Invitație la lectură: „A treia lumină” de Claire Keegan

„A treia lumină” (în original „Foster”) este un înduioșător roman miniatural, după care s-a făcut și un excelent film, „The Quiet Girl”. Talentata scriitoare irlandeză Claire Keegan pătrunde cu multă pricepere și delicatețe în mintea unei fetițe care înțelege că e mai iubită de un cuplu străin decât de propriii părinți. Ce se întâmplă în mintea unui copil care se simte mai protejat în casa unor străini decât în mijlocul familiei? Îi sperie pe copii lipsa de iubire sau de putere în fața părinților? Cum reacționează când află secrete dureroase?

Rubrica „Invitație la lectură” este susținută de

O fetiță de șapte-opt ani, dintr-o numeroasă familie irlandeză, își petrece vacanța de vară în casa unor rude din partea mamei, într-un sat învecinat, fiindcă aceasta urmează să nască încă un copil. E prima oară când se întâlnește cu Edna și John Kinsella, un cuplu fără copii și, în cele două luni petrecute în casa lor, ajunge să-i iubească așa mult încât o să-i fie greu să se despartă de ei.

Fetița, care acasă e aproape invizibilă, într-o familie împovărată de datorii, neajunsuri, din cauza unui tată alcoolic și iresponsabil, devine dintr-odată centrul atenției, într-un cămin iubitor. Micuța – căreia scriitoarea alege să nu-i dea nume – este și povestitoarea întâmplărilor și toate observațiile ei despre diferențele dintre rudele la care stă și părinții ei sunt pline de emoție și firesc, fără sentimentalisme. „Știu că aici dorm ei și, dintr-un motiv care-mi scapă, mă bucură că dorm împreună. Mâinile ei sunt ca ale mamei, dar mai e ceva în ele, ceva ce nu am mai simțit niciodată și pentru care nu am nume. Nu-mi vin deloc cuvintele, dar acesta e un loc nou, în care sunt necesare cuvinte noi”. E multă seninătate, lumină și candoare în felul în care copilul percepe contrastul dintre sărăcia, precaritatea și atmosfera închisă de acasă și noul loc unde nu duce lipsă de resurse, mâncare și afecțiune.

Cele mai tulburătoare discuții cu mătușa Edna și unchiul John sunt cele despre secrete. Amândoi o tratează ca pe o persoană capabilă să înțeleagă orice subiect, cu mult respect și infinită generozitate. Sfaturile lor despre ce trebuie spus și ce ar trebui lăsat nerostit par rupte dintr-o discuție cu propriul copil. Femeia îi spune că în casa lor nu există secrete, fiindcă acolo unde sunt secrete, e și rușine, iar de rușine te poți lipsi. În timpul unei plimbări, unchiul îi spune că, în viață, sunt situații când nu trebuie să te simți obligat să spui ceva, că e mai bine să păstrezi tăcerea. Chiar dacă sfatul lui îl contrazice pe al soției sale, fetița îl ține minte și o să-l folosească până la sfârșitul poveștii. Toate conversațiile, pline de subînțelesuri, dau un mister și un farmec aparte poveștii și te readuc în fața întrebării: care sunt secretele care trebuie păstrate? Când e bine să lași lucrurile nespuse și când e bine să le dezvălui?

Memorabilă este și scena cu fetița și unchiul întorcându-se acasă, seara, de la țărmul mării. Bărbatul își caută urmele pașilor în nisip, dar le găsește doar pe ale fetei. „Trebuie că aici m-ai luat în cârcă”, îi spune și replica aceasta, încântătoare și nostimă, are puterea să-i dea copilului încredere și să-i transmită toată căldura și afecțiunea. Când se trezește, în prima dimineață în casa lor, dându-și seama că s-a scăpat pe ea în timpul nopții, mătușa Edna reacționează ca o mamă și dă vina pe salteaua care „nădușește” din cauza umezelii din cameră.

Aproape pe fiecare pagină sunt pasaje cu sugestii care te duc cu gândul la un secret dureros pe care cei doi soți îl ascund. Toate indiciile, amănuntele contradictorii și aluziile înregistrate de fetiță fac povestea alertă și fascinantă, iar descoperirea tragediei acestora o apropie și mai mult de ei.

E multă frumusețe în apropierea dintre cei doi părinți temporari și fetiță și de aici vine magnetismul acestei povești despre iubire și umanitate.