Interviu cu Daniel David: Să le reamintim copiilor că educația este „Calea Regală spre succesul social”
Când vine vorba despre mentalitățile poporului roman, profesorul Daniel David este unul dintre cei mai invocați specialiști care dezbat această problemă. Și cum mentalitățile țin în primul rând de educație, e unul dintre cei mai avizați specialiști pe această temă.
Daniel David este unul dintre cei mai cunoscuți psihologi/psihoterapeuți din spațiul public și profesional românesc și cel mai citat psiholog din România în literatura științifică de specialitate. În ceea ce privește sistemul de educație, profesorul David a fost consilierul personal pe probleme de cercetare al ministrului educației și cercetării (mandatul 2005) și vice-președintele Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (2009). A avut contribuții inovative în domeniul utilizării realității virtuale și a roboților pentru tratamentul sau prevenția tulburărilor mentale, fiind unul dintre pionierii domeniului la nivel național și internațional.
Din 2007, Daniel David este şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca. În ianuarie 2013, a fost numit director responsabil cu cercetarea la Institutul american „Albert Ellis“ din New York. Daniel David este şi prorectorul pentru cercetare, excelenţă şi competitivitate al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Prof. univ. dr. Daniel David este psihologul român cu cel mai mare impact în literatura de specialitate naţională şi internaţională, prin numărul de citări în comunitatea ştiinţifică. Este autorul cărţii „Profilul psihologic al poporului român“.
Pentru că, din motive obiective, nu a putut fi prezent la evenimentul „Educația 4.0” decât prin intermediul Skype, i-am luat un interviu pe marginea tematicii abordate în prezentarea „Aspecte din psihologia prezentă a românilor care ne ajută sau ne împiedică”.
Românii pun mai degrabă accent pe profesori decât pe elevi. De ce și cum poate fi schimbat acest fenomen?
Educația este o instituție socială care se implementează pe un anumit profil psiho-cultural. Așadar, educația în România este grevată de profilul psihocultural al țării, caracterizat în prezent de un nivel crescut de colectivism, o concentrarea mare a puterii sociale, o evitare crescută a incertitudinii și modelarea/controlul comportament social mai ales prin pedepse. Spre exemplu, colectivismul face ca în educație să nu avem trasee educaționale individualizate, ci mai ales comune (diferențierea sperie și nu este cultivată!). Concentrarea mare a puterii face ca profesorul să fie perceput sursă de putere și cunoștințe, elevii trebuind să ia notițe și să fie ascultători (cine pune întrebări este obraznic față de autoritatea profesorului). Evitarea incertitudinii nu încurajează învățarea prin problematizare și descoperire (elevii trebuie să se mulțumească cu cât stabilește profesorul că trebuie să știe). În fine, indulgența scăzută generează frică și defensivitate în procesul educațional (reușitele sunt considerate un lucru normal, care nu trebuie recompensat, și se vânează/pedepsesc greșelile).
Spațiul vestic are, în principiu, două valori fundamentale opuse nouă: individual autonom, nu colectivist, și descentralizarea, nu concentrarea puterii sociale. Șigur, și scorurile la evitarea incertitudinii și la utilizarea pedepselor sunt adesea mai scăzute. Așadar, educația din aria europeană este constituită e aceste valori, opuse nouă. În consecință, educația modernă (pe care o defines în următorul răspuns, pentru o definiție de lucru a acesteia) are dificultăți să pătrundă în țară: (1) nu este ușor acceptată (este încă marginală), (2) este o formă fără fond și/sau (3) există cu numele, dar are conținutul pervertit.
Cum ar trebui să arate „educatorul ALTFEL”, în concordanță cu standardele comune sistemelor de succes în educaţie (Singapore, Canada, Finlanda, China şi Australia)?
În logica unei educații europene moderne, elevul ar trebui valorizat ca individ autonom, spre exemplu prin trasee educaționale adaptate nevoilor/intereselor/abilităților sale; dar pentru asta profilul colectivist al țării ar trebui să fie înlocuit cu profilul generat de indivizi autonomi. Apoi, elevul ar trebui încurajat să învețe prin descoperire și dezbatere, să știe unde să caute informațiile deja accesibile public (ex. online) și cum să le evalueze critic; dar pentru asta, concentrarea puterii trebuie înlocuită cu descentralizarea puterii sociale. Problematizările în procesul educațional și îmbrățișarea incertitudinilor ca oportunități sunt modalități educaționale moderne; dar pentru asta trebuie să renunțăm la frica față de impredictibilitățile aduse de viitor. În fine, curajul de a iniția acțiuni și de a învăța din greșeli este un alt mecanism educațional modern; dar pentru asta trebuie să începem să modelăm/controlăm comportamentul social nu atât prin pedepse, cât prin recompense.
Românii din România trăiesc într-o cultură a aşteptărilor pe care le au de la minister, guvern, stat, şi nu de la aşteptările pe care le au de la propria persoană. Ne-am obişnuit să dăm vina pe orice altceva (instituţii oficiale, sistem, criză economică), mai puţin pe ceea ce nu am fost noi capabili să facem. Cum vedeţi această atitudine de de-responsabilizare în ceea ce priveşte educaţia?
Parțial, această atitudine este explicabilă prin profilul psihocultural, care nu încurajează individul autonom, cu acces la influența/puterea socială, curajos să vadă incertitudinile viitorului ca oportunități, nu ca pericole, și căruia să nu-i fie frică de faptul că i se vor vâna greșelile și/sau că va fi pedepsit. Sigur că această atitudine nu este utilă în prezent! Dar schimbarea ei trebuie făcută într-un context mai larg al schimbării psihoculturale a țării. Altfel, instituțiile educaționale moderne nu prind, devin forme fără fond și/sau li se pervertește semnificația.
Sunteţi de acord cu faptul că părinţii sunt primii educatori ai copiilor şi că ei sunt primii care trebuie (re)educaţi?
Părinții au un rol fundamental. Dar este greu să faci „re-educare”; unele cursuri de parenting în regim voluntar de învățare continuă/pe parcursul vieții pot ajuta. Dar factori decisivi pot să fie și școala (deci avem nevoie de o reformă a curriculumului în acest sens) și spațiul public (mass-media poate juca un rol important!).
Gândirea ca obiectiv educaţional și nu memorarea și reproducerea informațiilor – de unde pornim? Cum se poate implementa acest concept la nivel de părinte, profesor, elev, instituţie? Dezvoltarea gândirii critice, a discernământului, învățarea continuă, responsabilitatea, conștiința civică versus acumulare de informații, memorare mecanică, reproducerea informațiilor?
Este nevoie de o schimbare paradigmatică, prin curriculum nou, modalități moderne de predare/învățare și chiar politici publice stimulative. Cunoașterea s-a democratizat și este accesibilă public. Așadar, deseori, diferența dintre profesor și elev nu înseamnă diferență de cunoștințe, ci mai mult de metacunoaștere. Spre exemplu, profesorul știe mai degrabă unde să caute informațiile, cum să separe (prin gândire critică) cunoașterea de pseudocunoaștere etc. Aceste lucruri trebuie implementate și transferate elevilor în procesul educațional.
Când vorbiţi despre educaţie, care e vocea pe care o resimţiţi cel mai puternic în mintea şi sufletul dvs – cea de părinte, de educator, de antreprenor poate?
Cu siguranță cea de educator! Prin educație proastă (1) se irosește nu doar potențialul copiilor mei, ci ai tuturor copiilor din România și (2) este afectat viitorul tuturor.
Ce are şcoala românească, totuşi, şi nu are şcoala altora? Se mai poate spune că excelăm în ceva?
Ambiție extraordinară! O mai au însă și alții. Excelăm în autocomparații și heterocomparații (nu cu oricine, ci cu cei mai buni!). Am putea implementa pe această ambiție strategii educaționale moderne și, prin potențialul intelectual (de inteligență/creativitate) pe care îl aveam, care nu este inferior altor țări vestice dezvoltate, am deveni extrem de competitivi, cu o calitate mai bună a vieții.
Ce anume din şcoala românească în care v-aţi format v-a rămas în minte şi în suflet? Bune sau mai puţin bune?
Olimpiadele școlare și prieteniile!
Cum le formăm copiilor o atitudine corectă faţă de muncă şi viaţă?
Prin valori, recompense și modelări în cadrul familiei, școlii și spațiului public. Spre exemplu, hai să le reamintim că educația este „Calea Regală spre succesul social”. Sigur că există situații în care (1) poți avea succes fără educație sau (2) poți avea educație, dar fără succes social, dar acestea sunt excepții corectabile (mai ales 2 – ex. prin consiliere în carieră)!
La fiecare generație, coeficientul mediu de inteligență crește (așa numitul „efect Flynn”). Dar tot noi ne plângem de performanța Mileniarilor și a Generației Z!
Este educația românească pregătită să instruiască elevii pentru meseriile viitorului?
Avem potențialul, dar nu cred că știm bine cum. Suntem uneori prea ancorați (și, paradoxal, mândri) de modelul tradițional! Uite, noi știm că la fiecare generație coeficientul mediu de inteligență crește (așa numitul “efect Flynn”). Dar tot noi ne plângem de performanța Mileniarilor și a Generației Z. Dar cine a pregătit aceste generații? Păi, Generația Baby Boomers și Generația X. Dar în loc să ne adaptăm vremurilor lor/noi (ex. democratizarea cunoașterii/tehnologie), i-am pregătit prin paradigma în care ne-am format noi ca profesori, ceea ce îi plictisește, îi face nefericiți la școală și, în final, ajung să aibă performanță sub potențialul pe care îl au. Apoi, ne tot mirăm de ani buni că suntem la testele P.I.S.A. pe ultimele locuri din Uniunea Europeană. Da, asta pentru că am rămas în paradigma tradițională (transferăm mai ales cunoștințe declarative)și nu înțelegem paradigma modernă (ex. cunoștințele nu contează doar în sine, ci cum sunt utilizate în viață).
Ce ne împiedică și ce ne ajută în depășirea actualei situații din învățământul românesc?
Simplu și direct spus, profilul psihocultural românesc actual (colectivism/concentrarea puterii/evitarea incertitudinii/pedepse) nu favorizează asimilarea unor instituții educaționale moderne. Asta pentru că aceste instituții educaționale moderne s-au construit pe un alt profil psihocultural. Vestea bună este însă că acest profil psihocultural vechi este în schimbare, pe noul profil (indivizi autonomi/descentralizarea puterii/îmbrățișarea incertitudinilor/recompense), reflectat mai ales de generațiile mai tinere, putându-se greva mult mai bine instituții educaționale moderne. Să nu așteptăm însă schimbarea profilului psihocultural prin schimbări generaționale (ex. până când generațiile tinere vor ajunge în pârghiile de putere socială), ci să grăbim schimbarea printr-un efort comun, înțelept. Sunt, așadar, un sceptic constructiv!
Mai multe despre cartea profesorului Daniel David citiți aici: „În mintea colectivă a poporului român: O radiografie a societății realizată de profesorul Daniel David”