Unele trăsături de personalitate ne fac să ne simţim ca nişte impostori, în ciuda realizărilor noastre

Nu eşti singurul care se simte aşa. Sindromul impostorului este un concept binecunoscut, introdus pentru prima oară în anii 1970’ pentru a-i descrie pe acei oameni care aveau nişte performanţe foarte înalte dar care, în interiorul lor, se simţeau oricum, numai realizaţi nu.

Jasmine Vergauwe şi colegii ei de la Ghent University (Belgia): Bart Wille, Marjolein Feys, Filip de Fruyt şi Frederik Anseel cred că au început să descopere unele dintre trăsăturile de personalitate care ar putea duce la IP (de la „Impostor Phenomenon”, cum este denumit de către psihologi acest sindrom, n.tr. ), aşa cum a fost conturat într-un articol recent din revista de specialitate „Journal of Business and Psychology”. Echipa aceasta de cercetători a arătat că oamenii care au manifestat tendinţe de a manifesta IP erau cei în cazul cărora era cel mai probabil ca, pe de o parte, să înregistreze niveluri ridicate de perfecţionism şi să aibă un comportament nevrotic, iar pe de altă parte, să marcheze niveluri mai scăzute în privinţa gradului perceput de eficienţă personală (legat de credinţa în abilitatea – sau, după caz, inabilitatea – de a izbuti în situaţii specifice sau în abilitatea de a îndeplini o sarcină; „simţul” eficienţei personale poate avea un rol important în modul în care abordăm obiectivele, sarcinile şi obstacolele, n.tr.), a conştiinciozităţii şi a atitudinii ce impulsionează comportamentele de „cetăţean al organizaţiei”.

Am vorbit cu Jasmine Vergauwe pentru a afla mai multe despre studiul ei.

Întrebare: IP este un concept care există de 30-40 de ani şi, totuşi, nimeni nu i-a explicat bazele psihologice până acum.

Răspuns: Pauline Clance şi Suzanne Imes – cele care au descris pentru prima oară IP – au evidenţiat iniţial influenţele mediului în dezvoltarea şi susţinerea tendinţelor de a suferi de sindromul impostorului, influenţe precum dinamica manifestată în familie în timpul copilăriei celor afectaţi de acest sindrom. Drept urmare, alţi cercetători s-au concentrat, de asemenea, pe variabile situaţionale în relaţia cu IP, variabile precum protecţia excesivă din partea părinţilor sau orientarea familiei spre realizări. Numai de curând au început cercetătorii să ia în considerare şi variabilele ce ţin de personalitate.

Întrebare: Cât de mare este prevalenţa IP?

Răspuns: Noi preferăm să avem o perspectivă dimensională asupra tendinţelor de a manifesta IP, în locul unei abordări categorice (care-i diferenţiază în „impostori” şi „non-impostori”). Spre deosebire de abordarea categorică, ce foloseşte – adesea în mod arbitrar – nişte scurtături pentru a diferenţia numai două „tipuri”, evaluarea dimensională ia în considerare o gamă completă de scoruri. O persoană nu este fie total narcisistă, fie deloc narcisistă, ci poate fi descrisă cu mai multă acurateţe din punctul de vedere al scorului înregistrat atunci când i se evaluează tendinţele narcisiste. În mod similar, în populaţie există o gamă largă de intensităţi ale tendinţei de a manifesta sindromul impostorului.

Întrebare: Trăsăturile de bază despre care spuneţi că sunt legate de IP – perfecţionismul şi comportamentele nevrotice – par să fie o combinaţie insidioasă.

Răspuns: Este un cerc vicios, care în literatura de specialitate este chiar numit „ciclul impostorului”. Atunci când li se desemnează o sarcină ce implică o realizare, „impostorii” sunt de regulă afectaţi şi tulburaţi de griji, îndoieli de sine şi anxietate. Pentru a face faţă acestor sentimente, ei fie exagerează până la extrem cu pregătirea pentru îndeplinirea acelei sarcini, fie tărăgănează iniţial şi apoi încep frenetic partea de pregătire. În cele mai multe cazuri, reuşesc să îndeplinească sarcina şi apoi au nişte sentimente temporare de exaltare şi uşurare.

Cu toate acestea, în loc să-i facă să fie mulţumiţi de ceea ce au realizat şi să simtă că eficienţa personală li s-a întărit, succesul lor le întăreşte sentimentele de impostură în loc să le slăbească, fiindcă în mintea lor acest succes nu le reflectă adevărata abilitate sau competenţă (ei îşi spun în sinea lor: „Bineînţeles că am reuşit, doar am depus un volum excesiv de efort şi de timp pentru acest proiect, poate chiar dublu decât ar fi avut nevoie altcineva”). Aşa că, odată ce li se desemnează o nouă sarcină, sentimentele de anxietate şi îndoială de sine reapar.

Întrebare: Cei care suferă de IP au obţinut scoruri scăzute şi la cea ce denumiţi comportament de „cetăţean al organizaţiei”. Cum definiţi aşa ceva?

Răspuns: Conceptul de comportament de cetăţean al organizaţiei, sau OCB (în original ”organizational citizenship behavior”), se referă la comportamente care trec dincolo de cerinţele jobului tău, precum faptul că îţi ajuţi colegii în munca lor, că lucrezi ore suplimentare faţă de cât se aşteaptă organizaţia să lucrezi conform programului normal de lucru, că participi la şedinţe la care participarea nu este obligatorie. Noi am avansat argumentul explicativ potrivit căruia, din cauza fricii de a fi demascaţi, impostorii pot deveni atât de implicaţi în propriile lor sarcini şi performanţe, încât le rămâne mai puţină energie pentru sarcinile care nu fac parte din fişa postului lor.

Presupunând că realizările personale înalte sunt acoperirea supremă pentru auto-perceputa lor postură fraudulentă, şi că resursele lor personale sunt restricţionate, noi ne-am aşteptat ca „impostorii” să fie mai puţin înclinaţi să se implice în OCB. Şi totuşi, în mod similar cu cel al cazului conştiinciozităţii, relaţia negativă dintre IP Şi OCB ar putea fi cauzată, de asemenea, de tendinţa lor generală de a se subestima şi „retrograda” singuri.

Întrebare: Aţi relatat că oamenii care suferă de IP nu-şi iubesc neapărat jobul, dar le e frică să-l părăsească. Ar putea plecarea din job să atenueze IP, prin faptul că le oferă proverbialul „început proaspăt”?

Răspuns: Cei care suferă de IP simt, în marea lor majoritate, că sunt chiar acum în poziţia nepotrivită, că au fost selectaţi să ocupe un job cu o responsabilitate şi un salariu mai mari decât merită ei. În cazul în care ar lua în considerare opţiunea de a-şi părăsi actualul job, probabil că ar simţi că nu sunt în stare să găsească un job aflat la acelaşi nivel. Aşa că rămân. În mod evident, ideea de a-şi părăsi jobul actual îi sperie, fiindcă implică un risc major: cel de a fi „demascaţi” în timpul procedurii de selecţie pentru orice alt job.

Întrebare: Faptul că suferi de IP are efecte asupra sănătăţii?

Răspuns: Alte studii au demonstrat, într-adevăr, că IP ar putea avea efecte negative asupra stării de bine personale a oamenilor, fiindcă s-a aflat că IP este legat de sentimentele de depresie şi de o stare de sănătate mentală care, în general, este slabă.

Întrebare: Care ar fi unele dintre căile de combatere a IP?

Răspuns: Angajaţii care sunt frânaţi de nişte tendinţe puternice de a se simţi ca nişte impostori ar putea probabil să aibă de câştigat din aplicarea unor programe de coaching individuale, în care să fie incluse exerciţii de comportament cognitiv care să se concentreze pe atenuarea perfecţionismului şi pe amplificarea eficienţei personale.

Scott Berinato este Senior Editor la Harvard Business Review.