Fă ceea ce iubești, sau iubește ceea ce faci?
Photo by You X Ventures on Unsplash
Am vorbit puțin în articolul de luna trecută despre idei care circulă prin lumea managementului și a dezvoltării personale care au un parfum de adevăr ce le face, adeseori, acceptate fără rezerve, dar care ar merita un pic mai multă atenție. Printre ele se numără următoarea: “Find a job you love doing, and you will never have to work a day in your life”. În traducere: “Găsește-ți o slujbă pe care o iubești și nu vei mai trebui să muncești nicio zi din viața ta”. O veți găsi atribuită lui Confucius, Mark Twain, anonimă sau, uneori, unui profesor de la Princeton, Arthur Szathmáry. Probabil că nu aparține niciunuia dintre ei.
E o idee incitantă. O zicere isteață despre o idee simplă dar care pare o cale bună către împlinire personală și o viață fericită. Ideea are, însă, câteva hibe.
Prima e că nu e chiar așa o idee grozavă să-ți transformi hobby-urile în meserie. Sau, măcar, nu mereu și nu neapărat. Ăsta e și motivul pentru care eu sunt sigur că citatul nu-i aparține lui Mark Twain. În romanul care l-a făcut pe Twain celebru e o scenă la fel de celebră în care Tom Sawyer e pedepsit de mătușa Polly pentru niște năzbâtii să văruiască gardul curții de la stradă, în văzul copiilor care mergeau la joacă sau la fântână după apă. După ce Tom încearcă fără succes să plătească câțiva copii ca să facă schimb de sarcini cu el, în disperare de cauză încearcă o strategie nouă. Se preface că ceea ce face e foarte important și special și că sarcina i-a fost încredințată lui și doar lui ca un semn de mare încredere. Când ceilalți copii îl iau peste picior că e ceva simplu, ce oricine ar putea face, Tom se ține tare și refuză să îi lase să-i arate ce pot. Până când aceia încep să se roage de el, apoi să-l plătească ca să le dea voie să îi demonstreze.
Concluzia lui Mark Twain e că deosebirea dintre muncă și disctracție e că munca trebuie să o faci. De aici și ideea că, poate, nu e chiar mereu o bună alegere să-ți transformi hobby-ul în profesie. Eu am făcut asta și cu acea ocazie am rămas fără un hobby. Pentru că atunci când faci ceva de plăcere, o faci ludic, îți alegi ocaziile, momentele, persoanele cu care o faci. Atunci când o faci ca meserie, chiar dacă ești antreprenor și te crezi liber, afacerea ajunge să te domine și să îți răpească libertatea alegerii care-i dădea pasiunii tale caracterul de pasiune. Și atunci ea devine muncă și apoi corvoadă. Nu spun că asta se va întâmpla tuturor, nu spun că se va întâmpla mereu, nu spun că se va întâmpla cu intensitatea cu care mi s-a întâmplat mie, dar spun că e foarte posibil să se întâmple, mult mai posibil decât mi se pare că se poate întâmpla starea de beatitudine pe care o sugerează citatul de mai sus.
Dar pentru mine există și un alt unghi, mult mai important, din care zicerea asta merită regândită. În viața reală, șansa celor mai mulți dintre noi de a găsi o astfel de slujbă e destul de mică. Unde mai pui că, atunci când o găsim, fenomenul de mai sus tinde să apară, ne vom simți mai degrabă frustrați de servituțile unei activități care are conotații de profesie. O atitudine mult mai utilă și benefică pentru noi ar fi cea pe dos: “Învață să iubești ceea ce faci și nu vei mai trebui să muncești nicio zi din viața ta”.
În viața mea profesională, fie ea de manager sau de consultant, am întâlnit adeseori oameni cinici, sceptici, hiper-critici cu scăderile celor din jur, mereu dispuși să vadă în ceilalți adversari sau posibil excroci, abuzatori, mincinoși. Și mereu dispuși să vadă în viața lor profesională ceea ce nu merge, eșecurile, erorile, stângăciile managerilor, lipsa de resurse, ipocrizia unor colegi carieriști și câte altele. Am scris de mai multe ori despre acest fel de a vedea lumea, chiar de curând. E o atitudine foarte răspândită la noi și foarte păguboasă, din multe perspective, nu reiau aici. Una dintre ele e aceasta că munca devine o corvoadă și un bagaj greu, apăsător. Viața profesională devine o sursă majoră de frustrări.
Una din caracteristicile acestor persoane e că ele caută mereu vinovați pentru această stare de fapt care-i frustrează și vinovații sunt mereu, de fiecare dată, în afara lor. E un fel de voluptate a dezastrului, lumea e nasoală dar eu știu că e, știu și din vina cui e, iar din cauza asta eu sunt deasupra ei, mai bun decât ea. Chiar dacă mă simt mereu frustrat, cinic și demotivat. Cumva am chiar nevoie să fiu, ca să pot face față asaltului.
Nu vreau să spun că lucrurile care ne frustrează la muncă nu sunt reale și nici că ele ar trebui ignorate. Însă vreau să spun că felul în care ne uităm la ele ne aparține, e o alegere. După cum spunea cândva Viktor Frankl, nu putem alege mereu situațiile în care suntem puși dar putem mereu alege cum ne raportăm la ele. Putem alege să căutăm sensul a ceea ce facem 8-10h/zi, să găsim ce e valoros, cum ne putem investi personal și exprima prin acea activitate, cum ne putem împlini și crește profesional și personal prin ea. Putem alege să căutăm ce e bun în ea înainte să vedem ce e rău, să ne asumăm un rol activ în a îndrepta ceea ce vedem că nu merge bine, să ne vedem pe noi ca parte a organizației sau echipei, să înțelegem impactul muncii noastre asupra celorlalți și să valorizăm efectele pozitive ale efortului nostru. Într-un cuvânt, am putea învăța să iubim ceea ce facem, orice ar fi aceea.
Nu vreau să par aici că am un demers triumfalist pozitivist gen Tony Robbins. Nu spun că orice muncă poate fi încărcată cu sens și cu acest fel de iubire, nu spun că în orice colectiv te poți simți ca parte a unei echipe sau că orice șef poate deveni un partener și un mentor pentru fiecare dintre noi. Am cunoscut și eu, din păcate, destule exemple de echipe și organizații strâmbe și imposibil de reformat. Spun doar că atitudinea noastră, a fiecăruia dintre noi, ar trebui să fie despre a învăța să ne iubim munca înainte să învățăm să-i numărăm scăderile, că ăsta e singurul fel în care munca poate deveni ceva important și prețios, princ are ne putem împlini potențialul. Și mai spun că a te uita la lucruri așa nu e o formă de abandon sau de supunere sau de resemnare ci fix dimpotrivă, o formă de respect de sine, care merge prin respectul pentru ceea ce faci. Mai spun și că acest respect e ceva ce nimeni nu-ți poate da dacă nu îl ai tu, mai întâi de toate, pentru tine. Iar dacă ajungi la concluzia că e imposibil să găsești valoare în ceea ce faci, soluția e să pleci și să o cauți în altă parte. Dar asigură-te înainte că efortul tău a mers către a-i găsi valoarea nu scăderile.
Și dacă ar fi să caut o vorbă de duh pentru asta, mai potrivită pentru mine ar fi: “Dacă ceva merită făcut, atunci merită făcut bine”.
Articol preluat din numărul 265, martie 2020 – GRATUIT în ediție digitală – al Revistei CARIERE. Pentru alte detalii legate de abonare, click aici.
