Cum revii în vârf după un eșec  

În sport, ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. Marii campioni sunt cei care reușesc să se ridice după astfel de momente, oricât de dureroase sunt. 

„Vezi acest sezon ca pe un eșec?”, a fost întrebat superstarul NBA Giannis Antetokounmpo de către un reporter în aprilie 2023, după ce echipa sa, Milwaukee Bucks, cap de serie numărul unu, a fost eliminată surprinzător în prima rundă a playoffului NBA de către Miami Heat, a opta favorită. Jucătorul grec, campion NBA în 2021 și de două ori consecutiv cel mai bun jucător al ligii americane de baschet, a oftat, și-a dus mâinile la față și a răspuns tot cu o întrebare:

„Tu ești promovat în fiecare an la jobul tău? Nu, corect? Înseamnă că fiecare an e un eșec? Nu, fiecare an în care muncești, muncești pentru ceva, pentru un scop, fie că e o promovare sau să poți să ai grijă de familia ta. Nu este un eșec, sunt pași către succes. Michael Jordan a jucat 15 ani și a câștigat șase campionate. Ceilalți nouă ani au fost un eșec?” 

Răspunsul său a devenit viral și a deschis o dezbatere despre ce înseamnă eșecul în sport, dar și dincolo de el. Mulți l-au lăudat pentru perspectiva constructivă și pentru invitația de a privi nereușitele sau dezamăgirile ca pe etape inevitabile în orice drum, personal sau profesional. Alții au observat că în paradigma competitivă pe care o propune sportul, echipa sa a eșuat, pentru că eșecul e opusul victoriei.  

Indiferent de cum le definesc, nereușitele fac parte din viața sportivilor, și ale noastre, tuturor. Sunt mai vizibile și poate mai frecvente în lumea sportului, pentru că prin natura competiției, există întotdeauna învingători și învinși. Ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. Marii campioni sunt cei care reușesc să se ridice după astfel de momente, oricât de dureroase sunt. Sunt cei care găsesc putere în momentele grele, care se hrănesc cu ambiția revenirii, care reușesc să privească în perspectivă, dincolo de rezultatul imediat, la lecțiile care îi pot ajuta să devină mai buni. 

** 

După ce au pierdut în primul tur al concursului olimpic de spadă feminin pe echipe de la Londra, în august 2012, Ana-Maria Brânză, Anca Măroiu, Simona Gherman şi Loredana Dinu au plâns de dimineață până seara. Au citit comentariile de acasă și au simțit că au dezamăgit pe toată lumea. Erau liderul mondial în clasamentul pe echipe și au încheiat fără medalie, pe șase. „Lacrimile nu șterg eșecul de astăzi, nu dăm vina pe ghinion, suntem singurele vinovate”, a scris pe Facebook Ana-Maria Brânză, care în urmă cu patru ani obținuse argintul olimpic în proba individuală la Beijing. „Fetițele PowerPraf țin fruntea sus și consideră această zi neagră o motivație suplimentară”. 

În următorii patru ani, Ana a trăit și s-a antrenat zi de zi cu amintirea acelui moment. În diminețile în care simțea nevoie de extra motivație, urca în podul casei, unde avea o fotografie cu ea plângând de la Londra. O privea și știa că trebuie să se ducă chiar atunci la antrenament. Ca să mențină viu acel sentiment, la câteva luni după Londra și-a făcut un tatuaj pe încheietura mâinii drepte: „No matter what, never give up”. E genul de sportiv care a găsit mereu mai multă motivație în eșec decât în succes. Nu i-a plăcut să-și țină medaliile expuse pe pereți, ca să nu-i amintească de tot ce-a câștigat. „Am senzația că dacă trăiești cu gloria pe pereți, până la urmă o să te facă să crezi că ești bun. Mi se pare că nu e nimic mai grav pentru un sportiv”, mi-a spus. 

Eșecul e esențial pentru cine suntem ca oameni, spune filosoful și profesorul de origine română Costică Brădățean, care predă studii umaniste la Texas Tech University din SUA. Consideră că felul în care ne raportăm la eșec ne definește, în timp ce succesul e auxiliar, trecător și nu la fel de revelator. „Fără succes putem trăi, dar am trăi degeaba dacă nu ne-am împăca cu imperfecțiunea și precaritatea noastră, ca și cu faptul că suntem muritori – care sunt tot atâtea manisfestări ale eșecului”, scrie în cartea sa, „Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate”.  

Nu există alt acces la înțelepciune decât prin deșertul eșecului, mai spune el într-un podcast Recorder. „Dacă totul ar fi perfect, dacă nimic nu ar eșua, dacă totul ar fi așa cum trebuie, nu ar mai fi nimic de povestit.”  

** 

Horia Tecău a jucat și a pierdut trei finale de dublu la Wimbledon, înainte să o câștige pe a patra.  După prima, și-a dat seama că visul său, cel pe care îl scria pe bilețele când era copil, fusese să ajungă în finală, nu să o câștige. Nici la a doua n-a crezut, în adâncul lui, că poate să câștige. „Eram competitiv, voiam să câștig, dar e o mare diferență între să vrei să câștigi și a crede că câștigi”, mi-a spus. La a treia finală, în 2012, lucrurile s-au schimbat un pic. Juca foarte bine alături de Robert Lindstedt și erau favoriți, dar a simțit un moment de presiune pe care nu l-au gestionat bine împreună. „Eram doi jucători de simplu care jucau dublu. N-am avut încrederea, liniștea, comunicarea de care ai nevoie într-un astfel de moment.” 

Când a jucat a patra finală, în 2015, cu Jean-Julien Rojer, a înțeles ce înseamnă să crezi cu fiecare celulă din tine, ca și cum lucrurile s-ar fi întâmplat înainte să se întâmple. Nu-și spunea „eu pot să câștig”, ci „am câștigat deja”. Așa se trezea dimineața, așa mergea la teren, așa mergea pe stradă. Nu folosea cuvinte ca „nu pot, mi-e greu, sunt obosit”. Nu spunea „probleme” sau „greutăți”, ci „provocări”. Când a câștigat ultimul punct al finalei, i s-au înmuiat genunchii. A urmat încă un titlu de Grand Slam, la US Open în 2017, și o medalie olimpică câștigată împreună cu Florin Mergea la Rio, prima din istoria tenisului românesc. Dar nu rezultatul contează cel mai mult, spune, ci întreaga călătorie care l-a dus acolo. „Pe mine experiența aia m-a învățat să trăiesc în toată perioada asta cu încredere, cu o stare de curaj, de liniște, de calm. Pe termen lung, ăla e marele câștig. Că dacă îți dau acum trofeul de la Wimbledon, l-ai câștigat, e al tău. Dar ce-ai învățat? Ce te-a făcut să ajungi acolo, ăla e câștigul.” 

CITEȘTE ȘI: Ce putem învăța din retragerile sportivilor

Persoanele care ajung la performanțe de clasă mondială sunt conduse din interior, scrie expertul în performanță Brad Stulberg, autorul mai multor cărți despre performanță, motivație și maximizarea potențialului. „Motivația principală a celor mai buni nu este succesul sau teama și cu siguranță nu este să-i mulțumească pe alții sau să se conformeze unor norme sociale. Mai degrabă, motivația lor provine dintr-o dorință internă de a se îmbunătăți și de a se implica într-o activitate de dragul ei. Nu înseamnă că fiecare zi a căutării lor va fi interesantă sau plăcută, dar înseamnă că vor manifesta un entuziasm constant față de întreaga călătorie.” 

După o realizare uriașă sau un eșec devastator, întoarcerea la muncă servește drept memento întrupat că nu rezultatele externe sunt motivul pentru care faci asta, mai scrie el. „Faci asta pentru că, în mare parte, îți place ceea ce faci. Pentru că urmărești măiestria – un angajament față de meseria ta și progresul continuu în aceasta.” 

Înțelegi, astfel, că progresul nu e liniar și că eșecurile fac parte din proces, lucru pe care îl observa și Giannis Antetokounmpo în răspunsul său devenit viral: „Este o întrebare greșită”, a mai spus el. „Nu există eșec în sport. Există zile bune, zile rele, în unele reușești, în altele nu. În unele zile e rândul tău, în altele nu e rândul tău. Și despre asta este vorba în sport.” 

N.R. Noua rubrică, Leadership sportiv, este realizată de Andreea Giuclea, reporter sportiv și autoarea newsletterului bilunar Povești din Sport. Andreea a scris o carte despre sportivii care nu renunță, Neînvinșii, și, de asemenea, a transmis corespondențe de la Jocurile Olimpice și alte competiții internaționale importante.

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 294 | Februarie 2025