Adrian Stanciu: Principalul rol al unui lider e de a fi păstrătorul binelui comun (V)
În contrapartida paradigmei formate din șefi, manageri, conducători sau directori cu o funcție care le dă putere, dezbatem în această ediție conceptul de lider smerit, deseori confundat cu liderul umil sau modest.
Lideri din diverse domenii și aflați în diferite perioade ale vieții vorbesc despre felul în care este înțeleasă şi practicată smerenia, despre felul în care un astfel de lider se raportează la succes, despre autenticitate și ceea ce se întâmplă în absența acesteia.
Fiindcă lipsa autenticității în leadership creează un vid care anulează sau neutralizează orice cursuri, conferințe, teorii care nu au pe ce se grefa, în absența unei personalități care nu vibrează la valorile umanității profunde. Iar liderii sunt în primul rând oameni, nu roboți, nu supra-oameni.
Următorul invitat din această serie este Adrian Stanciu, Maastricht School of Management Romania.
Smerenia e, într-adevăr, asimilată adeseori cu modestia sau, cel puțin, cu comportamente submisive. Din această perspectivă e incompatibilă cu conducerea. Grupurile umane au nevoie de lideri, e o nevoie adâncă, atavică, transmisă prin gene de la o generație la alta. Nevoia nu e absurdă. Au existat în istorie o seamă de experimente naturale ale unor micro-societăți construite în situații limită: naufragiații. Pentru cineva care citește istoria celor câteva sute de naufragii ale căror istorii se cunosc, încep să iasă la iveală niște modele destul ce clare.
Evoluția acestor micro-comunități, aflate mereu în situații limită, e foarte diferită, radical diferită. O parte dintre ele reușesc foarte bine în jocul supraviețuirii. Altele nu, cei mai mulți dintre membrii lor pier. Foarte puține se regăsesc la mijloc. Diferența între cele două extreme e mereu aceeași: raportarea la regulile sociale general umane și un conducător respectat, dar nu autoritar. Lipsa unui conducător sau, aproape în egală măsură, prezența unui conducător dominator, opresiv au dus mai mereu la dispariția sau diminuarea drastică a comunităților respective.
Un conducător, însă, nu poate fi nici umil, nici submisiv, pentru că atunci nu își mai îndeplinește rolul de conducător. El trebuie, însă, să înțeleagă, în primul rând, care e acel rol. Foarte mulți conducători se văd pe sine ca sursa unică (sau principală) de putere și autoritate a grupului, proprietarii tuturor deciziilor, sursa viziunii despre viitor și a căilor de acțiune. E modelul liderului eroic. Dacă se retrag din această postură, acești lideri o fac pe bază de delegare, dau din puterea lor altora, discreționar și cu înțelegerea implicită că și-o pot lua în orice moment înapoi. Acest comportament de conducere produce dependență din partea celorlați, pasivitate sau, uneori, revoltă și conflict. El poate da rezultate bune, dar e total dependent de calitatea liderului și de abilitatea lui de a ține ordine în grup.
Dar nu acesta e, de fapt, rolul unui lider, nu de acest fel de lider au oamenii, cu adevărat, nevoie. Principalul rol al unui lider e de a fi păstrătorul binelui comun. Este persoana care ține vie comunitatea, adună oamenii unul în jurul celuilalt, păstrează și întreține valorile sociale umane, face distincția între bine și rău, apără morala comună. Acest lider este cel care dă putere și coeziune comunității și îi mărește enorm capacitatea de a performa și a supraviețui în situații grele. Într-o comunitate astfel unită, dificultățile sunt obstacole de surmontat, ele unesc și adună. Într-o comunitate condusă autoritar, dificultățile sunt scuze pentru a diminua eforturile, ele împrăștie oamenii. De aici rezultatele complet diferite pe care le obțin.
Un lider care își asumă acest rol, de catalizator al comunității, e un lider care conduce din interior, e un conducător în sensul literal al cuvântului. Latina, ca și româna, au surprins bine acest rol: conduce, duce cu sine, adună oamenii în jurul său și conduce din mijlocul lor. Din această postură, un astfel de lider nu se percepe pe sine ca pe un erou pe un piedestal. Mai mult decât atât, nu caută și nu-și dorește acastă poziție pentru că știe că de acolo nu mai poate să-și exercite la fel de bine această menire. Înțelege că nu e superiorul celorlalți, ci catalizatorul lor. În această cheie trebuie înțeleasă, de fapt, smerenia.
În cultura creștină, smerenia are adeseori conotații religios-monastice. Motivul pentru asta este că Învățătorul ei e primul și cel mai bun exemplu al subiectului. Iisus nu a fost nici umil, nici submisiv, nici naiv. Atunci când a fost nevoie a știut să fie aprig și tăios. Dar nu a fost niciodată șeful discipolilor săi, ci sursa lor de bine și înțelepciune. Și cu aceste calități a schimbat lumea.
Citește și:
Liderul noii generații: Smerit, conector și conștient (I)
Silvia Bucur: Mulți ar putea contesta smerenia ca fiind o calitate a unui lider (II)
Fady Chreih: Un lider autentic are în vedere „a greater good“, un scop care transcende gândirea de business (III)
Simona Baciu: Tendința noastră este să confundăm smerenia cu umilința și de aceea tindem să fugim de ea (IV)
Articol preluat din Revista CARIERE, nr. 257/mai 2019. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!