Bun, rău, sau doar încrengături ale minții umane: Despre încredere și cei care nu sunt ce par a fi

Atunci când decidem dacă trebuie să avem încredere în cineva, ne gândim la ceea ce am face în această situație – chiar dacă experiența ne spune că alți oameni sunt mai mult sau mai puțin demni de încredere. Acest „mod implicit” se numește "teoria falsului consens".
Paola Giuliano – profesor la UCLA fiind cea care a testat, cu ani în urmă, dacă acest consens fals ne face să avem încredere în oamenii răi, chiar și atunci când obținem informații contradictorii (https://www.businessinsider.com/false-consensus-and-trust-2012-10).
Consensul fals presupune că indivizii cu un înalt nivel de încredere vor avea tendința să creadă că și alții sunt ca ei. Și își formează păreri prea optimiste, în timp ce oamenii extrem de neîncrezători vor extrapola de la propriul lor tip și vor forma credințe excesiv de pesimiste. Atât indivizii foarte încrezători, cât și cei care nu sunt de încredere vor avea tendința de a forma în mod sistematic credințe de încredere mult mai extreme decât sunt justificate.

S-a mai constatat, de asemenea, că nu numai credințele individului își urmează… propria încredere, ci chiar că credința continuă chiar și atunci când este contrazisă de experiență.
Desigur, de câte ori se relevă unele dintre meandrele minții umane tendința este de a exclama “Mare ți-e grădina, Doamne!“. Lăsând însă exprimările neaoșe la o parte, “a fi conştient că nu îi cunoşti pe ceilalţi oameni reprezintă un început minunat. Şi acesta este un motiv bun pentru care avem nevoie de studii psihologice!”, după cum spune psihologul Jeremy Dean – fondatorul site-ului PsyBlog şi autorul cărţii Making Habits, Breaking Habits: Why We Do Things, Why We Don’t, and How to Make Any Change Stick.