O pledoarie științifică pentru recunoștință
Se apropie Crăciunul și sfârșitul de an. E perioada în care auzim mai des îndemnuri de a fi recunoscători și de a fi generoși cu alții. Nu cred că e nevoie de argumente științifice pentru a urma aceste îndemnuri. În fond, recunoștința este un semn de sănătate psihică, ce reflectă faptul că ne dăm seama de lucrurile bune din viața noastră, dacă nu direct printr-o privire lucidă spre noi înșine, măcar prin comparație cu alții care au mai puțin. Totuși, studiile de psihologie și neuroștiințe cognitive ne pot ajuta să înțelegem mai bine resorturile cognitive și neurofiziologice ale recunoștinței și să ne convingem că această emoție are beneficii atât pentru noi, cât și pentru cei din jur. Perspectiva științifică asupra recunoștinței ne arată o dată în plus că putem și că merită să cultivăm această emoție.
Ce e recunoștința și ce beneficii are?
Recunoștința e, în primul rând, o emoție. Aceasta apare în situațiile în care primim ajutor de la cineva și credem că persoana care ne-a ajutat a făcut-o cu intenție și cu efort. Toate trei caracteristicile sunt definitorii pentru apariția recunoștinței. De exemplu, dacă credem că persoana care ne-a ajutat a fost interesată sau obligată să o facă, ne vom simți, probabil, datori acelei persoane, dar nu-i vom fi neapărat recunoscători. Frecvența și intensitatea recunoștinței variază și de la individ la individ, așa ca aceasta e studiată și ca trăsătură. Persoanele cu un nivel ridicat al recunoștinței dispoziționale (sau ca trăsătură) spun nu doar că trăiesc această emoție mai des și mai intens, dar și că o simt într-o varietate mult mai mare de situații, nu doar strict în cele în care au primit ajutor de la cineva. Pornind de la această observație, recunoștința ca trăsătură este concepută și ca orientare de viață, asociată cu tendința generală de a observa lucrurile bune și de a fi recunoscător pentru ele.
Recunoștința ca trăsătură a fost asociată cu o varietate de beneficii, cum ar fi o frecvență mai mare a comportamentelor prosociale, prin care îi ajutăm pe cei din jur, dar și cu o satisfacție de viață mai mare. Dovezi clare pentru faptul că recunoștința determină aceste efecte au venit, însă, din studiile experimentale în care s-a indus această emoție și cele în care s-au folosit intervenții care promovează această emoție în viața cotidiană. O metodă larg folosită în studiile de laborator se bazează pe scenarii experimentale, în care participantul este făcut să creadă că a fost ajutat benevol de un alt participant (care este, de fapt, complicele experimentatorilor). Studiile de teren folosesc mai frecvent intervenții în care participanții trebuie să țină un jurnal cu lucrurile pentru care sunt recunoscători, vreme de câteva săptămâni. Numeroase studii au confirmat că recunoștința poate fi indusă prin aceste metode și au susținut ipoteza conform căreia creșterea nivelului de recunoștință stimulează motivația de a îi ajuta pe alții. Și nu e vorba doar de cel care a intervenit în favoarea noastră și căruia vrem să îi întoarcem ajutorul, ci și de persoane străine, pe care, atunci când suntem recunoscători pentru ceva, suntem mai dispuși să le ajutăm. Aceste rezultate sugerează că una din funcțiile recunoștinței este promovarea altruismului reciproc. Fiind recunoscători pentru ajutorul pe care ni l-a dat cineva, o să vrem să îi ajutăm, la rândul nostru, pe alții, ceea ce s-ar întoarce în final tot în favoarea noastră, zice o teorie evoluționistă, pentru că, întărindu-ne relațiile sociale, o să facem față mai bine perioadelor de stres care vor urma. Iată, deci, ce argument pragmatic pentru a fi mai des recunoscători!
Studiile în care s-au folosit intervenții de tip jurnal pentru a crește frecvența recunoștinței în viața de zi cu zi au confirmat și efectul asupra stării de bine. După căteva săptămâni, cei care au scris zilnic sau săptămânal despre lucrurile pentru care sunt recunoscători au prezentat un nivel mai crescut al satisfacției de viață, al optimismului și al emoțiilor pozitive, față de cei care au scris, de exemplu, despre tracasările zilnice. Aceste beneficii au fost susținute și în studii longitudinale asupra recunoștinței ca trăsătură. Cu ajutorul unor măsurători repetate făcute la un eșantion de studenți, pe parcursul unui semestru, un astfel de studiu longitudinal a arătat că nivelurile mai ridicate ale recunoștinței ca trăsătură la un anumit moment anticipează niveluri mai scăzute de stres și simptome depresive în viitor. Prin dinamica lor temporală, aceste corelații sugerează că recunoștința este cea care influențează starea de bine, și nu invers. Alte studii au investigat eficiența intervențiilor pentru creșterea recunoștinței la pacienți cu diferite psihopatologii, unele rezultate indicând că au efecte comparabile cu tehnici din psihoterapia cognitiv-comportamentală, reducând, de pildă, nivelul de îngrijorare la pacienți cu anxietate generalizată. Toate aceste abordări susțin, deci, că recunoștința favorizează starea de bine.
Recunoștința ar putea contribui și la o sănătate fizică mai bună. Chiar dacă sunt puține dovezi despre impactul direct al intervențiilor care promovează recunoștința asupra simptomelor fizice, datele arată efecte clare asupra calității somnului și practicării efortului fizic. Creșterea nivelului de recunoștință se asociază cu un nivel mai mare al gândurilor plăcute înainte de adormire și acesta este unul din mecanismele prin care se îmbunătățește calitatea somnului. Efectul asupra practicării efortului fizic a fost constatat atât la persoane sănătoase, cât și la pacienți cu diferite boli. Rezultatele unui studiu prospectiv recent arată că nivelul de recunoștință pentru viață și pentru sănătate, evaluat după un infarct miocardic, prezice activitate fizică mai crescută și o mai bună aderență la tratament după șase luni.
Studiile au investigat și impactul recunoștinței la nivel biologic, dar datele sunt încă limitate. Rezultatele de până acum sugerează că creșterea nivelului de recunoștință ar fi asociată cu scăderea tensiunii arteriale diastolice și cu un nivel mai scăzut al inflamației. În ultimul caz, inflamația a fost mai scăzută doar la cei care, pe lângă că au raportat creșteri ale nivelului de recunoștință după intervenție, au prezentat și creșteri ale suportului emoțional și practic oferit celor din jur. Acest studiu sugerează, deci, că unele beneficii ar putea depinde de măsura în care recunoștința stimulează comportamentul prosocial. Aceasta DA încurajare de a fi recunoscători și de a îi ajuta și pe alții, nu?
Cum apare recunoștința în creier?
Recunoștința implică o multitudine de procese care țin de cogniția morală (de ex., ne dăm seama că cel care ne ajută face ceva bun din punct de vedere moral), procesarea recompensei (de ex., ajutorul pe care îl primim ne face plăcere), teoria minții (de ex., ne imaginăm de ce celălalt a vrut să ne ajute) și altele. Pornind de la aceste premise, autorii unuia dintre primele studii de neuroimagistică funcțională despre recunoștință s-au așteptat să găsească corelații cu activitatea din circuite nervoase implicate în aceste procese. Participanții au citit despre întâmplări reale din Holocaust, în care cineva în pericol fusese ajutat de o altă persoană, și au trebuit să își imagineze că ei înșiși erau cei care aveau nevoie de ajutor. Această sarcină a fost făcută în magnetul de imagistică de rezonanță magnetică (IRM), activitatea cerebrală măsurată astfel fiind corelată cu nivelul de recunoștință simțit de participanți în legătură cu întâmplările citite. Recunoștința s-a asociat cu modificări de activitate în cortexul cingulat anterior perigenual (numit așa pentru că este lângă „genunchiul” corpului calos) și în mai multe regiuni ale cortexului prefrontal ventro-medial.
Inducerea recunoștinței prin imaginarea unor evenimente limitează, însă, posibilitățile de a investiga impactul acestei emoții asupra comportamentului prosocial. Un grup de la Universitatea din Peking a dezvoltat o sarcină interactivă foarte ingenioasă pentru a induce recunoștința, și a examinat activitatea creierului cu ajutorul IRM funcțional. Sarcina era prezentată ca una de percepție a durerii, participanților aplicându-li-se stimuli dureroși de diferite intensități. Participanții realizau această sarcină singuri, în magnet, dar erau (sau credeau că sunt) împerecheați înainte de fiecăre stimulare dureroasă cu altcineva. În unele situații, partenerul decidea dacă preia o parte din stimulare, scăzând astfel intensitatea durerii pentru participant. În alte situații, computerul era cel care decidea dacă partenerul prelua o parte din durere. Comparația dintre aceste două situații a indicat diferențe asociate cu ajutorul intenționat față de cel neintenționat, măsurătorile comportamentale arătând că, în prima situație, participanții au simțit mai multă recunoștință față de partener, s-au simțit mai apropiați de acesta și chiar au perceput durerea ca fiind mai scăzută. La finalul studiului, participanții puteau alege să doneze partenerilor (după ce au fost asigurați că aceștia nu știau nimic despre asta) o parte din suma câștigată pe parcursul sarcinii. S-a constatat că suma donată partenerilor era mai mare în situațiile în care aceștia au ajutat voluntar, și că donația corela cu nivelul de recunoștință raportat anterior. La nivel cerebral, contrastul dintre ajutorul intenționat și neintenționat a indicat diferențe de activitate mai ales în regiuni de recompensă (implicate în generarea plăcerii) cum ar fi cortexul prefrontal ventromedial, tegmentul ventral („podeaua” mezencefalului, o structură din trunchiul cerebral) și nucleul caudat (o regiune din ganglionii bazali). Activitatea din aceste regiuni, în timpul ajutorului intenționat, a corelat cu experiența subiectivă a recunoștinței, iar aceasta din urmă a explicat, ca mecanism, asocierea dintre activitatea cerebrală și comportamentul de întoarcere a ajutorului prin donarea unei părți din câștig.
Un alt studiu, al aceluiași grup, a folosit o sarcină în care, mai întâi, participanții strângeau o sumă de bani acceptând să primească stimuli dureroși, iar, apoi, erau împerecheați cu un partener care putea decide să cheltuie o parte din banii câștigați pe cont propriu pentru le reduce intensitatea durerii. Cercetătorii au putut investiga astfel contribuția costului pentru partener și al beneficiului pentru participant la apariția recunoștinței și la întoarcerea ajutorului (prin donația de la sfârșit, ca în celălalt studiu). De asemenea, sarcina interactivă fiind făcută în magnetul de IRM, cercetătorii au putut evalua activitatea cerebrală asociată cu antecedentele cognitive ale recunoștinței. Rezultatele au arătat că costul pentru partener a avut un efect mai mare decât beneficiul propriu, acesta explicând o parte mai mare din intensitatea recunoștinței și mărimea donației. Costul pentru partener a fost asociat cu modificarea activității cerebrale într-un circuit nervos care a inclus joncțiunea temporo-parietală și alte regiuni implicate anterior în teoria minții. Beneficiul pentru partener a fost asociat cu activitatea în nucleul striat ventral și alte regiuni implicate în evaluarea cognitivă și recompensă. Intensitatea recunoștinței a corelat cu activitatea cerebrală în cortexul cingulat anterior pregenual, care a prezis și mărimea donației. Poate cel mai important rezultat este că modelarea dinamicii activității cerebrale a arătat că activitatea din regiunile asociate atât cu costul pentru partener, cât și cu beneficiul propriu a prezis activitatea din cortexul cingulat pregenual (și aici, activitatea legată de costurile pentru partener a avut efect mai mare). Deci antecedentele cognitive (costul pentru partener, beneficiul pentru sine) au implicat schimbări în anumite regiuni cerebrale, iar acestea au trebuit integrate în alte regiuni pentru a fi generată recunoștința.
Concluzii
Ce implicații practice au aceste cercetări? În primul rând, ne ajută să înțelegem că mecanismele prin care ia naștere recunoștința sunt conștiente și la îndemâna noastră. Ca toate emoțiile, recunoștința depinde de atenția pe care o acordăm situațiilor prin care trecem și de felul cum interpretăm aceste situații. Cercetările de teren arată că, dacă ne facem un obicei din a identifica lucrurile bune din viața noastră, vom ajunge să fim mai des recunoscători, chiar și pentru lucruri pe care altădată le consideram ca fiind de la sine. În al doilea rând, este clar că un nivel mai mare de recunoștință aduce beneficii, atât pentru noi, cât și pentru cei din jur. Nu degeaba recunoștința e definită de caracterul foarte plăcut și de valoarea sa morală, dată mai ales de rolul său în facilitarea comportamentului prosocial. Pe lângă că e plăcută pe moment, recunoștința ne face bine pe termen lung, fiind asociată cu beneficii psihologice și biologice. Ne crește satisfacția de viață, favorizează comportamente care ne ajută să ne menținem sănătatea, dar ne și stimulează (făcându-ne să ne simțim mai apropiați de cei din jur și motivându-ne să îi ajutăm și noi, la rândul nostru) să ne consolidăm suportul social și să fim mai pregătiți în viitor pentru confruntarea cu stresul.
Andrei C. Miu
Este profesor de neuroștiințe cognitive la Universitatea Babeș-Bolyai.
Conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive,
un grup de cercetare care studiază creierul și emoțiile.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 275
Pentru abonare, click aici
