Apostolii adevărului
În zilele în care scriu acest articol, la Paris se desfășoară a XXXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară. Găzduite generos de unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, ele ar trebui să fie, după cum le e menirea imaginată de fondatorul lor, un prilej de a celebra umanitatea, de a ne aduce pe toți împreună, cu toate diferențele noastre, de a ne consuma rivalitățile într-un fel benign, constructiv, dominat de competiție curată, echitabilă și de eroi și eroine cu care ne mândrim, fiecare din tribul lui, fără a-i dușmăni pe ceilalți. E o frumoasă tradiție a Occidentului European, începută cu aproape 3.000 de ani în urmă în Grecia antică cu scopul de a-i aduce mai aproape pe locuitorii cetăților rivale grecești. Mi-a părut rău de fiecare dată când rivalitățile politice au interferat cu această nobilă agendă a Olimpiadei. Mi-a părut rău (deși am înțeles motivațiile) când țările occidentale au boicotat Olimpiada de la Moscova din 1980, după cum mi-a părut la fel de rău când cele estice au boicotat-o pe cea de la Los Angeles din 1984. Pentru mine, ele nu au fost Olimpiade în sensul complet al cuvântului, pentru că nu și-au îndeplinit misiunea pentru care au fost create. Dar parcă niciodată nu m-am simțit mai trist decât în acest an.
Pentru că această Olimpiadă stă, până acum, în ciuda multelor ei momente de triumf și apropiere între sportivi și națiuni, sub semnul a două scandaluri puerile, izvorâte dintr-o uriașă polarizare ideologică, alimentate de oameni dispuși să vadă dușmani peste tot și să privească orice dintr-o cheie ideologică. Unul dintre ele a fost legat de un moment poate nefericit ales din festivitatea de deschidere a Jocurilor, un moment care a scandalizat inutil mulți oameni cu convingeri religioase creștine. Poate că regizorul chiar a încercat să parodieze o pictură religioasă celebră, sau poate că a fost, așa cum a declarat, o reprezentare a unei scene mitologice mai degrabă obscure sau, și mai probabil, ambele. Dar indignarea bățoasă și agresivă a celor ofuscați, înainte de a-și pune vreo întrebare dacă lucrurile nu ar putea fi văzute și din altă cheie, înainte de a cere și de a primi explicațiile regizorului, a fost ca un val negru de ură dezlănțuit devastator asupra spiritului olimpic. Nu altfel au stat lucrurile nici pe partea cealaltă a spectrului ideologic. Odată explicația venită, cei aflați pe baricada ideologică opusă au acuzat pe primii de obtuzitate, obscurantism și chiar, de-a dreptul ilar, de incultură crasă. Adică cum de nu au văzut ei similitudinea perfectă cu tabloul „Festinul zeilor” al lui Jan van Bijlert, aflat într-un muzeu obscur din Dijon? Inculților!
Eu, unul, nu înțeleg mare lucru din artă și cu precădere din cea modernă, dar admit că există oameni care o înțeleg și apreciază. Mie mi s-a părut exagerat și de prost gust momentul cu transexuali și „drag queens” și, mai ales, complet ne-necesar. Respect oamenii gay, am prieteni gay și bisexuali, nu văd nicio dramă în asta. Dar nu văd nici un prilej de exhibare. Nu înțeleg de ce a fost nevoie de o afirmație așa de violent-categorică care are și a avut menirea de a șoca; nu s-au gândit autorii că poate și diviza? Așa văd ei spiritul olimpic? Eu, unul, nu. Dar de aici până la indignare sfântă și război ideologic e o cale lungă. Poate ne-ar ajuta să ne mai calmăm nițel.
Al doilea eveniment, mai recent, însă, a avut un impact și mai mare asupra mea. O pugilistă italiană a luptat cu una algeriană și a abandonat după 46 de secunde și câteva lovituri puternice care au debusolat-o cu totul. A clamat că algeriana e de fapt un bărbat travestit care a fost admis la Olimpiadă ca femeie. Ziare de scandal au preluat această afirmație pe nemestecate și au rostogolit-o în „social media”, iar de aici s-a dus ca un foc de paie prin comunitățile mai degrabă conservatoare care au văzut în asta un alt abuz și asalt al ideologiei incluziunii pe care o urăsc cu patimă. Nu i-a dat nimănui prin cap vreo milisecundă să-și pună întrebarea dacă informația e chiar reală. Și aici e o mare problemă a gândirii ideologice. Dacă ne apare în fața ochilor o informație care ne confirmă credințele, ea e acceptată fără urmă de gândire sau de scrutin, în timp ce, dacă apare vreuna care e opusă lor, aceea e întoarsă pe toate fețele, atacată și, la rigoare, pur și simplu ignorată sau explicată cu vreo mirobolantă teorie a conspirației. În acest fel, convingerile noastre devin din ce în ce mai puternice, indiferent cu ce fel de informații sunt confruntate.
Mai mult decât atât, mașinăria infernală a rețelelor sociale ne aduce mereu în față informațiile care ne convin, pe care le căutăm, le partajăm cu alții sau le apreciem cu butonul „Like”. Închiși în camerele noastre cu ecou, e din ce în ce mai greu să gândim cu capetele noastre, ne substituim inteligența, judecata, empatia și echilibrul cu judecata tranșantă, ca un pat al lui Procust, a ideologiei noastre și a tribului nostru. Orice poate fi explicat prin ea, iar ce nu poate fi trebuie ignorat. Închiși în acest univers strâmt, nu mai vedem limitele propriei noastre gândiri și înțelegeri, nu vedem, de pildă, că abordăm idei din afara ideologiei proprii cu aceeași vehemență, obtuzitate și părtinire, marcate prin sarcasme și invective de tot felul, ca și adversarii ideologici cu care ne confruntăm și pe care îi înfierăm cu fiecare ocazie. La fel ca în toate experimentele celebre despre disonanța cognitivă, și în acest caz, apostolii adevărului, confruntați cu falsitatea informațiilor pe care le-au rostogolit prin rețelele sociale, nu au văzut nimic în neregulă cu atitudinea lor.
Nu și-a pus nimeni întrebarea simplă dacă Algeria (!!), țară musulmană condusă prin Sharia, ar putea trimite la Olimpiadă un bărbat transsexual care se identifică drept femeie. În fapt, sportiva algeriană s-a născut femeie, cu organe genitale feminine și a fost toată viața ei femeie. Suferă de o anomalie genetică extrem de rară care face ca în ciuda acestui fapt să aibă cromozomi XY, ca un bărbat și, ca atare, o concentrație elevată de testosteron, deși nu suficient de mare ca să fi creat o evoluție sexuală de tip masculin. Acest fapt a făcut să aibă trăsături ușor masculine, o conformație fizică undeva între feminin și masculin, dar și să nu aibă menstruație și nici ovare funcționale, fapt care a început să se arate pe la vârsta pubertății. Imaginați-vă că ați fi în locul ei. Cum ar fi să trăiești într-un corp din ce în ce mai străin ție? Excesul de testosteron, combinat cu deficitul de estrogen și progesteron dă tot felul de complicații, similare unei femei la menopauză, dar care se manifestă la fetițe de vârstă adolescentă. Imane Khelif, că așa o cheamă, s-a apucat de sport. Are un palmares impresionant, dar nu imaculat, chiar ușor cam slab pentru o atletă olimpică; o mulțime de femei au învins-o în ring. Dacă persoane în situația ei ar trebui sau nu să fie admise în competiții sportive e o întrebare legitimă, cu fațete delicate și cu întrebări de ordin medical și etic deloc ușor de tranșat și care, mai ales, ar trebui puse cu delicatețe și empatie față de sportivii aflați în aceste situații. În spațiul public, ele au fost tranșate într-un mod simplist și brutal, încărcat de ură și lipsit de orice urmă de empatie față de situația algerienei. Mai mult, când adevărul situației a ieșit la iveală, cei care au amplificat valul urii s-au scuzat că „au spus doar ce au citit în media” (!!), de parcă media de azi e un templu al adevărului sau al echilibrului jurnalistic sau, și mai și, că dacă are cromozomi XY e bărbat, ce atâta tevatură. Sunt curios, dintre cei care au avut acest argument, câți știu cu adevărat, adică în urma unui test ADN, ce cromozomi au și, dacă știu, la ce vârstă au aflat. Și cum ar fi dacă ai fi fetiță și apoi femeie toată viața și apoi, la un test luat la maturitate, afli că deși ai organe sexuale feminine ca orice femeie, ești de fapt bărbat. Cum ai gestiona asta?
Ce vreau să spun cu articolul ăsta, pe care l-am scris cu greu, e că ar trebui să ne luptăm cu ideologia, nu să o îmbrățișăm. Pentru asta ar trebui să fim dublu sceptici față de orice informație care ne confirmă părerile, pentru că suntem extrem de expuși la orbire cognitivă, la celebrul „confirmation bias”. Apoi ar trebui să ne suspendăm judecata și să ne abținem în a ne forma opinii până nu ascultăm și argumentele celeilalte părți. Mai mult decât atât, când le ascultăm, ar trebui să o facem pentru a le înțelege și integra, nu pentru a le găsi fisuri și ataca, adică ar trebui să căutăm căi de apropiere cu ceilalți, nu de delimitare. Știu că e greu; e sigur, confortabil și simplu în coconul ideologiei noastre, înconjurați de oameni care ne aprobă și gândesc ca noi, dar asta e o formă de îngustime a minții, nu de libertate. E, de fapt. o închisoare.
Pentru că niciunii dintre noi nu suntem apostolii adevărului, realitatea e mereu mult mai nuanțată decât orice ideologie. De fapt, nu există apostoli ai adevărului, există doar apostoli ai urii. Eu, personal, trebuie să spun aici că sunt mai degrabă conservator și am cu siguranță vederi mai degrabă de dreapta, dar ca să combați un curent ideologic cu care nu ești de acord, calea nu e să te delimitezi net de el și să-l ataci pe unde îl prinzi, indiferent dacă atacul e susținut sau nu de fapte. Nimeni nu și-a schimbat vreodată convingerile după un atac, atacurile generează doar apărare, atât. Drumul către eliminarea exceselor ideologice duce către mijloc, nu către extrema opusă. Am putea încerca acest exercițiu măcar acum, de dragul spiritului Olimpic.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 291
Pentru abonare, click aici
