Este discriminare pozitivă dacă părinții sunt lăsați de către șefi să plece de la birou pentru serbarea copilului?

Ne grăbim să măsurăm totul în termeni de eficiență, productivitate și KPI-uri, iar rareori ne oprim să privim cu adevărat spre nevoile umane care dau sens muncii noastre și care, dincolo de targeturi, definesc ceea ce suntem. La una dintre conferințele recente pe teme de resurse umane, o întrebare aparent banală, dar profundă în implicații, a stârnit o dezbatere incomodă, dar esențială: „Dacă părinții au voie să plece la serbarea copiilor, nu sunt discriminați pozitiv?”

Această întrebare, departe să fie doar un exercițiu teoretic, atinge o temă sensibilă, cu ecouri în cultura organizațională modernă: cum gestionăm echitatea într-o echipă în care nevoile individuale sunt profund diferite?

Flexibilitatea: un drept universal, nu un privilegiu selectiv

Oana Cojuhovschi, fondatoarea Parenting Friendly Organization, aduce o perspectivă esențială pentru înțelegerea acestui subiect: „Atunci când un angajator este flexibil, nu este flexibil doar cu angajații părinți. Este flexibil cu TOȚI angajații. Fiecare angajat are nevoi diferite într-o anumită etapă de viață, care adesea corespunde unei etape profesionale. De obicei, angajații părinți sunt și seniori în carieră și au provocări diferite față de colegii non-părinți, care sunt, deseori, la început de drum”.

În fond, întrebarea despre discriminarea pozitivă pornește dintr-o percepție comparativă și, poate, dintr-o invidie tacită: de ce unii „au voie” și alții „nu”? Însă răspunsul nu ar trebui căutat în drepturile acordate altora, ci în spațiul propriu: ce ar trebui să îmi fie și mie permis, în funcție de nevoile și prioritățile mele?

Oana Cojuhovschi continuă: „Această idee de ‘discriminare pozitivă’ vine din paradigma bine cunoscută a ierbii mai verzi din grădina vecinului. Mai degrabă decât să ne uităm la ce au alții, haideți să ne întrebăm ce avem noi nevoie”.

Nu este vorba, așadar, despre un privilegiu oferit părinților, ci despre o cultură a flexibilității care ar trebui să fie extinsă tuturor – fie că îți dorești să participi la serbarea copilului, fie că îți iei timp pentru o competiție sportivă sau pentru un hobby.

Momentele irepetabile care nu apar în fișele de evaluare

Ioana Tătaru, mamă a unei adolescente, subliniază importanța profund umană a acestor momente din viața unui părinte: „Serbarea de la grădiniță, festivitatea de premiere din gimnaziu sau ceremonia de absolvire sunt momentele în care copilul meu conștiincios primește recunoașterea muncii lui. Sunt clipele în care ar vrea, chiar dacă nu o spune, să împărtășească această bucurie cu cineva care-l iubește”.

Pentru mămică, aceste zile sunt la fel de importante precum o sărbătoare legală: se interesează din timp de programul copilului și își ia, fără ezitare, o zi liberă. „Niciun șef nu mă poate opri să fiu acolo. Niciun deadline nu este mai important decât să-i arăt fiicei mele că sunt mândră de ea.”

Această mărturie dezvăluie o realitate adesea ignorată în mediile corporatiste: viața nu se măsoară doar în indicatori de performanță, iar prezența la astfel de evenimente poate cântări infinit mai mult decât o oră în plus petrecută la birou.

Perspectiva colegilor fără copii: între empatie și frustrare

Pentru ca discuția să fie completă, trebuie să ascultăm și vocea celor care nu se regăsesc (încă) în postura de părinte. Ionuț Duțu, jurnalist de 31 de ani, fără copii, spune: „Mi se pare normal să li se dea voie să participe la astfel de evenimente, eu le-aș da o zi liberă. Nu mi se pare discriminare pozitivă. E o chestiune de bun-simț, empatie, înțelegere. Sunt momente care se trăiesc o singură dată în viață”.

Ionuț Duțu adaugă un detaliu personal care dă greutate poziției sale: părinții săi nu au fost prezenți la absolvirea lui și acest lucru îl marchează și astăzi. „M-a afectat. Mă afectează și acum când mă gândesc”.

Această nuanță a discuției ne amintește că prezența contează, că există momente în care simpla absență lasă urme adânci și că flexibilitatea nu ar trebui să fie privită ca un privilegiu al părinților, ci ca o investiție în oameni – cu tot cu poveștile, nevoile și viețile lor din afara biroului.

Dreptul la viață personală nu este un privilegiu

Corina Neagu, consultant strategic, mentor și coach, punctează ferm că dreptul la viață personală nu este un privilegiu. „Nu, nu vorbim despre discriminare pozitivă când părinții primesc înlesniri pentru a fi prezenți la momente importante din viața copiilor lor, cum ar fi o serbare. Dreptul la viață personală și familială nu e un privilegiu, ci o nevoie legitimă. A permite unui părinte să participe la serbarea copilului este o formă de respect față de echilibrul muncă-viață, nu o recompensă specială”.

Ea explică că acest gest nu ia ceva de la colegii fără copii. „Dacă un coleg pleacă pentru o urgență medicală, o ședință la bancă sau o activitate importantă pentru el, nu vorbim de discriminare. La fel, prezența la un moment important din viața copilului nu ‘discriminează’ pe cei fără copii, ci recunoaște o realitate: părinții au o dublă responsabilitate. Munca modernă înseamnă să înțelegem realitățile diverse ale vieților noastre. A fi flexibil cu părinții înseamnă a fi un angajator uman, nu unul preferențial”.

Această viziune pune în lumină esența muncii moderne: un loc de muncă echitabil nu oferă același lucru tuturor, ci răspunde echitabil nevoilor fiecăruia, într-un echilibru între viața personală și cea profesională.

Cine va plăti pensiile noastre?

Cristian China-Birta, fondator și asociat Kooperativa 2.0, adaugă un unghi pragmatic, dar plin de umor subtil: „Cei care consideră că asta este discriminare pozitivă ar fi ideal să se gândească la cine o să le plătească pensia. Copiii celor care sunt ‘discriminați pozitiv’, desigur”.

Ce fel de angajatori vrem să fim?

Oana Cojuhovschi sintetizează poate cel mai bine esența acestei dileme. „Discuția despre discriminare pozitivă e un bun prilej să ne întrebăm ce fel de angajatori vrem să fim. Unii care cronometrează fiecare minut sau unii care învață să privească omul ca un întreg? Poate e timpul să ne oprim și să privim în profunzime: nu toate lucrurile importante din viața noastră sunt trecute în KPI-uri”, specialistul.

CITEȘTE ȘI: România riscă să nu atingă ținta de deficit bugetar de 7% din PIB | RAPORT

Foto: ID 34991808 ©Lenutaidi | Dreamstime.com