Munca viitorului. Sub dictatura schimbării și urgenței
- Angajați ultra mobili, capabili de a lucra și sfida granițele culturale și fusurile orare și de a face față oricărui loc de muncă.
- Echipele virtuale vor deveni realități organizaționale, iar „lucrătorul virtual”, cel ce își desfășoară adesea activitatea de acasă, colaborând cu colegi din diferite regiuni geografice prin intermediul noilor tehnologii de comunicare, va deveni un adevărat exponent al acestei epoci.
- Urgența va prima, putându-se cu ușurință vorbi despre o dictatură a acesteia. Disponibilitatea permanentă, mobilitatea și adaptabilitatea din ce în ce mai ridicate, exigențele profesionale impuse și autoimpuse, precum și nesiguranța posturilor vor genera o nouă categorie de angajați, cu o existență marcată și segmentată permanent de deadline-uri, care își trăiesc viața între două proiecte sau propuneri de afaceri.
- Odată cu complexificarea sarcinilor, va fi necesară și o creștere exponențială a abilităților și competențelor necesare lucrului, va fi nevoie de specializări multiple, iar cariera nu va mai avea o evoluție liniară, o persoană putându-și schimba domeniul de activitate de cel puțin 4-5 ori pe parcursul vieții, educația și (re)specializarea continuă vor deveni o obișnuință.
- Interacțiunile directe dintre muncitori dispar, comunicarea devine mediată tehnologic, legătura umană este redusă, managementul diversității culturale și lingvistice în organizații devine din ce în ce mai dificil de realizat.
- În contextul delocalizării activităților și apariției echipelor și organizațiilor virtuale, angajații se vor simți rupți și izolați de colectivele de muncă. Efectele acestui fenomen vor deveni astfel vizibile prin coroziunea identității social-profesionale a angajatului, personal, prin experimentarea acută a senzației de singurătate în cadrul colectivelor de muncă, cât și prin scăderea abilităților de relaționare socială.
- Locul de muncă va deveni pentru mulți angajați mai stresant și mai frenetic. Într-o proporție din ce în ce mai mare, muncitorii se vor confrunta cu nevoia de a face față sarcinilor multiple și de a-și realiza activitățile la niveluri mult mai ridicate de performanță.
- Competiția inerentă în sfera muncii este și va fi resimțită foarte puternic, performanța continuă, deadline-urile fixe, instabilitatea locului de muncă impunând necesitatea unui efort asiduu al angajatului, crescând proporțional stresul resimțit de acesta. Stresul ridicat va face parte din viața profesională, iar burnout-ul și dependența de muncă vor reprezenta constante.
Înapoi în viitor
Citite astăzi, toate cele scrise mai sus par lucruri banale. Sunt, pur și simplu, o oglindă perfectă a prezentului, a provocărilor și problemelor cu care ne confruntăm zi de zi. Nimic nou!
Și totuși… recitiți, vă rog, de data aceasta știind că toate paragrafele acestea sunt frânturi extrase din volume și studii publicate în anii 90, cel mult la începutul anilor 2000.
Nu vi se pare ușor SF?!… amintindu-vă că, în anii aceia, în România, computerele, internetul erau greu accesibile, iar piața muncii era măturată de un adevărat uragan stimulat de închideri, falimente și migrație. Cumva, într-o perioadă în care noi, prin politici nechibzuite, decimam o importantă resursă – forța de muncă specializată și înalt specializată, în lume, lideri vizionari, psihologi, sociologi, savanți ori profesori universitari își imaginau scenarii despre munca viitorului și propuneau soluții pentru ca această iminentă transformare să fie cât mai lină pentru oameni și companii.
Ce-i drept, nici cele mai luminate minți de atunci nu intuiau că schimbarea va avea loc în doar 2- 3 decenii, pentru că nimeni nu anticipa că omenirea va trece printr-o asemenea criză precum pandemia Covid.
Munca într-o lume a viitorului
Dar, iată-ne, astăzi, într-un moment important din istoria muncii, când, efectiv peste noapte, abrupt și accelerat, am operat schimbări profunde, nu doar în modul în care lucrăm (de acasă, de la birou, hibrid sau de oriunde), ci, mai ales, din perspectiva în care privim munca și ne raportăm ca indivizi la ea. Suntem parte a unor transformări fundamentale, pe care nici cei mai faimoși futurologi nu și le imaginau pentru deceniul acesta.
Predicțiile de la începutul acestui articol sunt însă și câteva dintre ideile în baza cărora, în 2010, psihologul Mihai Aniței, profesor doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București, a elaborat un articol despre viitorul muncii, adaptat la realitățile din România, pe care l-a prezentat în cadrul Conferinței Naționale de psihologie, Iași – 2010
La 12 ani distanță de acest articol-studiu, prof. dr. Mihai Aniței redescrie viitorul muncii, ca invitat în Cover Story-ului acestei ediții.
Prof. Dr. MIHAI ANIȚEI,
psiholog, cadru didactic
la Facultatea de Psihologie și
Științele Educației,
Universitatea din București
Viitorul a început. Azi!
”Cu mulți ani în urmă, pornind de la tendința de globalizare și de digitalizare, psihologii, specialiștii în domeniul carierelor și psihologiei muncii, și-au imaginat o lume a viitorului aproape SF, în care omul va munci mai puțin, așa cum anticipau futurologii diferite scenarii. Anticipam, pentru secolul XXI, o lume a muncii interesantă și diferită de tot ceea ce știam. Însă nu pentru acum, nu atât de repede! Sau, cel puțin, nu la o scară atât de largă. Dar, vedeți, uneori suntem loviți dur peste față de schimbări ale lumii și ale vremurilor, care ne obligă să ne reconsiderăm ca oameni, ca profesioniști. Așa a fost criza Covid și așa s-a întâmplat foarte repede ceea ce noi ne imaginam că ar urma să se întâmple. De exemplu, munca la domiciliu. Ne-am trezit dintr-o dată că trebuie să o facem. Cum am privit-o? Unii au acceptat-o, alții nu, și da, au fost situații destul de dure, pentru că nimeni nu era pregătit pentru o schimbare atât mare și atât de bruscă. Iar asta, evident, a generat în lanț alte și alte provocări”, a descris contextul prof. Aniței.
La început, am văzut doar avantajele, putem lucra, putem continua businessul, am scăpat de trafic sau navetă, dar, pe măsură ce incertitudinea s-a prelungit, au început să apară și primele probleme: oboseală (chiar burnout), stres, ruptură socială ( unii specialiști numesc asta o atrofiere a abilităților sociale), deconectare organizațională.
”La început, se privea așa, cu un soi de optimism și fericire… vom lucra de acasă! Dar am constat că, ușor-ușor, apare plictisul, dorința de comunicare, de relaționare, că oamenilor le este dor de locul de muncă, de discuțiile, de întâlnirile, chiar de bârfele cu colegii. Apoi, managerii și-au dat seama ca nu pot controla foarte bine situațiile, rezultatele muncii și atunci realitatea ne-a demonstrat că și această muncă de acasă nu poate să fie dusă la extrem”, a punctat prof. Aniței, evidențiind și o nouă presiune generată de munca de acasă și accelerarea digitalizării – aceea de a fi mereu disponibil, pentru colegi, pentru clienți, pentru șefi etc.
Sub imperativul deadline-urilor
Se poate, așadar, lucra oricând și de oriunde, explică psihologul, iar organizațiile au devenit conștiente de această oportunitate, pretinzând disponibilitate permanentă și răspuns prompt la orice solicitare. „Dacă vrei să rămâi angajat, trebuie să fii permanent la dispoziția noastră!”, acesta pare a deveni noul motto al organizațiilor, ce va fi extrem de frecvent auzit și în viitor.
În concluzie, exact cum anticipau la sfârșitul secolului trecut psihologii, mutațiile produse în sfera muncii sunt deja variate și cu efecte diverse, aducând atât beneficii, cât și provocări și pericole. Astăzi, avem angajați cu abilități cognitive foarte bine dezvoltate, capabili de performanțe ridicate, înalt adaptabili oricărui context de muncă, organizațional ori cultural, extrem de mobili și fideli noilor tehnologii de comunicare. Însă, ne confruntăm cu un nivel din ce în ce mai ridicat al stresului și al burnout-ului, cu o mai mare nesiguranță privind viitorul profesional, cu o mai mare însingurare în raport cu viața personală și chiar în raport cu propriii colegi de muncă, dar și cu o viață prioritizată, traită sub imperativul deadline-urilor și al limitelor.
”Astfel, de corecta și eficienta gestionare a avantajelor și dezavantajelor profesionale va fi responsabilă psihologia, aceasta având un rol extrem de important în gestionarea contradicțiilor cu care noua lume a muncii se confruntă”, atenționează prof. dr. Mihai Aniței.
Rezistența la schimbare
Tot noianul acesta de schimbări nu a fost însă asimilat și acceptat în egală măsură sau cu aceeași ușurință de toți angajații. Există studii care atestă o legătură strânsă între rezistența la schimbare ori capacitatea de adaptare și vârstă. Bineînțeles, și în interiorul generațiilor există diferențe conjuncturale, dar, la nivel macro, lipsa de siguranță a locului de muncă, teama de eșec și de necunoscut, nevoia unei reconversii profesionale, viteza cu care trebuie dobândite noi competențe sunt factori importanți de stres mai ales pentru cei aflați spre sfârșitul carierei, adică generațiile 50+ (unele studii merg chiar până la 45+). Adică, cohortele formate și educate într-o perioadă în care perspectiva asupra muncii era cu totul alta. De aceea, l-am rugat pe profesorul Aniței să ne creioneze un portet-robot al angajatului de ieri, poate, astfel, reușim să înțelegem mai bine sursa acestor neliniști și frici.
Care era, în acea perioadă, principala preocupare a salariaților, așa, la modul foarte general?, m-a invitat la retrospecție prof. Aniței. Pensia! ”Exact. Pensia era limanul dorit. Pe principiul noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc, important era să ajungi la pensie, iar până atunci să ai venit stabil. Predictibilitatea era cuvântul cheie. Apoi, și nu era așa doar la noi, ci cam în toată lumea, la vremea aceea, angajații erau învățați că: dacă sunt disciplinați, punctuali, dacă își fac treaba bine etc pot să anticipeze că obțin un salariu mai bun, funcție, alte avantaje. Prevedeau în permanență o progresie. Cariera era așa organizată încât avea o notă de stabilitate, dar avea o minoră creativitate – nu era stimulată creativitatea, ci organizarea stabilă și respectarea regulilor. Bine, imediat după ’90, când s-a văzut cât de greu e să-ți păstrezi serviciul, s-a vorbit retrospectiv: uite, ce bine era! Dar nu, nici pe departe nu era așa – e o nostalgie greșită. Pentru că nu era prezentă cultura selecției pe merit, era cultura selecției pe anumite criterii, dar, mai ales, după vechime: trec anii, treci la etapa superioară de salarizare, ieși la pensie”, a explicat profesorul.
În concertul mondial al corporațiilor
Într-adevăr, după ’90 a urmat o perioadă extrem de dificilă, a continuat seria aducerilor aminte invitatul meu, oamenilor li s-a pus la mare încercare capacitatea de adaptare și, dacă înainte visau doar la pensionare, acum erau disperați să își păstreze locul de muncă și să câștige bani. Cine putea și avea unde, muncea pe rupte, dar se muncea mult și prost, lipsea organizarea muncii, iar productivitatea era scăzută.
Cu timpul însă, au apărut corporațiile, care au schimbat mult munca și piața muncii și au condus la apariția unei noi elite, angajați foarte bine pregătiți, digitali, vorbitori de limbi străine, instruiți în afară și, uite așa, am intrat și noi ”în concertul mondial al corporațiilor”.
Și muncitorul de astăzi este mult diferit de cel de dinainte, fabricile sunt la standarde înalte, oferă condiții de lucru sigure și moderne. Dar, și multinaționalele au părțile lor bune – organizarea muncii, eficiență, standarde, retribuții etc, dar și părțile lor proaste – exploatarea, a ținut să precizeze psihologul: ”E o realitate că în corporații se muncește foarte mult și nu ești niciodată sigur de locul tău de muncă, nu mai ești performant, ești înlocuit! Ceea ce din punct de vedere psiho-emoțional e o presiune care își pune amprenta și asupra productivității. Angajatorul trebuie să conștientizeze că singura cale este un contract psihologic între el și angajat, prin care să i se asigure angajatului o anumită zonă de confort psihologic. Ați citit și dvs despre tendința de demisionare la nivel global și da, chiar și la noi. Ce rezultă? Că oamenii, astăzi, nu mai sunt dispuși să rabde, să accepte compromisuri, să muncească pe rupte. Au înțeles că se poate trăi și altfel”.
Angajatul viitorului
Din această perspectivă, următorul pas în conversația noastră a fost creionarea unui portret al angajatului de mâine.
Anticipând viitorul, profesorul Aniței este convins că multe dintre predicțiile specialiștilor despre care a vorbit în conferința din 2010 rămân valabile. De exemplu, în companii urgența va continua să dicteze, stresul va rămâne o constantă, iar cariera va fi tot mai flexibilă. Vom munci tot sub imperiul schimbărilor, care vor fi de amploare și nu întotdeauna înțelese. Deja suntem într-o perioadă de tranziție spre o economie a cunoașterii și a digitalizării societale, dar, pe lângă multitudinea de cunoștințe profesionale, posturile ce vor trebui ocupate în următorii ani vor necesita excelente abilități de rezolvare a problemelor, de raționament cantitativ, de sinteză și analiză rapidă a datelor ori de luare a deciziilor.
Noul angajat, supranumit „lucrător al cunoașterii”, se va defini din ce în ce mai mult prin intermediul slujbei deținute, al competențelor și abilităților dobândite și al experiențelor de muncă, căutând cât mai multe oportunități de valorizare profesională și cât mai multe perspective de construcție și dezvoltare profesională și nu personală.
”Aș zice că viitorul este al freelancerilor, cei care își organizează singuri munca, sunt experți în ceva și dețin o afacere în domeniu. Merg mai departe… profesiile trebuie să fie autonomizate și reglementate, așa cum este, de exemplu, profesia de avocat, de psiholog, de medic. Asta va oferi și satisfacții mai mari, și un anumit nivel de autonomie. Sunt profesii care categoric pentru viitor trebuie să se organizeze astfel încât să ofere independență și putere de decizie proprie, astfel încât oamenii să-și gestioneze singuri munca, resursele și timpul. Pentru că o problemă majoră este, și cel mai probabil va rămâne, cea a raportului dintre viața profesională și cea familială. În corporații, da, se asigură condiții din ce în ce mai bune de lucru, joburi bine plătite. Sunt stimulați să lucreze mult, ca să câștige mult, dar asta le acaparează timpul și atenția. Și au și o justificare reală, eu muncesc mult, dar și câștig mult, așa că soția să se ocupe de casă, de copii, sau, dacă muncim amândoi ne permitem să angajăm pe cineva să ne ajute. Și apare riscul să uite de nevoia de viață de familie, se rupe legătura între soți, între părinți și copiii. Or asta nu e benefic, nu aduce fericire!”, trage un semnal de alarmă psihologul.
Deja, accentuează el, simțim un fel de ”trezire”, la noile generații s-au schimbat sistemele de valori: ”în special tinerii se gândesc mai mult la ei, la nevoile lor, la timpul lor liber și se întreabă deseori: ce pot să fac cu nu știu câți bani, la ce mă ajută, dacă nu am timp sau viață personală?!”.
Natura schimbătoare a muncii
Deci, întărește profesorul Aniței ideea, vom asista la profesii din ce în ce mai specializate, mai autonome, iar firme și instituții vor apela la astfel de specialiști de variate profesii. Iar ei se vor strădui să fie tot mai buni, căutați. Vor atinge, astfel, și un nivel ridicat de profesionalism, dar vor avea și o anumită libertate asupra propriei vieți. ”Va fi o lume de un nivel superior, care însă trebuie sprijinită prin legi și norme, pentru că fără acești lucrători ultra specializați societatea nu va progresa”.
Evident sunt și profesii și situații pentru care nu va fi posibil, dar intervine rolul statului, care ar trebui să stimuleze în avans domeniile viitorului, începând cu primul, dar cel mai important nivel, educația. Pentru că, dacă o societate nu își pune la modul cel mai serios problema despre cum își formează oamenii și apoi îi integrează în muncă, pierde foarte mult. Dar aceasta este drama nu numai a noastră, ci a multor sisteme de învățământ, explică psihologul: ”Cu niște profesori care s-au educat și format ieri, să pregătești, astăzi, niște copii care vor munci mâine…”.
Ce înseamnă concret asta? Profesorul Aniței ne invită la tablă și ne propune să așezăm termenii acestei probleme într-o ecuație. Luăm așadar în calcul vârsta unui elev de liceu, vârsta medie a cadrelor didactice din sistemul nostru de învățământ și facem o proiecție trecut – prezent – viitor. Rezultatul? ”O să vedeți că la mijloc sunt cel puțin 20 de ani de când a terminat profesorul facultatea și până elevul va intra în piața muncii. De aceea e nevoie de lideri nu doar inteligenți, ci și cu viziune. E o lume în schimbare și cine acceptă schimbarea, e capabil să se adapteze și să-și găsească resursele necesare va câștiga. Din păcate, specialiștii care ne conduc acum nu fac niciodată și nu utilizează proiecții care să arate și consecințele”.
Citește și
Munca în viitor: în spirit vizionar și litera legii
Simona Chesăraicu: Nu putem opri valurile, dar putem învăța să facem surf
Trei zile. Ce facem cu ele?
Proiecții de viitor, consecințe… iată-ne ajunși la ultimul subiect al discuției noastre, unul care, într-adevăr, poate produce efecte importante pe termen lung – săptămâna redusă de lucru de la 5 la 4 zile.
În țările dezvoltate, varianta luată în calcul și pe care s-au demarat deja programe pilot, este cea de reducere a normei de la 40 la 32 de ore/săptămână, adică 8 ore/zi. În România, dezbaterile se centrează mai degrabă pe păstrarea normei, deci pe un program de 10 ore/zi. Este viabilă însă această măsură, având în vedere stilul nostru de viață, veniturile, atribuțiile casnice? Ne putem ”permite”, fără a intra în colaps, o astfel de ”muncă – maraton”?
În 1990, România a mai trecut printr-o astfel de schimbare, când norma de lucru s-a redus de la 48 ore/săptămână (6 zile) la 40. S-a trecut rapid, brusc. A fost o lovitură pentru companii, dar s-au reorganizat și efectele au fost benefice și pentru oameni, și pentru economie. Și pentru copii a fost bine, și-a amintit profesorul Aniței.
Astăzi însă, trecerea la 4 zile crede că ar trebui începută într-o manieră experimentală, trebuie puse în balanță costurile și câștigurile. Și mai e ceva important de luat în calcul, a avertizat profesorul: ce fac oamenii cu aceste 3 zile libere?
”E foarte important ce le oferi oamenilor să facă în acest timp, că ideea de a sta în pat, degeaba, sau prin baruri, că nu toată lumea merge la operă sau balet în weekend, nu e bună. Trebuie să le oferi oportunități să petreacă bine acest timp liber. Pentru stat, ar fi un mare beneficiu. Pe de o parte, din dezvoltarea unor firme care să ofere astfel de servicii, iar pe de alta, dacă oamenii sunt bine fizic, psihic și emoțional, se reduce povara cheltuielilor de sănătate. De aceea, reducerea săptămânii de lucru trebuie neapărat să fie cu menținerea veniturilor salariale, ca oamenii să își și permită să facă ceva bun în aceste zile. Ideea să lucrezi 10 ore pe zi, nu cred că e fericită. E o suprasolicitare care pe termen lung nu va aduce beneficii. Nimănui”.
În plus, a mai menționat un aspect important psihologul, s-ar câștiga timp pentru familie: ”Părinții pot face activități cu copiii – este foarte importantă stimularea vieții de familie pentru tot ce înseamnă sănătate emoțională”.
Apoi, și pentru copii, un weekend prelungit ar fi de ajutor, să își cultive hobbyuri și vocații, să facă activități sportive, culturale etc. ”Și așa au un program suprasolicitant, sunt supraîncărcați, ar câștiga niște timp și pentru ei. Cu condiția să nu ne trezim iar cu teme peste teme. Școala viitorului așa ar trebui să fie, cu timp suficient și pentru copii”, recomandă psihologul.
Nu este vorba și nici nu trebuie să visăm la o situație în care elevul se tot odihnește, subliniază el, copilăria, adolescența sunt vârste esențiale pentru dezvoltare, copiii au o capacitate mentală foarte ridicată, resurse teribile, pot asimila, descoperi, doar să le creezi condițiile necesare. Și da, mai mult timp pentru ceea ce le place să facă și îi poate ajuta să crească frumos ar fi binevenit, iar țările cele mai dezvoltate din lume iau în serios și această latură a educației.
În concluzie, ”da, 8 ore pe zi, 4 zile pe săptămână, cu păstrarea salariului, ori deloc. Categoric, e o sarcină în plus pentru angajatori. Dar omul s-ar simți motivat să-și organizeze mai bine munca, iar asta ar crește eficiența anticipând că sunt 3 zile în acea săptămână de care se va bucura”.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 280
Pentru abonare, click aici
