George Șipoș: Cazi de șapte ori
…ridică-te de opt, spune o veche zicală japoneză, tipul de sintagmă exprimată în doar patru ideograme, yojijukugo, pe care mi-am făcut-o un fel de mantra de-a lungul vieţii. Shichi korobi hachi oki. Nu am adoptat această mantra pentru că a fost cumva visul meu secret, dorinţa mea arzătoare să fiu pus la încercare în mod constant și să fiu nevoit să o iau de la capăt, de nenumărate ori pe un drum profesional, un proiect sau o iniţiativă. Dar așa a fost să fie! Un amestec de revoltă împotriva mediocrităţii și de incapacitate de adaptare cu orice preţ la un status quo au făcut să devin un nomad global, permanent în căutarea acelui loc perfect, cu o slujbă și o carieră pe măsură.
În tinereţe mi-am imaginat că nu poate fi nimic mai ușor decât să duci câteva slujbe care îţi plac în același timp și să te mulţumești cu venitul (mizer) pe care ţi-l aduc. Eram jurnalist și corector, și traducător, și critic literar (ba câteodată chiar și profesor suplinitor) încă înainte de a termina facultatea. Locuiam într-un apartament cu două camere în cartierul Militari din București și munceam douăsprezece ore pe zi, pe lângă cursuri și pregătirea de examene, ca orice student obișnuit. Imediat după terminarea facultăţii, am acceptat să și predau la universitate pe lângă tot ceea ce făceam deja. Dar tot nu a fost de-ajuns. Mi-am făcut și prima firmă, una de consultanţă în afaceri, traduceri și interpretări și organizare de conferinţe internaţionale. Vreme de vreo trei ani, am dus toate aceste poziţii și am intrat într-un fel de rutină a muncii continue.
Din păcate, nici atunci nu a fost deajuns, și odată ce-am avut ocazia să călătoresc pentru prima dată în afara ţării—asta dacă nu socotim tabăra de pionieri din Bulgaria pe când aveam vreo zece ani—am fost cuprins de morbul nomadismului. N-am mai fost în stare să mă mulţumesc numai cu ceea ce făceam în România. Trebuia să fac mai mult și nu puteam să obţin ce-mi doream decât studiind și trăind în străinătate. Așa am ajuns, mândru recipient al unei burse de studii de la University of Pittsburgh, să mă mut în Statele Unite. Nu știu dacă să numesc acea plecare din România (pe care oricum o credeam temporară) una dintre „căderile” din viaţă, deși a venit în felul ei pe fondul unor înfrângeri personale și profesionale. Nu a durat însă mult nici la Pittsburgh până când am început din nou să muncesc, pe lângă studiile la masterat. Mai apoi, în Chicago, unde am obţinut o altă bursă pentru a-mi face doctoratul, am continuat același format. Vroiam, desigur, sa devin un expert în domeniul meu academic, dar nu-mi puteam imagina că îmi va fi vreodată îndeajuns să fiu numai un scholar, un academic. Mi se părea nenatural să nu tragi de tine și să ieși din propria zonă de confort.
Cum puteai să fii o adevărată persoană învăţată dacă nu aveai experienţe personale în afară mediului universitar? Cel puţin așa vedeam eu lucrurile atunci… Și, de cum s-a ivit ocazia, m-am înrolat cu arme și bagaje în sistemul corporat japonez. Eram deja căsătorit și cu un copil mic. Lucrurile începeau să devină din ce în ce mai dificile faţă de când eram singur și puteam să lucrez cinci, șase slujbe pe zi, să scriu patru, cinci articole pe săptămână și să mai fac și cine știe ce altceva pe lângă. De acolo, din sistemul corporat, au început să apară cu adevărat piedicile.
Pe de o parte, pentru cei care aparţineau cu trup și suflet sistemului eram un venetic, un aventurier venit din mediul universitar, care nu avea nici idee ce înseamnă să fii om de afaceri (cu toate că aveam deja experienţa a cel puţin două companii pe care le creasem singur și pe care le dusesem până la un oarecare succes). După patru ani în care mi-am pus doctoratul pe plan secund, am înţeles că nu voi putea să continuu în mediul corporat, mai ales în cel japonez. M-am întors la doctorat, pe care l-am terminat în următorii doi ani. De-acum însă aveam deja și doi copii, iar nevoia unei cariere stabile era din ce în ce mai acută. Nomadismul profesional global nu mai putea să rămână decât un deziderat oarecare. La terminarea doctoratului am avut surpriza neplăcută de-a realiza că, brusc, datorită anilor din mediul corporat, nu mai eram văzut ca un academic dedicat. Trădasem cumva calea universitară. Iar în Statele Unite, astfel de trădări se plătesc greu. După ce căzusem din mediul corporat japonez, nu mai reușeam acum să mă regăsesc și să fiu reprimit în cel academic american.
Pe de altă parte, mediul corporat american, în ciuda faptului că se făceau afaceri de miliarde de dolari cu companii japoneze, nu își dorea un vorbitor de japoneză la nivel nativ, dar care să aibă în spate o diplomă de doctorat (cu alte cuvinte, un… venetic din mediul universitar). Căzut din nou, m-am ridicat, mi-am scuturat praful de pe trup și de pe orgoliu și m-am întors la antreprenoriat. Am creat, cu varii grade de succes, șapte companii mici în Statele Unite. Înarmat cu toată acea experienţă academică, antreprenorială și corporată, am revenit în mediul universitar, de data asta în poziţii de conducere și strategie. Mai întâi în universităţi din Japonia, unde am contribuit la dezvoltarea strategiei de internaţionalizare a procesului de admitere la o mare universitate publică și apoi ca membru în echipa fondatoare a unui colegiu de arte liberale în vecinătatea muntelui Fuji. Se părea că, în fine, „căderile” și „ridicările” mele succesive mă puseseră pe un făgaș profesional de care eram pasionat și care îmi plăcea: strategie universitară, internaţionalizare, iar mai apoi relaţii corporate și digitalizare. „Căderea” însă mă aștepta după colţ. O urgenţă extremă în familie m-a obligat să mă întorc în Statele Unite și am lăsat tot ce construisem în Japonia în urmă. Deși angajat relativ rapid la o universitate mică din statul New York, ideile mele s-au dovedit mult prea avansate, viziunea mea mult prea îndrăzneaţă pentru cei din conducerea acelei școli. Am plecat de acolo cu un gust amar.
La o altă universitate publică, m-am lovit din nou de aceeași opacitate și lipsă de viziune, în ciuda promisiunilor făcute de conducere că mă va sprijini în mod constant. Odată ce a lovit și pandemia, m-am găsit din nou întors la consultanţă și antreprenoriat. La scris, tradus și predat. M-am ridicat din nou, dar continuu să cad. Și continuu să mă ridic. Revin întotdeauna și în România cu gândul să fac mai mult. Din păcate și acolo mă lovesc de orgolii și lipsă de viziune, deși găsesc acum pe ici, pe colo și oameni dedicaţi și pasionaţi de munca lor, de misiunea lor și cu curajul de a iniţia și a face lucruri noi.
Una peste alta, parcursul meu profesional nu a fost ceea ce mi-am imaginat eu că va fi. Dar, până la urmă, al cui este? Trebuie să recunosc că seriile succesive de căderi și ridicări m-au învăţat enorm. Și chiar dacă am devenit unul dintre membrii generaţiei mele, Generaţia X, care a hotărât, câteodată de bunăvoie, câteodată silit de împrejurări, să nu urmeze un parcurs firesc, nu regret oportunităţile și încercările prin care am trecut.
Nu sunt la final de carieră, dar nu cred că voi mai avea o carieră convenţională, fie ea academică sau de afaceri. Dar, pe de altă parte, am devenit probabil unul dintre acei despre care filosoful transcendentalist american Henry David Thoreau scria în 1854 în Walden: „Dacă cineva nu ţine pasul cu ceilalţi e probabil din cauză că aude un alt toboșar. Lasă-l să bată pasul în ritmul muzicii pe care o aude, oricât de diferită sau de departe ţi-ar părea”. Sau, după un alt citat, de data asta din scriitorul și lingvistul britanic J.R.R. Tolkien, unul dintre cei pentru care calea în sine și nu destinaţia este mai relevantă: „All that is gold does not glitter,/ Not all those who wander are lost;/ The old that is strong does not wither,/ Deep roots are not reached by the frost.” Sau, cum spuneam la început, shichi korobi hachi oki.
GEORGE T. ȘIPOȘ este consultant de strategie globală și digitalizare pentru instituții de învățământ superior și pentru mediul de afaceri, precum și specialist în angajament internațional și cercetător. De-a lungul carierei, Șipoș a construit punți de colaborare între mari corporații, organizații non-profit, start-upuri și universități atât în Statele Unite, cât și în Japonia, Spania, Croația și România. A locuit, studiat și muncit pe trei continente și vorbește patru limbi. Șipoș este expert în Japonia și Asia de Est, precum și în educație universitară globală și are un doctorat în studii est-asiatice de la University of Chicago în Statele Unite. În prezent conduce mai multe proiecte de consultanţă pentru digitalizarea comprehensivă și hibridizarea universităţilor în Statele Unite și Japonia și predă limba și cultură japoneză la Universitatea de Vest din Timișoara.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 278
Pentru abonare, click aici
