Și am avut o profă… Reforma educației în România vs realitatea din ultima bancă

Reforma educației în România. Subiectul zilei, al anului, al fiecărei generații care de 35 de ani a tot sperat că școala românească va fi, în sfârșit, despre viitor.

Daniel David este doar unul dintre cei care, de-a lungul timpului, au încercat să schimbe ceva în bine. Dar, ca întotdeauna, haosul agorei primează.

Plouă cu critici. Dar cum să judeci corect o schimbare, când pentru tine ea înseamnă să pierzi sau să renunți la ceva? Tu, adult.

Pentru că, în clasă, vacarmul e doar zgomot de fond. Vocea clară care lipsește  din agora este exact vocea lor. A elevilor. Oricât s-ar strădui ei să ne spună: Hei, suntem aici!, urechile noastre sunt prea asurzite de orgolii, de frici, de autosuficiență și autoconservare.

Dar, între reformă și realitate, ei rămân.  Reforma educației în România, în primul rând, pe ei îi privește.

Și atunci… De ce îi așezăm mereu în ultima bancă?

Reforma educației în România vs realitatea din ultima bancă

La colțul istoriei cu el!

La capătul lumii să plece!

Ad absurdum! Cui bono?

Csf, n-ai csf, măta nare cratimă!

Criticile la adresa ministrului Daniel David nu mai contenesc. Noul plan cadru, menit a porni o nouă reformă în educație, propus dezbaterii publice, a declanșat deja un tzunami în școala românească, în lumea academică, dar și pe grupurile de WhatsApp, gen: mama1, mama2…

Toată lumea știe ce e mai bine, toată lumea vede deja cum uliul ignoranței ne va înhăța copiii și îi va zdrobi de stâncile inculturii.

„Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”

Într-un alt secol, într-un alt mileniu, școala românească este încă tributară concepțiilor caragialești.

NU vedem pădurea de copaci. NU vrem să vedem, pur și simplu, de ce școala românească dă rateu după rateu. Pierdem generații, pădurea e tot mai firavă.

Cerem imperativ copiilor să se străduiască, să-și croiască un nou drum, dar le desenăm aceleași hărți vechi, de la care-i obligăm să nu se abată.

Le vorbim despre schimbare, dar le așezăm în față doar umbrele trecutului, uzanțe printre care viitorul abia reușește să răzbească.

Iar viitorul acesta urlă deja la ușă. Imploră să fie lăsat să intre. În zadar. Noi, adulții, suntem prea ocupați să îndreptăm cutele propriilor haine. Blugii lor rupți și tociți sunt lipsiți de decență. Noi trebuie să le croim ținuta.

Ce contează că folosim același mâini cu care am ratat deja prezentul!?

Educația, între formă și reformă

De aceea ne împiedicăm în pietre mici și ignorăm cum ditamai stânca stă să cadă. Ba mai mult, refuzăm să înțelegem că, atunci când se va prăvăli, ne va zdrobi pe toți.

E foc și pară în facultatea de istorie. Oare când s-o fi uitat ultima dată un expert în manual!? Știe oare câte detalii fără sens înghit copiii aceștia, în timp ce ar putea să-nvețe și ceva mai ”prezent”, mai ”lumesc”?

Pentru că, la urma urmei, când vii acasă cu salariul minim pe economie, nu știu cât de important este să-ți amintești, așa, la virgulă, în ce an au năvălit burgunzii și longobarzii ori câți ludovici au fost. Dar da, e foarte important să știi despre comunism. Și că asta se-nvață la ”și altele” se vede.

Să nu ne mai mirăm că la prezidențiale rezultatul a fost… ce a fost.

De fapt, toate materiile sunt la fel, duse până la cel mai irelevant detaliu.

Asta îi sufocă. ”Toceala” asta îi face analfabeți funcțional. Că trebuie să învețe ore la rând până la ultima celulă, dar nimeni nu le vorbește răspicat (sau li se vorbește prea puțin) despre cum să-și protejeze ficatul și de ce nu e bine să-și înceapă viața sexuală sau să consume alcool de la 14 ani.   

Și am avut o profă… De ce reforma educației este necesară

Sunt și profesori care vorbesc, deschid minți, departe de mine păcatul generalizării, dar în mileniul III să evaluezi școala românească prin prisma câtorva dascăli care înțeleg că omul sfințește locul e absurd.  

Apoi ne plângem că nu ne mai încape Bucureștiul. Cred și eu, când mii de părinți fug zilnic dintr-un capăt în altul după un profesor care ”sfințește”, după o școală mai ancorată în viitor.

În realitatea de masă, școala românească predă mult, dar învață puțin. Altfel, n-am mai fi avut acum o întreagă dezbatere: De ce le mai trebuie gramatică la liceu!?

Uite de ce: pentru că și educați-i!, și mă-ta au cratimă și mulți nu știu. Că, deh!, la clasa a VIII-a se face sintaxa la nivel academic.

Vă mai amintiți, cred, scandalurile de la capacitate, când și profesorii se contestau între ei privind corectitudinea răspunsurilor. Sau anul acela în care nici academicienii nu au căzut de acord dacă: „Ceea ce mă deranja era dificultatea răsfoirii” era predicativă sau subiectivă. La așa nivel, cred și eu că bieții copii nu prea mai au timp să aprofundeze pluralul ”ortodocși” sau când să spună ”vise” și când ”visuri”. Iar asta nu e deloc cool!

Dacă la dezbaterea reformei de acum înțeleg asta, bine. Dacă tot nivelul academic vor păstra, da, aveți dreptate, contestați, va fi o oră pierdută. Nici educați-i, nici mă-ta nu vor avea cratimă încă mult timp de acum încolo.

Școala din ultima bancă

Scoaterea unor materii din trunchiul comun în anii terminali de liceu mai are însă o explicație.

Dacă aveți copii, știți. Există o categorie de profesori, din ce am observat eu, printre cei care predau materii mai puțin „populare” în industria meditațiilor, care, pe măsură ce se apropie examenele, ajung să se creadă mici dumnezei. Mici dumnezei care se plimbă în carne și oase printre bănci, folosind examenele ca pe un instrument de putere: „Nu te bag în Bacalaureat”, „Nu intri la Capacitate!”. Sau chiar invocând consecințe viitoare: „O să ajungi nu știu ce/ nu știu unde… dacă înveți doar la matematică și română”.

Parțial au dreptate, cultura generală se formează din tot. Doar că școala românească nu e capabilă să organizeze accesibil, digerabil acest tot.

De fapt, despre asta ar trebui să fie o reală reformă a Educației din România.

Să facă școala digerabilă. Și dorită. Celebrul: „Mă plictisesc!” nu are ce căuta în aceeași propoziție cu învățura.

Acum, subiectiv vorbind, Educația este o rană. Deschisă, dureroasă până în rărunchii acestei nații. Doar o reformă din temelii o poate salva. Doar o reformă care să taie în carne vie. O reformă care să așeze copiii în primul rând și să ducă tocmai în spatele clasei toate orgoliile și fricile adulților… din sistem sau nu.

CITEȘTE ȘI: Ce ar fi dacă… Paradoxurile inteligenței

foto: pixabay.com