de bază. Poate părea ceva banal şi care nu are legătură cu managementul de proiect, însă pentru acele persoane mult după sfârşitul trainingului a fost unul din cele mai importante lucruri şi care le-a ajutat să implementeze proiectele proprii.

Cât ajută un training interactiv faţă de unul clasic, cu mese în faţă?

Cred că ajută să alegi cea mai bună metodă pentru fiecare context de învăţare în parte. S-ar putea ca pentru învăţarea de abilităţi de bază în lucrul cu calculatorul un training cu mese în faţă să fie formatul potrivit, iar pentru un training de abilităţi de lucru în echipă să nu fie deloc potrivit.

Cu toate acestea în multe contexte mesele pot să constituie o barieră fizică şi să inhibe interactivitatea, întrucât ne pot duce cu gândul la contexte formale, la şcoala clasică, la faptul că ceea ce spunem poate fi judecat şi condamnat de ceilaţi. Cred că interactivitatea este un principiu în educaţia nonformală, cred că e sănătos ca în orice context de învăţare să existe interactivitate şi dialog.

Putem să învăţăm din ceea ce spune o persoană sau putem învăţa din ceea ce spun toate persoanele din grup, din întrebările pe care le pun participanţii într-o experienţă de învăţare, din exemplele sau studiile de caz concrete, din cum au făcut în situaţii similare, din resursele şi ideile existente în grup. E fascinant cum uneori vine o întrebare din grup şi răspunsul e la altcineva din grup. Trainerul poate da doar răspunsul lui/ei şi care reprezintă o singură viziune asupra unei provocări sau asupra unei întrebări, un context interactiv poate da mult mai mult decât atât.

Ai metode preferate la trainingurile pe care le ţii, din zona educaţiei nonformale?

Încerc să nu am metode preferate. Ştiu că dacă mă las fascinată de o anumită metodă s-ar putea să o aleg pentru că îmi place mie şi nu pentru că e potrivită pentru grup. De obicei aleg metodele abia după ce cunosc obiectivele de învăţare şi după ce am suficiente informaţii despre. Şi abia atunci mă gândesc care sunt cele mai potrivite metode pentru a servi acel grup cu acele obiective de învăţare. Cu toate acestea recunosc că am o anumită aplecare spre metodele care permit fiecărui participant/grup să-şi folosească experienţa şi intuiţia pentru a-şi găsi propriile soluţii/răspunsuri. Câteva exemple sunt metodele bazate pe întrebări, open space, colajul, jurnalul de învăţare, planul de acţiune. Toate presupun o anumită doză de reflecţie sau explorare, participantul îşi poate alege ritmul propriu, are libertatea să sară peste anumite etape sau să adauge, participanţii îşi pot folosi experienţa, nimic din ceea ce se întâmplă nu este judecat sau catalogat ca fiind bun sau rău, fiecare participant poate primi de la grup resurse pentru intenţiile/planurile proprii sau pentru provocările la care caută soluţii.

Diana Catană are 33 de ani. Creează contexte de învăţare şi este o visătoare pragmatică, cititoare de cursă lungă şi antreprenor începător. Crede că învăţarea ar trebui să fie o călătorie pentru toată viaţa, aşa că nu se oprește niciodată din învăţat. Coordonează programe pentru traineri cu Asociaţia Institutul Român de Training . Pasiunea pentru educaţie i-a adus multe ocazii în care să înveţe, să facă şi să capete experienţă în crearea de contexte de învăţare – de la analize de nevoi de training până la dezvoltarea de aplicaţii pentru training şi programe de transfer al învăţării. Îi plac poveştile fantastice şi mai ales drumul eroului de la provocare până la sărbătorirea victoriei.