Iosif Demian – de la pasiune, la profesie de credință. O poveste cu poze
Cartea „Iosif Demian. Note de autor | Author’s Notes, un interviu de Laura Dumitrescu”, iadasarecasa – 2019, este emoționanta poveste a devenirii omului și profesionistului Iosif Demian, atât de valorosul nostru director de imagine și regizor. Iosif Demian povestește cu duioșie despre iubirile sale: iubirea pentru familie, pentru părinți, pentru frați, pentru film, pentru oameni, pentru studiu, pentru lectură, pentru descoperire, pentru devenire, pentru copilărie. Dintre toate poveștile sale, iată una care m-a înduioșat foarte tare.
O POVESTE CU POZE
Pasiunea lui Iosif Demian pentru film și imagine a început din primii ani de viață. În jurul vârstei de 14 ani, după calculele mele, prin anii ’40, la puțin timp după ce tatăl său fusese eliberat din închisorile vremurilor, unchii săi le-au făcut o surpriză: o excursie la mare. Un unchi îi oferă, tânărului Iosif, bani pentru primul său aparat de fotografiat: Optior, un aparat foarte simplu, primul aparat fabricat la IOR. „Încărcasem filmul în aparat și aveam, în total, douăsprezece clișee, dar habar nu aveam cum o să iasă, aveam emoții să nu greșesc. Aparatul avea două leviere mici: cu primul, alegeai deschiderea obiectivului, cu al doilea, declanșai, făceai poza.”
Pentru că unchiul său ținea socoteala fiecărei fotografii făcute, cu părere de rău Iosif nu a fotografiat valurile Mării Negre, ci a făcut numai fotografiile îngăduite. Odată întorși de la mare, unchiul său i-a dat bani pentru a developa filmul. „Nu l-am ascultat”, povestește Iosif, „mi-am asumat primul mare risc de care îmi amintesc. Știam că va fi de ajuns o singură greșeală și acele imagini vor dispărea pentru totdeauna. Fără șansa de a fi repetate”. Am început să citesc despre fotografie, despre procesare, despre revelator, spălare, fixare etc. Mi-am cumpărat chimicalele…Întâmplător, mi-a căzut în mână o carte scrisă de un fotograf cu totul special, Dulovits Jenő. „Am scris această carte pentru cei care se străduie s-ajungă pe culmile artei fotografice”, scria autorul în prefață și nu exagera deloc.”
Tânărul Iosif a studiat cartea cu pasiune, de mai multe ori la rând și apoi a trecut la treabă. Cada din cămara familiei a devenit laborator foto. Iosif a folosit câteva cratițe, în care și-a pregătit chimicalele. „Am repetat în gând toate fazele, apoi, am închis ochii. Eram pregătit doar pentru un miracol, nimic altceva. Când am ieșit cu negativul, umed încă, am jubilat de fericire: developarea reușise! Puteau să se întâmple numeroase drame – una ar fi fost de ajuns și totul ar fi fost pierdut. În acel moment, am refuzat să mă gândesc la „ce ar fi fost dacă… (…) În acel moment, mă simțeam din nou o persoană importantă. Îmi asumasem un risc și reușisem ce mi-am propus. Urma să fac pozele, copiile pe hârtie. Eram epuizat, așa că am amânat totul pentru ziua următoare. Oricum, negativul trebuie să se usuce înainte de a continua.”
Imaginea trebuia copiată de pe negativ pe hârtia fotografică. Au urmat alte căutări. „După câteva încercări ratate, mi-a venit ideea salvatoare”. Iosif s-a folosit de o carte și de o sticlă scoasă dintr-o ramă. „În bezna din debara, am așezat hârtia fotografică pe carte, apoi, negativul, iar, deasupra, bucata de geam scoasă din ramă. Apoi, cu o răsucire a mâinilor, le-am presat la piept. M-am repezit afară, am întors sendvișul spre soare, am numărat până la zece. Am făcut cale întoarsă și am pus, cât de repede posibil, hârtia în soluție. Nu-mi puteam imagina un miracol mai mare decât revelația imaginii fotografice.”
Primele încercări au fost nereușite – hârtia devenea complet neagră. Până la urmă, Iosif a înțeles că expunerea la soare era foarte lungă. Pentru că nu o putea scurta, a așteptat orele serii, când lumina scăzută îl ajuta să controleze numărătoarea expunerii. „Prima mea reușită fotografică: imaginea părinților mei pe malul mării. Fotografia, ca pasiune, la început, mai apoi profesie de credință, a devenit o adoua mea viață și nu știu dacă voi reuși să renunț la asta vreodată.”
Cartea lui Dulovits Jenő a rămas cartea de căpătâi a lui Iosif Demian, care a descoperit ulterior că și alți mari autori de imagine, cum ar fi Vilmos Zsigmond (Deer Hunter) au invocat-o drept „cartea care le-a influențat destinul”.
TU CÂND AI FĂURIT CEVA, ULTIMA DATĂ, CU MÂINILE TALE?
Povestea primei developări a lui Iosif Demian m-a înduioșat pentru că mi-a amintit de propriile mele descoperiri, trăite în solitudine – fie pentru că îmi fuseseră interzise, fie pentru că nu aveau să-mi fie înțelese.
Îți amintești cum era să pornești în explorare strict pentru bucuria căutării și a descoperirii, nu din dorința sau nevoia de succes? Când ai făcut ultima oară ceva, strict de dragul de a face ce-ți place, nu din dorința de a excela?
Trăim într-o lume în care totul vine „de-a gata”, este gata făcut pentru noi – de mama, de tata, de furnizori. În plus, pentru că opțiunile sunt foarte multe, trăim cu iluzia că acelea sunt toate. Așadar, ni se oferă totul, pe loc, imediat și de către altcineva. De ce nu e bine așa? Pentru că atunci când făurești cu mâinile tale totul este mai adevărat, mai satisfăcător, mai funcțional și are valoare mai mare.
Din bucuria autentică, înnăscută, a căutării și descoperirii se naște optimismul esențial pentru reușită, pentru că îți dă capacitatea de a-ți imagina și de a crede în ce este posibil și îți dă energia de a-ți urma visele.
Când făurești lucrurile cu mâna ta, îți făurești tu viața și realitatea, iar asta este satisfăcător și împlinitor. Este satisfăcător pentru că implică resursele tale interioare, reale, îți implică identitatea, talentul, inspirația, îți lucrează mușchii minții și ai inimii. Este împlinitor pentru că poți avea parte de realitatea potrivită ție numai dacă o creezi tu.
Când lucrezi cu mâinile tale, înțelegi ritmul firesc al lucrurilor, care are rost și nu e firesc degeaba. Între însămânțare și coacere, între naștere și maturizare, între idee și implementare există câteva etape firești de creștere, formare și consolidare. În goana după viteză, sărim nu numai peste numărul etapelor, ci și peste caracteristicile lor – dar acestea sunt esențiale, pentru că unele dintre ele ne solicită mintea în diverse moduri formatoare, altele ne solicită corpul în moduri structurale, iar altele ne solicită sufletul în moduri vitale. Toate sunt necesare.
Căutând, descoperind, creând te cunoști mai bine și capeți încredere în tine și în talentele tale. Așa devii mai creativ și mai maestru în a te folosi de resursele tale. În interviul pe care îl veți putea citi în numărul 259/iulie-august 2019, al Revistei CARIERE, Florin Roșie – Territory Channel Manager SMB, Microsoft – ne împărtășește: „când crezi în ceva, e ușor – nu este niciun osbtacol, nu îți este teamă. Vei găsi sprijin, vei găsi soluții”.
Lucrând și asumându-ți riscuri poți învăța ce este eșecul și ce rol are. Chuck Edward – Corporate Vice-President, Head of Global Talent Acquisition, Microsoft – își exprimă îngrijorarea față de capacitatea tinerilor de a fi rezilienți, „pentru că majoritatea dintre ei încă nu au apucat să aibă eșecuri. Trăim într-o cultură a părinților-elicopter, o cultură a trofeelor, în care fiecare este învingător. Mi-e teamă că tinerilor nu li s-a dat voie să eșueze. Ironia este că îndrumarea excesivă către succes, concentrarea prea mare pe succes nu-ți va testa reziliența. Cred că cel mai bun lucru care se poate întâmpla, sincer vorbind, este ca acești tineri să aibă un eșec și să aibă pe cineva aproape care să le spună că este bine să ai eșecuri, că sunt în siguranță și că eșecul este necesar. Cu cât acceptăm mai ușor imperfecțiunile, cu cât practicăm arta de a accepta eșecul, cu atât mai rezilienți vom fi”.
Când totul e de-a gata, opțiunile îți sunt limitate și nu mai ai nimic de așteptat. Nu ai surprize, nu cauți. Dar viața este plină de neașteptat, de nou, de schimbare, de suprize – și toate te învață că întotdeauna se mai poate și altceva, întotdeauna mai există și alte opțiuni, alte soluții, alte vise – totul este să ți le imaginezi, să le crezi, să le făurești. Explorând, descoperind și creând, te familiarizezi cu necunoscutul, cu noul, iar acestea vor ajunge să nu te mai sperie. Te vei aștepta la neașteptat. Astfel, vei primi situațiile noi cu mai mult optimism și încredere. Optimismul, încrederea și creativitatea te ajută să-ți simți libertatea.
Tu când ai făurit ceva, ultima dată, cu mâinile tale?
Ce ai de făurit? Răspunsul la această întrebare se află printre pasiunile tale. Urmează-ți bucuria. Bucuria este ghidatoare.
***
Sursa: Iosif Demian. Note de autor | Author’s Notes, un interviu de Laura Dumitrescu, iadasarecasa – 2019.
Foto: Wikipedia; Pixabay; Felicia Luca
***
Iosif Demian s-a născut la Oradea, în 1941, și este un foarte apreciat director de imagine și regizori român. Este autorul imaginii unuia dintre cele mai valoroase filme românești, „Nunta de piatră” (1972), co-regizat de Mircea Veroiu și Dan Pița. A regizat „Urgia” (1977, realizat împreună cu Andrei Blaier) și „O lacrimă de fată” (1980), selectat în 1982 în secțiunea „Un Certain Regard” a Festivalului de la Cannes. A mai regizat „Baloane de curcubeu” (1982), care în 2012 a primit un premiu de excelență la TIFF, „Lovind o pasăre de pradă” (1983), „Bunicul şi o biată cinste” (1984) „Piciu” (1984). A realizat „Memoria de piatră” (2010) un documentar filmat la Roșia Montană. În 1985, Iosif Demian a plecat din țară împreună cu soția sa, Erika Józsa, cu care colaborează la coloana sonoră a multora dintre filmele sale. S-a stabilit în Australia, la Sydney, dar revine în Romania regulat. În prezent, cei doi încheie filmările la un nou film de ficțiune, „Rondul de noapte”.