Nelson Mandela sau răzbunarea înţeleptului

Stăpâneşte-ţi emoţiile şi rămâi fidel crezului tău

„Eu sunt propriul meu stăpân, căpitanul sufletului meu”, – obişnuia să spună Mandela citând din poetul victorian W.E. Henley. Conştient că va face închisoare, Mandela a rămas neclintit în convingerile sale politice. În 1960, când Congresul Naţional African a fost scos în afara legii de către regimul segregaţionist din Africa de Sud, Mandela a anunţat că partidul său renunţă la politica de non-violenţă din cauza sentinţei de închisoare pe viaţă: „Am fost declarat infractor prin lege, nu din cauza a ceea ce am făcut, ci pentru crezul meu.”

Reflectând la momentul în care a intrat la închisoare, Mandela a declarat: „Felul în care eşti tratat în detenţie depinde de comportamentul tău.”. La ameninţarea cu violenţa pe care a primit-o de la un gardian, se pare că ar fi ripostat, spunându-i: „Dacă îndrăzneşti să te atingi de mine, îţi promit că te voi purta până la Curtea supremă de justiţie, iar când voi termina cu tine, vei fi mai sărac ca un şoarece.”

În timp, pentru că reuşea să-şi ţină foarte bine emoţiile sub control, relaţiile lui cu gardienii s-au îmbunătăţit, mai ales după ce le-a arătat că le recunoaşte latura umană. Biograful său oficial, Anthony Sampson, nota că, în anii de închisoare, Mandela a fost capabil să dezvolte o anume detaşare, specifică unui filozof şi să aprofundeze arta subtilă „a politicii”, reuşind să se raporteze la tot felul de oameni, să-i convingă, să-i măgulească, culminând cu a-şi subordona gardienii şi devenind, în cele din urmă, propriul maestru.

Steve Tappin, gazda emisiunii de la BBC susţine că, tot aşa, un CEO, deşi funcţionează într-o unitate de timp mai comprimată – comparativ cu cei 27 de ani petrecuţi în închisoare de Mandela –, ar trebui să ajungă la acelaşi nivel de calm şi detaşare emoţională. În acest fel, se va bucura nu doar de o stare de sănătate mai bună şi de echilibru interior, dar va păstra în minte imaginea de ansamblu şi nu se va da bătut în faţa problemelor de zi cu zi.

Redă-le demnitatea învinşilor, fă-i aliaţi

În 1989, Africa de Sud, în timpul regimului segregaţionist, era sfâşiată între violenţe rasiale şi probleme economice, care o izolau de restul lumii. Similar cu ce se întâmplă între Israel şi Palestina, lupta permanentă dintre populaţia albă şi cea de culoare era reţeta sigură de distrugere reciprocă. Faptul că oponentul său politic, preşedintele FW de Klerk, l-a eliberat din închisoare, i-a ridicat lui Mandela o problemă de etică: Cum să se comporte faţă de oponentul devenit peste noapte eliberatorul său? Avocatul său, George Bizos explică atitudinea abordată de Mandela: „Mai bine să-i întindem o mână. Să nu-l ţinem la distanţă ca pe un opresor, să nu-i punem un stigmat.” Mandela a reuşit să facă un aliat din duşmanul său politic.

Mandela a înţeles că dintr-o negociere, ambele părţi au de câştigat. Nu trebuie să existe câştigători şi perdanţi: oamenii din Africa de Sud trebuie să câştige în final. Însuşindu-şi lecţia Germaniei de la sfârşitul Primului Război Mondial, el a crezut cu tărie că: „Nu trebuie să abdici de la principiile tale, dar nici să-ţi umileşti oponenţii. Nimeni nu este mai periculos decât cel umilit.”

Modul în care Mandela a reuşit să se elibereze din închisoare, să pună capăt politicii de apartheid şi să promulge o nouă Constituţie pentru Africa de Sud – nu reprezintă altceva decât dovezi ale extraordinarei sale generozităţi. Mandela susţinea că: „Nu trebuie să fim victimele trecutului nostru, avem nevoie să ne eliberăm de amărăciunile noastre, ca fiecare dintre noi să poată atinge măreţia … El a făcut toate astea fără să calce peste cadavre; cei mai mulţi oameni nu au puterea de a face acest lucru.” – George Bizos, avocatul lui Mandela.

Schimbă perspectiva!

Prin exemplul şi prezenţa sa, Nelson Mandela a fost mereu în centrul atenţiei. La fel ca Churchill sau Gandhi, el a învăţat de timpuriu să-şi construiască şi să-şi gestioneze imaginea. Cămăşile sale colorate denotau exuberanţă şi optimism, dar te trimiteau cu gândul şi la descendenţa sa din familia regală a tribului Thembu.

Dar cum faci ca 42 milioane de oameni să ajungă să se tolereze? Cupa Mondială la Rugby din 1995 i-a oferit scena perfectă de desfăşurare. Atunci imaginea sa s-a contopit cu cea a noii naţiuni pe care începuse s-o construiască. Tradiţional, rugby-ul a fost un sport al albilor în Africa de Sud, şi populaţia majoritară de culoare susţinea echipele altor naţiuni. Mandela a înţeles capitalul de imagine pe care Africa de Sud l-ar fi câştigat dacă ar fi găzduit turneul mondial din 1995, aşa că a încurajat rebranduirea echipei Springbok, în culorile noului drapel naţional. O echipă şi o ţară, unite sub acelaşi steag.

Mandela a cerut atunci ca echipa să înveţe noul imn naţional: „Nkosi Sikelel’ iAfrika”/ „Dumnezeu să binecuvânteze Africa”. Reprezentativa Africii de Sud a reuşit să învingă Noua Zeelandă în finală – iar decizia sa de a purta tricoul Springbok i-a unit, dintr-o singură mişcare, pe 99% dintre albi şi pe 99% dintre oamenii de culoare din publicul sud-african.

Căpitanul echipei, François Pienaar, a confirmat faptul că întreaga campanie a dovedit respect pentru oamenii pe care echipa îi reprezenta şi că a oferit ceva comunităţii. După meci, echipa a făcut gestul simbolic de a se deplasa până la închisoarea Robben Island unde Mandela fusese deţinut. „Oamenii au nevoie de clipele de mare bucurie … să vadă că există momente pe care le pot trăi împreună”, a declarat căpitanul echipei, adăugând: „Sportul este marele agregator. Victoria noastră a fost inspirată de tatăl acestei naţiuni, cel care ne-a inspirat să ne strângem împreună exact când pierduserăm orice speranţă că am mai reuşi vreodată. Asta se numeşte leadership.”

Cealaltă mare iniţiativă a preşedintelui Mandela, concepută pentru a reconcilia facţiunile opuse a fost formarea unei „Comisii pentru adevăr şi reconciliere”, care să investigheze încălcarea drepturilor omului în timpul regimul apertheid. Comisia a funcţionat mai degrabă ca un forum în cadrul căruia oamenii să aibă posibilitatea să-şi cunoască agresorii, să-şi facă auzită vocea şi să afle adevărul despre crimele comise în numele apertheidului. Mandela a reuşit cumva să evite duritatea proceselor de tipul celor de la Nurnberg, care ajunseseră o adevărată „vânătoare de vrăjitoare”. Decizia sa a fost considerată „răzbunarea înţeleptului… triumful unei viziuni morale într-o lume morală.”

„Un CEO poate, la rândul său, în orice moment, să tragă linie şi să se împace cu trecutul, apoi să propună un ţel la care oamenii să se alinieze şi în care să creadă.” – comentează realizatorul emisiunii „CEO Guru“ de la BBC.

Întruchipează spiritul „Ubuntu“

În 2007, Mandela s-a alăturat lui Richard Branson şi cântăreţului Peter Gabriel, pentru a fonda organizaţia „The Elders”. Alcătuită din foşti şefi de stat, foşti revoluţionari, mediatori şi prezidat de Arhiepiscopul Desmond Tutu, organizaţia funcţiona ca o echipă dedicată ajutorării persoanelor fizice, folosindu-se de celebritatea membrilor ei şi de influenţa acestora pentru a ajuta la rezolvarea unora dintre cele mai stringente probleme cu care se confruntă omenirea. În cuvântul de inaugurare, Mandela a invocat spiritul „Ubuntu”, spunând că „oamenii rămân oameni doar datorită caracterului omenesc al altor fiinţe umane”.

Un alt crez care l-a călăuzit în viaţă a fost acesta: „Eu cred că bunătatea şi înţelegerea celuilalt sunt catalizatorii schimbării reale.” Cu astfel de idealuri înalte, Mandela n-avea cum să sufere de cultul personalităţii. El a învăţat să îl pronunţe tot mai rar pe „Eu” şi tot mai des pe „noi”, şi a insistat să fie privit ca un om obişnuit. Mandela repeta mereu: „Nici eu nu sunt vreun înger”, lucru cu care, predecesorul său, preşedintele FW de Klerk a fost de acord: „N-a fost în nici un caz un sfânt. Ca adversar politic, avea câteodată o manieră de abordare brutală şi chiar nedreaptă.”

Chiar dacă nu toţi au fost unanim de acord cu politica dusă de Mandela, nimeni nu îi pune la îndoială integritatea. Biograful său este de părere că mai presus de mitul de supraom, „integritatea a făcut ca poveştile despre el să facă înconjurul lumii.”

„Nici CEO-ii sunt percepuţi ca nişte îngeri”- comentează realizatorul de la BBC, „dar angajaţii lor trebuie să aibă încredere totală în ei. Chiar dacă nu îi plac, oamenii se vor alinia ţelului propus, dacă au în ce să creadă.

Toţi se simt mai valoroşi în prezenţa ta

Mai mereu oamenii invocă personalitatea puternică a preşedintelui Mandela, spunând că are o „aură“ aparte. Adulat de mulţime în întreaga lume, Mandela reuşea să îşi facă diferite conexiuni şi în mediul politic şi în showbiz, şi de multe ori a fost criticat pentru că prefera să aibă întrevederi cu vedetele internaţionale – precum Spice Girls sau Michael Jackson – decât cu un şef de stat.

Adoraţia mulţimilor nu-l copleşea în niciun fel: „Nu mă supără dragostea, pentru că este ceva foarte înălţător.” Cu toate acestea, Mandela este un om modest, dotat cu puterea de a râde de el însuşi. „Sunt aici ca să-i curăţ pantofii", a glumit el la o întâlnire cu Whitney Houston. Altă dată, la o recepţie la Casa Albă pentru liderii religioşi, Bill Clinton a ţinut un discurs emoţionant pentru oaspetele său: „Când Nelson Mandela intră în cameră, cu toţii ne simţim un pic mai valoroşi. Am vrea să ne ridicăm în picioare, să-l ovaţionăm, pentru că, atunci când ne simţim cel mai bine, vrem să fim ca el."

„Managerii şi antreprenorii care au acest aşa-zis «x-factor» – au succes.”- comentează Steve Tappin, realizatorul BBC. „Le simţim lipsa până în măduva oaselor dacă se întâmplă să fie înlocuiţi de un succesor mai puţin carismatic, chiar dacă aparent, un lider mai sobru e considerat mai bun, prin compensaţie. „Premierul britanic, Gordon Brown, a fost o prezenţă palidă pe lângă Tony Blair, iar Tim Cook, chiar dacă face exact ce trebuie la Apple, nu are statura inovatorului suprem, Steve Jobs.”- comentează Tappin.

Strânge adepţi în jurul cauzei tale

Este interesant să ne imaginăm cum s-ar fi descurcat Nelson Mandela în epoca Social Media. El a petrecut izolat într-o celulă o bună parte din anii de aur ai tehnologiei. Cu toate acestea, a avut mereu adepţi şi a înţeles că angajamentul maselor porneşte de la un nucleu solid de apropiaţi. Deşi putea interacţiona cu alţi deţinuţi doar când muncea în mină, anturajul său a fost numit uneori „frăţie” sau „universitate”. Punctul său forte au fost oamenii de încredere pe care s-a putut baza. Cei pe care i-a inclus în cercul său au înflorit la rândul lor: Ahmed Kathrada, un prieten bun de-al său, a obţinut funcţii importante în guvern, în timp ce Thabo Mbeki şi Jacob Zuma au ajuns preşedinţi. Mulţi deţinuţi politici au recunoscut, de altfel, că îşi doreau să facă închisoare politică pentru a fi „alături de adevăraţii lideri ai ţării”.

Pentru că nu făcea niciun fel de discriminări când era aflat la putere, Mandela şi-a declarat simpatia unor albi sau unor indieni, în care avea încredere totală. El l-a numit pe fostul preşedinte FW de Klerk adjunctul său, iar în timpul mandatului său prezidenţial a funcţionat unul dintre puţinele guverne cu adevărat multirasiale din lume. Privind la lumea corporatistă de astăzi, Steve Tappin semnalează că, şeful companiei chineze Alibaba, Jack Ma este un exemplu pentru felul în care a reuşit să îşi atragă un grup de cofondatori foarte loiali. „Orice CEO ar trebui să îşi dezvolte o structură de oameni care încurajează responsabilitatea şi promovează talentele autentice.”

Transferă visul tău generaţiei care vine

După 27 de ani petrecuţi în temniţă, cei cinci în care Mandela a fost preşedinte pot părea nesemnificativi. El a declarat că a fost reprezentantul unei generaţii pentru care trecerea la democraţie a fost „provocarea definitorie”. În vârstă de 80 la momentul retragerii sale din funcţie în 1999, Mandela afirma că, „atunci când un om şi-a făcut datoria pe care o credea de cuviinţă faţă de poporul şi ţara lui, se poate odihni în pace.” … „Generaţia mea se retrage pentru ca o altă generaţie de avocaţi, informaticieni, economişti, finanţişti, medici, industriaşi, ingineri, dar mai ales muncitori şi ţărani să poarte visul Congresului Naţional African în noul mileniu.”

Mulţi dintre marii lideri sunt unici şi este prea simplist să ne gândim că am putea păstra ceva din esenţa lor într-un recipient. Cel mai adesea, marea provocare pentru ei este să crească noua generaţie şi să-şi adapteze esenţa la nevoile actuale şi viitoare ale organizaţiei lor. Succesorul său, Thabo Mbeki, conducea efectiv ţara în timp ce Mandela, pe atunci încă preşedintele în funcţie avea un rol onorific.

Care este verdictul de până acum pentru succesorii săi? Noua generaţie de lideri ai Congresului Naţional African nu a reuşit să ofere o guvernare ideală: ţara are în continuare un nivel ridicat de criminalitate şi potrivit OCDE raportează că peste 50% din populaţie trăieşte în sărăcie. Cu toate acestea, Africa de Sud este încă o ţară tânără, în care Mandela şi-a lăsat amprenta de toleranţă rasială şi de cooperare, după ce predecesorii săi o marcaseră cu intoleranţă şi segregare.

Moştenirea lăsată de Mandela este posibil să fie doar un început, iar legenda lui să dăinuiască. „În lumea corporaţiilor”, spune Steve Tappin, „avem nevoie disperată de o nouă generaţie de companii cu adevărat globale, conduse cu spirit antreprenorial şi curaj, precum şi de instituţii pe care oamenii să le aprecieze. Viitorii lideri ar putea adopta foarte bine mentalitatea lui Mandela şi lecţiile sale de leadership.

După ce şi-a făcut datoria faţă de poporul şi ţara sa, Mandela s-ar putea odihni în pace. El a demonstrat că orice persoană smerită, care are un vis şi un crez, poate deveni cu adevărat mare, că poate servi ca model de inspiraţie pentru noi toţi. El poate fi mândru de moştenirea sa spirituală, deoarece continuă să se propage peste tot în lume şi în rândul generaţiilor care vin după el. Nelson Mandela este o adevărată legendă vie. Ar fi cu atât mai absurd ca, odată cu dispariţia lui, viitorul reconcilierii rasiale în ţara sa natală să ajungă iar în cumpănă.