Povestea Loredanei Bertișan-Pop, tânăra profesoară de media digitală care l-a scos pe „dumneavoastră” din relația cu studenții: Nu cred în superioritatea de la catedră
Am cunoscut-o pe Loredana Bertișan‑Pop în 2020, când strângea împreună cu actualul ei soț bani pentru tablete pe care să le ducă în comunitățile sătești din zona Clujului în vremea pandemiei. Apoi am aflat că, prin asociația lor, cei doi pregăteau înființarea unui „loc de visat” în localitatea Bobâlna, care era, de fapt, o bibliotecă școlară pentru niște copii la care poveștile frumoase nu prea ajungeau.
Rubrica „Profesorul lunii” este susținută de
La momentul acela, Loredana era asistent doctorand la Universitatea Babeș-Bolyai, la Facultatea de Jurnalism. Câțiva ani mai târziu s-a mutat la Suceava și acum predă la Universitatea „Ștefan cel Mare”, la două specializări: comunicare și relații publice, precum și media digitală.
Am decis să port cu Loredana acest dialog, pentru că ea este exponentul unei generații tinere de cadre didactice, o generație mult mai adaptată la nevoile actuale ale elevilor și studenților. De altfel, și relația cu elevii și studenții este altfel construită de un profesor din tânăra generație. De pildă, Loredana l-a scos pe „dumneavoastră” din interacțiunea cu studenții ei. Și asta mi s-a părut foarte important, ca mod de raportare la o generație care nu mai acceptă autoritatea cu aceeași deschidere cu care o abordam noi, când eram elevi sau studenți.
Credit foto: Saul Pop
Aș vrea să-mi spui dacă tu ți-ai dorit întotdeauna să predai sau cumva viața te-a dus către catedră?
Nu, n-am vrut. Mai mult decât atât, totdeauna m-am luptat cu ai mei pe chestia asta, pentru că ei și-au dorit foarte mult ca eu să fiu profesoară și m-au obligat literalmente să fac modulul psihopedagogic când am urmat Facultatea de Jurnalism.
În primii doi ani, sincer, nu mi-am dat foarte mult interesul la acest modul, pentru că nu îmi doream să fiu profesoară, dar în anul trei am avut doi profesori care mi-au plăcut foarte tare: profesorul de la curs și profesorul de la seminar. Și am învățat cu mare drag. Intrând la doctorat și având bursă, cumva treaba cu predatul era la pachet.
Așa că am început, în primele ore, prin a preda jurnalismul radio. De acolo a pornit dragul ăsta al meu să predau și să fac o treabă faină în sala de seminar, ca ei să rămână cu ceva real, cu ceva teoretic, și să-i ajut să-și facă o carieră din asta și poate să ajungă mai departe decât am reușit eu să ajung. Dar, nu, nu mi-am dorit de la început.
De când predai și până acum, deși tu ești un cadru didactic tânăr, ai teoretizat în vreun fel modul în care e bine să interacționezi cu elevul, cu studentul? Care ar fi relația corectă și eficientă dintre profesor și elev?
Da, eu cred foarte tare și le spun asta de la început: „Eu nu am venit să vă învăț nimic, vreau să învățăm împreună!” Nu cred în superioritatea de la catedră deloc și nu cred în „dumneavoastră” în relația cu studenții. Îi rog să nu-mi spună dumneavoastră, mai ales că la comunicare ne bazăm foarte mult pe creativitate și am simțit cum îngrădește foarte tare relația noastră și nu putem construi absolut nimic pe baza lui dumneavoastră.
Pe de altă parte, insist foarte mult pe respect și pe limite, adică nu putem face chiar orice, dar cred că secretul ăsta este: ca studenții să vadă că relația e bazată pe încredere și pe a învăța nu doar într-o singură direcție. Eu le spun foarte des că, de exemplu, eu nu am TikTok. Sunt profesorul de comunicare atipic, așa că învăț de la ei, din experiența lor cu această platformă de socializare.
Cred că ăsta e secretul: să ne lăsăm învățați.
Și am mai învățat de la o fostă profesoară de-ale mele o chestie foarte faină. Ea zicea mereu că oricine merită să fie evaluat în cel mai bun moment al existenței lui. Ca atare, eu cred că ei merită să fie evaluați în absența fricii, cu încredere. De altfel nici nu fac prezența, pentru că nu cred în îngrădirea asta.
Legat de rețele de socializare și de timpul pe care ei îl petrec acolo, crezi că aceste platforme pe care ei petrec atâta vreme au schimbat ceva în mod fundamental în ei? Și dacă da, în ce fel?
Da, cred că nivelul de atenție pe care ei îl pot acorda e mult diminuat. Și nu e că nu-și doresc să fie atenți la tine, pur și simplu, pe fondul consumului de social-media, de scroll continuu, se schimbă paradigma. Sunt câteva secunde pe care le ai la dispoziție pentru a le capta atenția. Le-ai pierdut, ei dau scroll. Viața reală a lor se petrece la fel. Nu că nu vor să te asculte mai mult. Și eu nu cred în cântatul prohodului educației. Eu personal am început să mă readaptez, nu mă duc în fața lor cu prezentări în Power Point, pentru că nu funcționează, e prea inept pentru ei.
Ce funcționează? Joaca. Transformarea învățatului într-o joacă.
Da, faptul că tu ești un profesor tânăr face să te poți adapta mai ușor decât ar face-o un profesor în vârstă, ai un avantaj. Doar că, pentru sistem, în mare, înțelegi și tu că e o chestiune greu de făcut. Cum facem, până la urmă, să dăm educației sensul ăsta al ei, al dezvoltării unei gândiri critice, de exemplu, astfel încât să nu mai ajungem în punctul în care suntem astăzi? Pentru că și unde suntem astăzi e tot un rezultat al educației deficitare.
Eu cred că trebuie să-i ascultăm mai mult. Modelul de educație în care doar profesorul vorbește a apus. Și dacă nu înțelegem că noi trebuie să practicăm democrația și să o învățăm inclusiv în spațiile astea mai mici, ca sala de seminar, ca sala de clasă, nu o s-o avem nicăieri. Ei vin cu foarte multe frustrări din viața lor online, din viața lor socială, și așa mai departe.
Iar noi, în sala de seminar, am putea să-i provocăm, să-i ascultăm, să-i auzim mai mult, să-i lăsăm să vorbească mai mult, și de acolo să construim interacțiuni din care să se poată învăța lucruri. Pentru că, dacă nu știm ce-i în capul lor, într-adevăr, ajungem unde suntem astăzi. E greșit, e foarte greșit. Trebuie să nu ne mai temem de ei! Mi se pare că uneori greșim, în sistemul de educație, pentru că ne temem de copii și de ideile lor, și că ajungem să-i promovăm, să-i aplaudăm doar pe aceia care nu deranjează. Dacă ei nu se simt ascultați, am pierdut.
Cum vezi educația în România în următorii cinci ani? Cum te aștepți să evolueze ea, să se schimbe ea sau să se adapteze la elev?
Eu am încredere în actualul ministru al Educației. Mi se pare că e, poate, pentru prima dată când cineva spune niște adevăruri care dor și care ne pun oglinda în față.
Te referi la declarația legată de analfabetismul funcțional?
Da, exact. Care ne pune oglinda în față și ne zice să ne punem pe treabă. Și atunci, cred că în cinci ani, cel puțin, ar trebui să învățăm valorile pe care le transmitem noi, ca profesori. Cred că e mai bine să ne uităm la ce nu merge bine și să facem ceva. Începând de la a asculta elevii.
Am fost, de exemplu, o dată la o școală dintr-un sat, într-un proiect de voluntariat cu copii mai mici. Și nu știu cum am ajuns să discutăm despre cel mai mare vis al lor. Iar unul dintre copii a spus că cel mai mare vis al lui este să aibă o turmă de oi și o stână frumoasă. Și toți copiii, din păcate, și învățătoarea au râs. Iar eu am zis: „Nu-i nimic! Data viitoare când mai vin o să vorbim despre fonduri europene și cum poți să îți faci o stână frumoasă pe fonduri europene!”
E atât de important să le dai copiilor voie să spună ce vor și să nu râzi de ei. Dar într-o lume dominată de inerție e greu.
Credit foto articol: Ana Maria Chirilă
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 298 | Iunie 2025
