Reguli și obiceiuri în vremuri de criză
În celebrul lui tratat de etică, Etica Nicomahică, Aristotel argumentează despre virtute, atât cea intelectuală cât și cea morală, că sunt un produs al obiceiurilor noastre. Suntem creați de natură pentru a putea fi educați în spiritul virtuții, spunea el, dar virtutea însăși e o expresie a obiceiurilor noastre, suntem ceea ce facem în fiecare zi, nu ceea ce credem că suntem sau am vrea să fim.
Din păcate, nu doar virtuțile noastre sunt o expresie a obiceiurilor noastre, ci și scăderile, lașitățile, micile sau mai marile ipocrizii, răutăți sau meschinării. Suntem ceea ce facem repetat, suntem creaturile obișnuinței.
Există o explicație neurologică pentru acest lucru. Mintea noastră e organizată în așa fel încât să minimizeze efortul de a gândi și asta nu e întâmplător. Gândirea rațională, conștientă, e o adăugire foarte recentă pe scara evoluției și noi suntem suprema ei încarnare. Centrul ei e în neo-cortex, o parte a creierului aflată la suprafața lui și cea mai recentă pe scara evoluției, după cum îi spune și numele, mai precis în neo-cortexul pre-frontal. Tindem să valorizăm foarte mult gândirea rațională, pe bună dreptate, pentru că ne diferențiază așa de net de restul lumii vii și ne-a adus mare succes ca specie. Cu ea am creat marile opere ale umanității, de la artă la arhitectură ori inginerie. În ciuda acestui fapt însă, mintea rațională e foarte primitivă, limitată, dacă o comparăm cu alte părți ale creierului, bunăoară cu cele care coordonează simțurile. Principala ei limitare e că nu se poate concentra decât pe o singură sarcină odată.
Deși sunt oameni care par să se descurce bine cu coordonarea mai multor sarcini în paralel, în realitate, în ceea ce fac, mintea trece repede de la o sarcină la alta, face un fel de algoritm de multi-tasking similar celor pe care le fac procesoarele calculatoarelor. E ca un jongler care jonglează cu multe mingi, deși în mână, în orice moment, are doar una. Și chiar și cel mai bun jongler are o limită despre câte mingi poate ține în aer. Din acest motiv, mintea are nevoie de modele cu care să trateze realitatea, modele pe care le numim obiceiuri.
Cea mai mare parte dintre deciziile pe care luăm într-o zi, mult peste 99%, le luăm fără să gândim, bazat pe astfel de modele. Nu vă gândiți aici doar la deciziile mari, viața noastră e plină de decizii mai degrabă mici. Când aceste decizii nu dau rezultatele așteptate, mintea se oprește și se apleacă asupra acelei excepții, caută o rezolvare. Acea rezolvare însă, nu e orientată atât către soluția situației particulare, cât către o soluție a speței pe care acea situație o reprezintă, e orientată către crearea unui nou obicei. Principalul scop al creierului nostru, deci, e să nu gândească. Există un motiv bun pentru asta. Deciziile raționale sunt lente și consumă enorm de multă energie. Dacă am lua decizii raționale despre orice fapt din viața noastră, am trăi instituționalizați, ar fi imposibil de supraviețuit autonom. Pentru că nu există, de fapt, decizii raționale, există doar fundamentări raționale, toate deciziile sunt emoționale și se bazează pe experiențe din trecut.
Acest fel al minții de a funcționa o face însă, din păcate, foarte rezistentă la schimbare. Această rezistență stă, esențialmente, pe doi piloni. Primul e nevoia de confort mental. După cum ziceam, deciziile raționale, bazate pe analiza situației, sunt lente, stresante și au un uriaș consum de energie. În situații noi, modelele mentale ale trecutului devin inaplicabile în masă și nevoia de analiză rațională crește exponențial. Asta produce stres, oboseală intelectuală și o rezistență surdă la schimbare, nevoia de ancorare în modele din trecut.
Al doilea pilon e încă și mai pervers. Repetarea trecutului are un efect securizant asupra noastră, chiar în condițiile în care, de fapt, ea e astăzi orice altceva decât sigură. Trăim în epoca modernă cu un creier primitiv, forjat în milioane de ani de evoluție prin medii complet diferite de cel de azi. Pentru animalul biologic din noi, pentru creatura formată prin obiceiuri, repetarea acțiunilor care în trecut au adus succes era o garanție a succesului viitor. Și asta pentru milioane de ani. Pe parcursul câtorva scurte sute de ani, această garanție a trecut de la a fi o certitudine la a fi, de fapt, o garanție a eșecului, iar mintea încă nu s-a adaptat la această nouă realitate. Asta face ca situațiile noi, necunoscute, să creeze anxietate, un sentiment de angoasă generat de dispariția fundamentelor, de o lipsă a reperelor, de nevoia de a găsi altele noi.
Atunci când putem găsi repere noi, mintea se liniștește și se așază pe noile modele. De obicei asta se întâmplă prin crearea de noi obiceiuri, prin redefinirea sentimentului de normalitate. Dacă, însă, schimbarea e prea mare, traumatică, lipsa noilor repere ne face să negăm realitatea sau să ne-o explicăm prin tot felul de teorii care îi dau un sens determinist. De obicei, aceste teorii sunt de natura conspirațiilor; fenomene fără explicație sunt explicate prin uriașe forțe malefice, care acționează în virtutea unui plan ascuns, dar determinat. Asta transformă, pe de o parte, angoasa în revoltă, iar pe de altă parte, ne absolvă de nevoia instinctivă de control, ne transformă din indivizi autonomi în victime. Postura de victimă este, paradoxal, securizantă, nu e nimic de făcut, nu e nimic de schimbat. Energia noastră se îndreaptă de la a înțelege o situație de neînțeles și a ne adapta ei în a ne revolta contra unor forțe obscure, care ne impun o schimbare la care ne opunem. În loc să punem energie pentru a crea un viitor mai bun, o canalizăm către a nega schimbarea și pe promotorii ei și a ne întoarce cu disperare fața spre trecut.
Cred că vedem cu toții, în fiecare zi, aceste efecte induse în numere mari de oameni de schimbarea bruscă și neașteptată a realității noastre zilnice. Și cred că fiecare simțim efectul lor, chiar dacă în feluri diferite. Dacă ne punem întrebarea cum putem să le facem față, unul dintre răspunsuri cred că e cel de mai jos.
Am fost în acestă săptămână câteva zile la un conac printre vii. Pe pajiște zbura un stol de grauri, cu ciudatele și fascinantele lui modele. Pare imposibil ca atâtea păsări să se coordoneze așa. Cine le conduce și, mai ales, cum? Răspunsul simplu e “nimeni”. Stolurile de grauri au doar două reguli foarte simple: “ține-te la distanță egală de vecini” și “supraviețuirea are prioritate la orice”. Aceste două reguli generează minunatele formațiuni de zbor. Fenomenul se numește “emergență”, aceste modele colective izvorăsc, emerg, din reguli simple.
Specia noastră a inventat propriile ei reguli de emergență. Sunt regulile conviețuirii sociale. Din păcate, epoca modernă ne-a îndepărtat adeseori de la ele, le-a înlocuit cu legi, regulamente sau instituții reci, distante, opace. Regulile noastre sociale sunt sofisticate și numeroase dar, dacă le-am distila la esențele lor, cred că ne-am descurca binișor cu două reguli fundamentale:
* În situații noi, pleacă de la premiza pozitivă (încredere, bunăvoință, competență). E o premiză, nu o concluzie, nu o asimilați cu naivitatea, dar dați celorlalți prezumția pozitivă în relații sau situații noi.
* Apoi, tratați-i pe ceilalți așa cum ați vrea să fiți tratați.
Nu cred că ne trebuie învățăminte sofisticate ca să facem față la situația de azi. Umanitatea a fost creată cu reguli simple dar puternice și a rezistat la șocuri prin comparație cu care cel de azi e o glumiță de copii de grădiniță. Dacă tot vrem să ne întoarcem la trecut, cred că am putea începe prin a ne întoarce către fundamentele care au creat societatea. Cele de mai sus.
Imaginați-vă cum ar arăta o lume condusă de ele. Și începeți cu voi.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 268
Pentru abonare, click aici
