Pariul cu școala. Elisabeta Stănciulescu, o altfel de abordare despre cum putem crește relevanța Educației în raport cu lumea muncii

Tehnologia progresează cu o viteză uimitoare. Ceea ce este actual și în tendințe astăzi poate deveni depășit în doar câțiva ani.

În acest context, organizațiile sunt tot mai conștiente că se află în fața unei noi provocări, una ce implică o abordare mai dinamică și receptivă în ceea ce privește revizuirea politicilor de dezvoltare a capitalului uman, astfel încât să promoveze o  cultură organizațională care să sprijine perfecționarea abilităților și cunoștințelor de care au, dar mai ales vor avea nevoie angajații lor. Stagnarea nu este o opțiune.

Însă, progresul în timp este adesea strâns legat de calitatea și accesibilitatea sistemului educațional. Practic, Educația furnizează societății forța de muncă necesară pentru a răspunde cerințelor într-un flux evolutiv constant. Activarea butonului roșu pentru Educație devine așadar o necesitate pentru a ne asigura că societatea este pregătită să facă față schimbărilor și să progreseze în acest mediu agil și alert.

Cât de ancorată este școala românească în realitățile efervescente ale mediului de business? Ce livrează concret sistemul de învățământ și care sunt, de fapt, nevoile din piața muncii?

Niciodată nu e prea târziu să înveți!

Cei care o cunosc bine o asociază cu valori precum autenticitatea, onestitatea, verticalitatea, seriozitatea, echilibrul și integritatea. Aceste valori i-au oferit puterea de a renunța la o poziție foarte bună în ierarhia universitară și de a-și construi practic de la zero o carieră și un stil de viață diferite, fără să țină cont de vârstă sau de clișeul că “e prea târziu”. Pentru ea, niciodată nu e prea târziu pentru a învăța, nu doar ca să acumulezi informație nouă în domeniul tău, ci și ca să începi să lucrezi într-un domeniu nou, să-ți remodelezi modul de a privi, a gândi și a face lucrurile, să creezi produse sau modele de lucru noi.

Criza educației, efectul unei inerții în gândire

Programele de studii, lucrurile care se învață la școală, sunt foarte des criticate ca fiind prea puțin ancorate în realitățile socio-economice. Uneori cu temei, alteori doar pe baza unor opinii neinformate sau insuficient informate, spune Elisabeta Stănciulescu. Și ea crede că școala livrează prea puțin din ce ar fi nevoie pentru ca absolvenții să devină actori sociali competenți pe piața actuală a muncii. Însă o gândire critică de bună calitate ne obligă ca, înainte de a judeca ceva și a căuta soluții mai bune, să privim atent la așteptările care se află în spatele criticilor pe care le formulăm.

„Eu văd în spatele multor critici așteptări care ele înselenu sunt ancorate în dinamicile socio-economice actuale. Așteptările ca, astăzi, cineva să acumuleze pe parcursul unui traseu școlar obișnuit de 8+ ani (liceu, programe universitare) doar sau în primul rând cunoștințe, competențe, atitudini și deprinderi cu directă aplicabilitate la un loc de muncă sau în alte domenii ale vieții – în vreme ce orice altceva e considerat «inutil» – sunt efectul unei inerții în gândire care ne ține pe loc și provoacă multe suferințe umane și consecințe societale nedorite care ar putea fi evitate”, subliniază sociologul.

Da, așteptările acestea au fost legitime, apreciază ea, în primele etape ale proceselor de industrializare, când schimbările se produceau relativ lent. Dar ele au început să fie foarte serios zdruncinate încă din anii 1960, nu în România, ci în societățile cele mai avansate economic, unde experții au observat că schimbarea a devenit accelerată. Atunci, subliniază sociologul, a fost creat conceptul „capital uman” și tot atunci au luat amploare discuțiile despre criza școlii care nu mai reușește să pregătească forța de muncă necesară în economie. Așadar, problema nu e doar una a școlii românești, e una globală, și nu e recentă, are o istorie de mai bine de o jumătate de secol.

„În România avem câteva particularități determinate de o inerție mai mare în gândire,care are în spate, pe de o parte, modele culturale vechi și, pe de altă parte, faptul că regimul comunist a  alimentat artificial două iluzii. Mai întâi, iluziastabilității și predictibilității – a fost unul dintre instrumentele ideologice prin care ni s-a inoculat ideea «superiorității» socialismului. Apoi, iluzia școlii care îi pregătește pe tineri «pentru viață și muncă» – expresie folosită masiv în ideologia vremii –, oferindu-le cunoștințe, deprinderi practice și atitudini cu aplicabilitate directă. De aceste iluzii avem nevoie să ne despărțim, și cât mai repede”, avertizează Elisabeta Stănciulescu.

Astăzi, schimbarea e tot mai frecvent disruptivă, nu evolutivă

Astfel, la modul cel mai pragmatic, îndeamnă ea, înainte de a căuta soluții pentru schimbarea școlii, trebuie să înțelegem realist în ce lume trăim și să schimbăm așteptările cu privire la școală:

„Astăzi, schimbarea e tot mai frecvent disruptivă, nu evolutivă. Resursele naturale în scădere și obținute cu costuri tot mai mari, schimbările climatice, catastrofele naturale, progresele rapide ale inteligenței artificiale, răsturnările politice, reformele economice și juridice, protestele violente și puternice ale unor mase mari de oameni, migrațiile masive ori războaiele conduc frecvent la rupturi bruște cu trecutul. Experții vorbesc despre schimbare socială dramatică. Lumea muncii e direct și puternic afectată de toate acestea. A aștepta acum de la școală aceleași lucruri ca atunci când schimbările erau evolutive și relativ lente e nerealist, neproductiv și ne blochează în experimente care, după cum vedem, eșuează unul după altul. În actualul context socio-economic, niciun program școlar, fie el la nivel de liceu, școală de arte și meserii sau universitate, nu va mai putea «livra» multe cunoștințe și competențe directaplicabile în lumea muncii, pentru simplul motiv că lucrurile se pot schimba dramatic în lunile/anii care trec de la momentul învățării școlare până la momentul inserției absolventului pe piața muncii”.

Specializarea timpurie, o capcană care produce handicap profesional pe termen lung

În acest context, specializarea timpurie într-un anumit domeniu limitează perspectivele pe o piață a muncii aflată într-o continuă și rapidă schimbare, trage semnalul de alarmă coachul-sociolog:

„Mulți cred că problema poate fi rezolvată cu programe de scurtă durată, organizate prin cooperarea școală-companie: compania comunică nevoile pe care le are, școala/universitatea organizează procesul de învățare, iar elevul/studentul semnează un contract cu compania pentru o perioadă determinată. Acest sistem poate funcționa foarte bine pentru re-calificarea angajaților adulți. Însă e extrem de periculos pentru tineri: o școală care, astăzi, te specializează prea devreme face din tine un handicapat pe piața muncii, care e foarte dinamică. Nu, «handicapat» nu e un termen prea dur. Specializările profesionale timpurii în școală/universitate produc handicap. Chiar dacă, pe termen scurt, nevoile companiei pot fi acoperite și iluziile tinerilor/părinților satisfăcute, schimbările disruptive îl vor aduce foarte repede pe angajatul respectiv în situație de incompetență sau inadecvare, iar el va trebui să intre într-un alt program de învățare. Iar atunci devine evidentă capcana pe care tinerii nu o văd când intră într-un sistem de specializare timpurie cu convingerea că le-a pus Dumnezeu mâna în cap (au asigurat un job care le place, câștigă bine, au colegi cu care se simt bine etc.). Ca să-și mențină statutul socio-profesional sau să construiască un altul, au nevoie să o ia de la capăt și să învețe altceva și exact specializarea care i-a făcut fericiți prea devreme îi poate împiedica, pentru că au acumulat prea puține alte cunoștințe și competențe care le-ar putea facilita reconversia profesională”.

Nu doar indivizii, ci și companiile și societatea pierd din această cauză, subliniază invitata mea. Și chiar dacă nevoile de forță de muncă pot fi acoperite pe termen scurt, reconversia profesională a angajaților specializați prea devreme e foarte grea și necesită investiții foarte mari: ”Oamenii spun «eu asta am învățat să fac», «nu știu să fac altceva», rezistența la învățare-schimbare e foarte mare, iar lacunele în fundamentele necesare pentru învățarea unei noi profesii sunt foarte greu – costisitor și pentru individ, și pentru companie/societate – de acoperit”.

Trei direcții pentru a crește relevanța școlii în raport cu lumea muncii

Elisabeta Stănciulescu spune că, dacă reforma Educației ar depinde de ea, ar paria tot ce are pe trei direcții pentru a crește relevanța școlii în raport cu lumea muncii: cunoștințe teoretice fundamentale și gândire științifică; înțelegerea schimbării și deprinderi de învățare; atitudini.

1. Cunoștințe teoretice fundamentale și gândire științifică

În dezacord cu ce cred foarte mulți elevi, studenți, părinți și chiar unii profesori și angajatori, Elisabeta Stănciulescu argumentează că fundamentele teoretice ale fiecărei științe ar trebui să ocupe un loc foarte important în educație pentru a crește „relevanța sustenabilă” a acesteia în raport cu lumea muncii: 

„Școala trebuie să recupereze, la alt nivel, tradiția cunoștințelor științifice fundamentale. Știu că e contraintuitiv, iar ce spun va genera rezistență în foarte mulți, obișnuiți să critice școala ca «prea teoretică». Nu pledez în niciun caz pentru «teoria» rezumată în câteva definiții, clasificări și formule, a căror reproducere sau aplicare în rezolvarea unor probleme create artificial asigură note mari. Pledez pentru o școală care îi ghidează pe copii și tineri să acumuleze cunoștințe teoretice fundamentale multidisciplinare și interdisciplinare și să deprindă gândirea științifică. Disprețul «superior» pe care îl manifestă mulți pentru teorie/știință și grupurile de presiune constituite din mulți părinți, jurnaliști și, din păcate, chiar unii profesori în direcția supra-protecției copiilor și tinerilor împotriva unui dușman închipuit, eforturile intelectuale teoretice, contribuie masiv la scăderea calității educației și la criza capitalului uman pe piața muncii. «Nu există nimic mai util decât o bună teorie». Această afirmație a psiho-sociologului Kurt Lewin are, astăzi, cea mai clară validare. Orice nouă tehnologie, orice metodă nouă de lucru și orice produs nou apar nu ca revelații ale unor minți geniale care se trezesc într-o dimineață și spun «Evrika!», ci ca rezultat al combinării unor cunoștințe teoretice solide pe care le-au acumulat acele minți. Cu cât înțelegem și acumulăm mai multă teorie fundamentală (nu orice teorie), cu atât devenim mai flexibili mental și pragmatic, putem înțelege mai repede și mai bine cum funcționează noul aparat pe care trebuie să lucrăm, noul limbaj de programare, noua tehnologie, noua metodă etc. Altfel spus, cu atât cresc șansele să învățăm mai repede, să devenim noi înșine creatori de nou și să ne ancorăm mai repede în realitatea actuală a muncii, a cărei caracteristică definitorie e schimbarea rapidă și în direcții imprevizibile”.

2. Absolventul care înțelege schimbarea și știe de ce și cum să învețe continuu

În opinia sociologului și profesorului Elisabeta Stănciulescu, „produsul” cel mai important pe care ar trebui să-l „livreze” școala angajatorilor e absolventul care înțelege schimbarea și știe de ce și cum să învețe continuu (studiu + antrenament): ”Eu aș introduce în curricula obligatorii, de la grădiniță la școlile doctorale, o disciplină fundamentală numită Schimbare și învățare: de ce și cum învățăm și aș investi prioritar în pregătirea teoretică și practică a celor mai buni profesori pentru această disciplină”.

La ce se referă, de fapt, acest cum învățăm?  Elisabeta Stănciulescu explică:

• Cum să privească realist relația dintre plăcere și performanță în învățare.
• Cum să depășească rezistențele la învățare (studiu + antrenament).
• Cum să folosească emoțiile, și pozitive, și negative, ca resurse în învățare – da, emoțiile numite «negative» pot fi resurse foarte valoroase în procesele de învățare, cu condiția să învățăm să le privim și să le valorificăm în acest fel.
• Cum să facă dintr-un feedback, pozitiv sau negativ, o resursă în învățare.
• Cum să gestioneze timpul și energia ca să reușească să studieze și să se antreneze până când învățarea chiar are loc – cei mai mulți cad foarte ușor în iluzia «știu» și efectul Dunning-Kruger.
• Cum să gestioneze relațiile ca să reușească în învățare.
• Cum să facă ei înșiși legătura dintre fiecare conținut citit/auzit/văzut și practicile sociale.

„Companiile ar trebui să investească prioritar în programe de lungă durată cu același conținut pentru angajații actuali, care nu au învățat în școală aceste lucruri”, recomandă sociologul.

3. Cele șase atitudini indispensabile în deceniile care urmează

Pe lângă cunoștințe teoretice fundamentale și deprinderi foarte bune de învățare, „bagajul” interior care va ajuta cel mai mult în secolul XXI conține șase atitudini indispensabile. Conform invitatei mele, acestea sunt:

• acceptarea schimbărilor dramatice (rapide și profunde, cu consecințe asupra identității) ca normale, pentru că acest tip de schimbare este acum o realitate omniprezentă și persistentă, iar nu o «criză» locală temporară;
• orientarea extinsă către dezvoltare (growth mindset extins), care poate fi condensată în «haideți să explorăm și să descoperim ce și cât de buni putem deveni în orice e nevoie să facem productiv și legal»;
• curajul emoțional: «Dacă ești dispus/ă să simți totul, poți face orice» (Peter Bregman); altfel spus, de-patologizarea așa-numitelor «emoții negative» ar trebui plasată în centrul programelor de învățare și de dezvoltare a inteligenței emoționale – acum, foarte multe programe fac exact opusul, cultivând o așa-zisă «gândire pozitivă» naivă, nerealistă, care îi vulnerabilizează pe tineri, în loc să-i facă mai rezilienți în fața schimbărilor dramatice;
• abordarea de tip «explorator într-un teritoriu necunoscut», care observă curios și atent lucrurile, produce ipoteze cu privire la consecințele acțiunilor sale în contextul dat, le testează și retestează, capitalizează experiența și integrează apoi ce a capitalizat în alte experiențe, tot cu titlul de ipoteză care trebuie testată-retestată;
• autonomia, a te considera primul responsabil pentru acțiunile tale și a-ți lua viața – inclusiv procesul de învățare, emoțiile, motivația etc. – în propriile mâini; a te raporta la orice fac alții ca la potențiale resurse (depinde de tine cum și pentru ce scopuri le folosești);
• spiritul de cooperare, hotărâre și libertate creativă pe care îl vedem, de exemplu, la oamenii care construiesc un oraș mai funcțional și mai frumos după un dezastru natural.

”Până vom avea generații care ies din școală/universitate cu aceste lucruri, angajatorii ar trebui – vor fi obligați de realitate – să le ia în considerare în reorganizarea sistemului propriu de dezvoltare profesională. Fie separat, fiecare pentru propria companie/firmă, fie prin asociere, fie prin colaborare cu statul. Eu nu văd altă opțiune viabilă”, a încheiat Elisabeta Stănciulescu.