Ce riscăm dacă rămȃnem ultimii
Cȃnd vorbim despre introducerea de noi tehnologii, majoritatea discuțiilor, azi, la orice nivel și pe orice canal, se referă la Inteligența Artificială (AI). La nivel macro, micro sau la firul ierbii, în conversațiile offline sau online între persoane, este cea mai menționată tehnologie, de la lansarea ChatGPT încoace, și cea care polarizează probabil cel mai mult. Orice e nou și cu potențial disruptiv produce frici în masă, chiar dacă puțină lume – sau tocmai pentru că puțină lume – cunoaște de fapt atributele și potențialul AI. Probabil cea mai intensă și răspȃndită frică este pierderea multor locuri de muncă sau, cum se zice, că o să ne ia AI/roboții joburile. Sunt multe alte riscuri ale adopției AI, m-aș opri la acesta, dar și la oportunitățile care pot apărea pe piața forței de muncă.
La nivel macro, este important să știm unde ne aflăm. Uniunea Europeană nu prea mai are surse de creștere. O spune Mario Draghi în raportul său publicat recent – un document de o franchețe fără precedent pentru un document UE, de regulă plin de eufemisme cȃt să nu se supere nimeni. Și pentru că cifrele demografice o arată clar, nici nu putem conta pe o creștere economică bazată pe mai multă forță de muncă. Pȃnă în 2040, forța de muncă la nivel european va scădea cu aproximativ 2 milioane de persoane în fiecare an. Cum Europa nu este un campion nici al inovării, industria europeană începe să-și piardă competitivitatea. Mai aproape de casă, deficitul anual de forță de muncă este apreciat în Romȃnia la peste 225.000 de oameni care să muncească în oricare din sectoarele economice, și în plus suntem la coada clasamentului european din punctul de vedere al inovației.
Este limpede din cifre că soluția trebuie să fie mai multe investiții în inovație, mai multă adopție de tehnologie, să faci mai mult cu mai puțini oameni, în fapt să suplimentezi prin tehnologie deficitul de forță de muncă. În plus, să faci mai mult cu un consum mai mic de resurse naturale și cu un impact de mediu mai mic.
De altfel, principalul beneficiu al introducerii AI este creșterea de productivitate și de eficiență. Pentru că poate face, cu precizie și viteză mare, orice sarcini repetitive și cu valoare adăugată mică, lăsȃnd oamenilor sarcinile complexe, creative sau strategice. De pildă, un studiu recent susținut de Google arată că, în Romȃnia, 8% dintre joburile din administrația publică ar putea fi asistate de AI-ul generativ pentru 50% dintre sarcinile zilnice, cum ar fi introducerea de date, generarea de rapoarte sau analiza documentelor, în timp ce 69% dintre locurile de muncă din același domeniu pot fi asistate în proporție de 10 – 49% din sarcinile zilnice. În principiu, de aici ar rezulta și o satisfacție mai mare a angajaților la locul de muncă. Eliberați de sarcini monotone și repetitive, aceștia se pot concentra și au timp pentru sarcini cu mai mult sens. În exemplul nostru, un funcționar public poate lăsa un chatbot bazat pe AI să răspundă la cele mai frecvente și simple întrebări ale cetățenilor și să aibă timp să rezolve situațiile mai complicate. În industrii cu risc fizic mare, roboți echipați cu AI pot prelua sarcinile periculoase, astfel oamenii sunt mai puțin expuși riscurilor de accidente. De exemplu, pot manevra echipamentele periculoase, sau deșeurile toxice, sau expunerea la temperaturi mari, toate acestea convergând către un loc de muncă mai sigur. Sau pot ajuta companiile să detecteze potențiale riscuri, să ia măsuri și oamenii să fie astfel mai în siguranță.
Numeroase studii arată că, deși multe joburi puțin calificate, cu sarcini repetitive, vor fi înlocuite într-adevăr prin automatizări și AI, altele, mai calificate, mai multe chiar, vor apărea. Macro deci, lucrurile arată potențial bine, există speranță în viitor.
Aici apar însă două probleme mari – oamenii nu sunt numere, sunt persoane reale, care locuiesc într-un loc și nu în altul, care au sau nu abilitățile cerute pentru noile joburi. Prin urmare, abilitățile și cunoștințele de a lucra în noul mediu de muncă rezultat prin adoptarea tehnologiei noi este critică, de asemenea accesul la locurile de muncă nou create este critic. De exemplu, reducerea locurilor de muncă în minerit și creșterea numărului de joburi în fotovoltaic nu îi transformă peste noapte pe mineri în specialiști în energie verde, chiar și în ipoteza că locurile de muncă nou create sunt în același oraș sau zonă unde erau cele care au dispărut.
Aici găsim riscul social cel mai mare al unei adopții rapide și pe scară largă fără programe de pregătire generalizate la întreaga populație. Companiile investesc acolo unde au un bazin rezonabil de oameni pe care să îi angajeze, care au competențe de bază peste care compania să vină cu programe de pregătire specializată sau specifică nevoilor ei. Dacă rămȃn zone întregi unde oamenii nu au aceste competențe de bază, întreaga localitate sau regiune se transformă treptat într-un deșert economic. Vedem deja acest lucru în Romȃnia.
În ultimii 20 de ani, s-au conturat centre puternice de IT și tehnologie în orașele foarte mari – București, Cluj, Timișoara, Iași, în mai mică măsură Brașov și Craiova, de exemplu. De ce s-au dezvoltat centre IT în aceste locuri și nu în altele? Foarte simplu, acolo sunt facultățile tehnice și, în general, acestea sunt centrele universitare principale, care pregătesc forță de muncă înalt calificată pentru orice domeniu. Impactul industriei în aceste orașe și regiunea adiacentă este însă mult mai mare. Dacă ne referim numai la locuri de muncă, circa 200.000 de locuri de muncă există în industria de IT, dar impactul indirect și indus înseamnă un total de peste 880.000 de locuri de muncă create în economie, potrivit unui studiu ANIS în parteneriat cu ASE publicat în octombrie 2024. Gȃndiți-vă ce înseamnă asta: cam 15% din numărul total de angajați din economia romȃnească, indiferent de domeniu. Practic, o industrie cu un număr aparent mic de lucrători înalt calificați pe abilități tehnologice actuale atrage prosperitate unor regiuni întregi. Autoritățile locale din orașe de a doua linie, cum sunt Oradea și Sibiu, au sesizat efectul, și fac eforturi considerabile să sprijine dezvoltarea unui ecosistem local de companii de tehnologie.
În același timp, Romȃnia este pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește competențele digitale de bază la nivelul întregii populații. Ce înseamnă acest paradox? Că zone întregi și categorii întregi de populație sunt private de beneficiile potențiale ale tehnologiei, pentru că nu au beneficiat de pregătirea de bază necesară, adecvată vȃrstei în primul rȃnd și nevoilor lor specifice, ca utilizator în viața de zi cu zi sau pentru muncă. Ca să complice și mai mult situația, Romȃnia este la coada Europei și în ceea ce privește învățarea pe parcursul vieții, într-un context în care ce înveți azi în facultate ca tehnologie poate fi depășit nu în cursul vieții tale profesionale, nu în 10 ani, ci în 3.
Revenind la AI, tehnologia are potențialul de a crea o nouă prăpastie: între oamenii care știu și cei care nu știu să lucreze cu asistența AI. Ca să nu se întȃmple acest lucru, este nevoie de efort susținut, în primul rȃnd din partea autorităților, care direcționează educația, dar și banii publici sau din surse europene și au rolul să facă ușor (sau dificil) accesul companiilor sau persoanelor la fonduri. Pentru că o creștere semnificativă a competențelor digitale în masă presupune fonduri, voință, focus, viziune, dar și acțiune concertată, colaborare stat – privat – academic (nici aici nu suntem campioni). Putem să o facem repede (ceea ce nu înseamnă că problema se va și rezolva în timp scurt) sau lent și birocratic, iar prăpastia se va adȃnci. Dacă cei care rămȃn de partea competitivă a prăpastiei sunt puțini, pentru ei există oricȃnd soluția individuală – altă particularitate a tehnologiei este că vorbim de competențe transferabile oriunde. Vedem deja că exodul ultimilor ani din Romȃnia înspre America de Nord sau Europa de Vest este predominant bazat pe oameni cu competențe înalte. Ce se întȃmplă însă cu cei mulți?
Sunt deja multe voci în Europa care spun că dacă nu acționăm decisiv, continentul se va transforma într-un muzeu. În acest scenariu, Romȃnia ar fi un fel de mare muzeu al satului. Frumos, ar spune unii. Dar cȃte și ce fel de locuri de muncă ar fi într-un mare muzeu al satului, cȃnd azi poți să cumperi bilet online cam la orice și, la o adică, există tururi virtuale?
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 293