Între mit și stereotip cu privire la munca hibrid
Principalul mit: Dacă lucrezi de acasă, îți faci programul cum vrei
Dificultatea nu rezidă în a-ți face programul cum vrei, ci a-l respecta. Și chiar și așa, nu e mereu adevărat acest lucru: uneori când lucrezi de acasă, îți faci programul și cum vor sau au nevoie casnicii tăi. Dar dacă poți să decizi de unul singur, există multe variabile de care depinde „a fi eficient de acasă”. Depinde de felul în care ai gestionat și până în pandemie ideea de (auto)-disciplină, de (auto)-motivație, de a fi autodidact, de a finaliza sarcinile începute, fără sau cu minimă supervizare. Depinde mult de locus-ul tău de control: dacă ai un locus de control intern, e mai probabil să poți gestiona munca de acasă mai bine (adică dacă îți atribui cu prioritate și eșecurile și succesele ție sau unor factori de natură internă, mai mult decât unor factori externi (șeful, compania, guvernul, legile, procedurile, Dumnezeu, ceilalți, în general, dar nu tu). Depinde și de capacitatea ta de a amâna gratificările, adică de a da, echilibrat, voie și lui „trebuie să faci un anumit lucru” să existe în viața ta profesională, pe lângă „îmi place să fac un anumit lucru”. Nu în ultimul rând, depinde dacă înțelegi că munca ta depinde, de cele mai multe ori, de alții și că și munca altora depinde de cum, când și cât livrezi tu.
Un alt mit: Dacă lucrezi de acasă, ești mai eficient
Parțial adevărat. Aici e necesară diferența între a fi mai eficient și a fi mai productiv. Pe lângă definiția consacrată a eficienței (pe scurt, a obține mult cu puțin), aș adăuga și aspectul legat de frumusețea parcursului până ajungi la acel „mult”, cu aparent puțin. Cu alte cuvinte, aș spune că nu poți fi eficient cu orice preț și în orice condiții. Parcursul trebuie să fie frumos. Da, poți fi productiv, adică poți „bifa” un rezultat. Dar un rezultat care nu creează nici un tip de modificare emoțională în tine ca profesionist, nu te verticalizează, te ține într-o orizontală blazată. Imaginează-ți că ești într-o industrie creativă, sau într-un loc de muncă în care ți se cer planuri strategice sau alte aspecte ce impun creativitate, precum gestionarea dezvoltării oamenilor, echipelor, afacerilor. În ediția din mai-iunie 2021 a Harvard Business Review, Lynda Gratton, profesor la London Business School, arată faptul că doar anumite profesii pot fi (în virtualitate) eficiente lucrând din altă parte decât de la birou. În acest sens, reamintește că inovația, de exemplu, este stimulată de contactul direct, față-către-față cu colegii, nemijlocit de mijloace electronice, ci augmentat de întâlnirea fizică în ședințe de brainstorming, pe holurile companiei, în scurtele interacțiuni informale dintre ședințele formale, adică spontan și neprogramat în agenda electronică.
Al treilea mit: Autonomia pe care ți-o dă lucrul de acasă înseamnă că tu ești propriul tău stăpân
Nu. Propriul tău stăpân ești doar când ai propria afacere și chiar și atunci cineva ar putea să aducă argumente solide cum că nu îți mai aparții în întregime, ci aparții angajaților tăi, clienților pe care îi deservești, pieței. Există un proverb românesc „Ochiul stăpânului îngrașă vita” și cred că se potrivește și aici, ca să ilustrăm faptul că dacă toți dintre noi ne-am fi stăpâni în adevăratul sens al cuvântului, adică am ști să ne controlăm pornirile spre comportamente contra-productive și amânare, atunci da, am putea spune că lucrurile pot avea sorți de izbândă și de acasă. Dar, în condițiile în care, (1) Constantin Rădulescu-Motru zicea încă de la începutul secolului trecut că românul nu este (la modul general) foarte iscusit în a finaliza toate lucrurile începute, (2)Fons Trompenaars zicea (1997) într-o radiografie asupra diversității culturale în afaceri, că românii sunt una dintre cele mai paternaliste culturi (una în care așteptăm ca tatăl, adică o figură de autoritate, să ne spună ce avem de făcut și mai ales să ne și controleze (deși asta nu ne convine neapărat)), și, (3) tot C. Rădulescu-Motru zicea că românul lăsat singur nu este la fel de perseverent precum ar fi în colectivitate, înclin să cred că nu, autonomia nu e o resursă potrivită pentru fiecare dintre noi. Unora ne mai trebuie timp serios în procesul de auto-actualizare, de a sta cu noi înșine și a nu ne plictisi, de a ne formula și, mai ales, alinia unui sens în viață, căruia, prin acțiunile noastre, să îi slujim, pentru ca să putem spune că, siguri, ne putem organiza și putem fi stăpâni responsabili și productivi nouă înșine și companiei care ne plătește.
Ar mai fi de lămurit și că supraîncărcarea obligă la multi-tasking, iar multi-tasking-ul la standardizare și doar „bifare”
Am spus-o și cu alte ocazii: multi-tasking-ul merge mână în mână cu o calitate mai scăzută a realizării sarcinilor, comparativ cu concentrarea atenției pe o singură sarcină. Soluția poate fi oferită în cuvinte foarte simple, respectiv: fiecărui lucru trebuie să îi dai timpul și spațiul său, respectiv un tip de energie dedicată. Altfel, munca se execută, dar mecanic și nu are același spirit asociat rezultatului final. Imaginați-vă că gătiți dedicat pentru o ocazie specială la care aveți un invitat special. Vă gândiți la acesta și croiți toate lucrurile în legătură cu acea persoană și acea ocazie. Acum imaginați-vă că gătiți „pe bandă” într-o cantină, în care sunt, zilnic, sute de guri de hrănit. Diferența o puteți identifica singuri: standardizarea. În această situație focusul este pus pe colectiv și nu pe individ, pe nevoia de bază care se încearcă a fi bifată: „a hrăni”, nu pe elaborări cu privire la această nevoie: adică „a oferi o experiență culinară”. Omul devine, în timp, un robot de executat sarcini, nu o persoană care atașează suflet acelor sarcini. Se activează „pilotul automat”, iar pilotul automat nu oferă, în timp, emoție (de exemplu, bucurie) sau alte trăiri care să te încarce cu energie pentru ca să poți merge mai departe fără frustrări.
Un mit final (fără să fie acesta ultimul)
Cred că uităm, cumva fără să ne dăm seama, de ce spune Mircea Eliade în Sacrul și Profanul, cu privire la cele două axe esențiale între care se circumscrie viața noastră: timpul nostru și spațiul nostru. Și autoarea mai sus citată, menționează în articolul din HBR, faptul că pot spune că există locuri de muncă pe care le faci când dorești și de unde dorești, dar există, de fapt, patru combinații ale timpului și spațiului posibil: că sunt roluri profesionale care impun sincronizare temporală perfectă cu alți colegi și, prin urmare, nu poți lucra când dorești și /sau sincronizare spațială perfectă, adică nu poți fi chiar în vârful muntelui, dacă e necesar să controlezi un panou de comandă localizat într-un spațiu.
Dar, dincolo de matricea pe care autoarea o discută detaliat, există ideea aceasta de spațiu și timp consacrat, despre care s-a tot discutat și despre care, constat, că nu se internalizează mare lucru. Mai exact, diferența dintre spațiile și momentele din timp pe care o persoană le experimentează în viața privată și în viața profesională, trebuie să sufere o „rupere de nivel” (expresia lui M. Eliade), adică să fie de la un punct în colo și până într-un punct. Avem în noi această nevoie de sacralitate a spațiului și timpului și confuzia lor nu ne duce într-un loc bun. Ne obosește, ne înfurie și nu știm de unde ne vin nervii zilnici și mai ales de ce ceilalți nu înțeleg (pe undeva nici noi nu înțelegem) de ce uneori visăm să ne întoarcem într-un spațiu procedurat, în care intrăm la ora 9 și „scăpăm” la ora 17:00. De acasă de la tine nu poți scăpa, căci tot acolo ești. Poți, cel mult, să te muți în altă cameră și să pretinzi că ești în timpul tău liber.
În încheiere
Putem spune că discuțiile care se poartă despre mutarea muncii în zona hybrid au succes pentru că și organizațiile se bucură cel puțin de un avantaj, respectiv de costuri logistice mai mici, iar angajatul se bucură de extra-timp, pentru că și timpul până la serviciu și înapoi spre casă este un cost. Însă este și un pasaj de trecere de la o stare la alta, căci nu e firesc să crezi că poți baleia între starea profesională și starea de acasă într-o clipă, precum noaptea nu devine instant zi. Credem de fapt, că e comod să fii și acasă, și cu partenerul și cu copiii și în parc și în ședințe și în „call-uri” și la munte și la mare și la golf, și să faci și performanță. Dar e iluzoriu acest scenariu. Fără să ghicesc în stele, predicția mea ar fi că în 2-3 ani de muncă hybrid, se vor vedea deja efectele asupra sănătății psihice și fizice a angajaților. Iar atunci, psihologii organizaționali, psihoterapeuții, psihiatrii, alți medici și (aș greși dacă m-aș abține să zic) și preoții vor avea multă treabă.
Photo by Helena Lopes on Unsplash
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 273
Pentru abonare, click aici
