Avataruri şi universul fantasmagoric

Noile forme de a comunica permanent pe reţelele sociale afectează relaţiile directe dintre oameni şi sensul comunicării. Nu cumva, petrecând atâta timp în faţa unui ecran nu mai suntem conectaţi la ceilalţi, aşa cum am face-o într-o întâlnire faţă în faţă şi nici la noi înşine?

Psihoterapeutul Simona Reghintovschi a observat că există un paradox al acestui tip de comunicare. Pe de o parte, celălalt este accesibil imediat – oricând poţi să dai un telefon, ai butonul la îndemână –, pe de altă parte eşti singur.

„Sunt foarte mulţi oameni singuri care au pe Facebook peste 300 de prieteni. E un fel de iluzie a faptului că nu eşti singur, că ai mulţi prieteni, dar în mod autentic şi profund nu prea relaţionezi cu nimeni.”

În mod obişnuit, în relaţia directă cu cineva, reacţionăm în funcţie de fluxul afectiv dintre noi. Realitatea emoţională a celuilalt ne impune o limită, pe care o percem ca atare.

În cazul comunicării prin Internet, neavând acces la realitatea celuilalt, nicio reprezentare clară a persoanei respective şi a emoţiilor pe care le are, suntem singuri cu fantezia noastră. Odată cu impulsivitatea şi nevoia de a răspunde imediat apare şi tendinţa de a scrie mesaje exagerate, tocmai pentru că fiecare e prins în propria fantasmă. În felul acesta, e foarte uşor să interpretăm greşit un mesaj.

Ce s-ar putea întâmpla ar fi apariţia unor forme noi de patologie. O să întâlnim mai des persoane aflate într-o izolare puternică – un refuz al realităţii –, într-o evitare a relaţiilor cu ceilalţi şi de închidere în propriul cocon, ca într-o formă de autism. Oameni legaţi de calculator ca de un cordon ombilical. Alienarea trimite la înstrăinare de sine. Eşti prins într-o identitate falsă şi nu mai ai contact cu propriul sine.

Toată povestea din „Avatar” pare ca o fugă de sine. Avem un personaj limitat, care nu poate să meargă, conectat la un spaţiu miraculos. Toată lumea virtuală pe care o iubeşte şi în care se implică atât de mult reprezintă o fugă de realitatea propriilor limite şi a propriei condiţii. Lumea fantastică îi oferă şansa să fie ce nu poate să fie, să îşi nege limitele. Simbolic, faptul că nu se poate deplasa denotă o lipsă de autonomie şi de aceea se lasă antrenat în libertatea pe care i-o oferă lumea virtuală. Exemplul poate fi replicat şi la nivelul societăţii. Nu ne place realitatea aşa cum este, stilul de viaţă pe care îl avem, casa, maşina, relaţia cu partenerul şi atunci evadăm în virtual. Acolo nu există limite sau cel puţin avem iluzia că limitele pe care le realitatea ni le impune nu mai există. Funcţionează ca un fel de supapă. „Am stat o oră pe net şi m-am relaxat.” Sau poate să te absoarbă doar dacă nu există măsură.

Emoţiile la birou

Obiceiurile noastre de comunicare s-au schimbat într-atât, încât la serviciu nu ne mai ridicăm de la biroul nostru pentru a merge până la biroul colegului aflat la doi metri distanţă pentru a-i transmite în viu grai o informaţie, ci preferăm să îi scriem un mesaj pe e-mail, intranet, messenger, chat. „Dincolo de comoditate, tipul acesta de comunicare prin e-mail cu colegii de birou ascunde mai degrabă o nevoie de a produce dovezi” remarcă psihoterapeutul. Aparent intră în zona paranoidă, în care fiecare are nevoie de o dovadă că a spus sau a făcut un anumit lucru, că l-a comunicat. În unele situaţii, birouri, organizaţii sau grupuri, acest obicei întreţine o atmosferă de persecuţie şi poate alimenta neîncrederea în celălalt.

Aceasta ţine de o zonă arhaică a dezvoltării noastre şi depinde foarte mult de cum au fost vechile relaţii, cu cei din mediul apropiat, din familie. Prima perioadă a vieţii este marcată de această polaritate încredere-neîncredere.

Emoţiile construiesc un tip sau altul de relaţionare şi sunt foarte importante în comunicare. Comunicarea la distanţă pe care o are şeful cu subalternii săi prin e-mail favorizează un fel de idealizare a poziţiei sale. „Relaţionarea directă este mult mai solicitantă. Contactul prin e-mail te protejează pe tine ca persoană de tot felul de anxietăţi, emoţii, surprize, îţi poate da iluzia controlului: am spus ce aveam de spus, am rezolvat şi am scăpat cu bine. E greu să dai veştile proaste în viu grai. Pentru asta trebuie să fii capabil să faci faţă reacţiei pe care o are persoana care primeşte vestea proastă, fie că e durere, tristeţe, fie furie – o trăire emoţională oricum va avea. Dar comunicarea digitală îl lasă pe destinatarul mesajului singur cu emoţiile lui, furios pe calculator.”

În situaţiile în care liderul are nevoie de ajutorul celorlalţi, el nu-l poate obţine prin comunicarea virtuală decât în eventualitatea în care angajaţii îl idealizează foarte mult şi aşa a fost construită relaţia – la distanţă –, iar el e văzut ca un personaj ideal.

Cheia unor bune relaţii de comunicare este să accepţi că celălalt e diferit, că poate să înţeleagă lucrurile diferit. Presupune să-ţi recunoşti partenerul de dialog ca pe o persoană separată de tine, care nu are cum să îţi ghicească gândurile. Până la urmă fiecare trebuie să facă efortul de a se face cât mai clar şi mai bine înţeles. „Una dintre dorinţele cele mai vechi prin care am trecut este că mama trebuie să ghicească toate gândurile copilului. Paradisul pierdut acesta este: tot ce gândeam eu era cunoscut de o persoană care mă înţelegea şi fără cuvinte. E o fantezie de fuziune care denotă imaturitate.” Atâta vreme cât celălalt e diferit, separat, trebuie să comunici. În comunicarea cu şeful tău, important e să îţi pese şi să aştepţi feedbackul celuilalt. În funcţie de ce răspunde îţi dai seama dacă ai fost sau nu înţeles.

Media

Mesajele şi publicitatea din mass-media nu ne pot influenţa limbajul şi comportamentul decât în măsura în care avem deja în noi tendinţa de a ne comporta într-un anumit fel şi de a folosi un anumit tip de limbaj. Modul de interacţiune promovat de media poate să trezească sau să amplifice o tendinţă doar dacă ea există în individ. „Un copil expus unor mesaje violente în desene animate, videoclipuri, filme sau poveşti nu devine neapărat violent decât dacă agresivitatea se regăseşte în el şi nu o poate elabora. Expunerea la mesaje violente activează şi potenţează o agresivitate deja existentă. ”

Este adevărat că ceva mai susceptibile la influenţarea prin mass-media sunt categoriile de vârstă la care identitatea şi modul de a gestiona trăiri nu sunt clar formate. Adolescenţii, de exemplu, sunt în plină explozie a sexualităţii şi a propriilor trăiri, dar nu putem blama felul în care comunică media pentru comportamentul lor.

„E simplu să spui că din cauza televizorului faci ceva. Dar decizia cu privire la propriul comportament o ia fiecare. N-aş fi tentată să blamez, pentru că fiecare e responsabil pentru ce face.”

Cel care mi-as dori sa fiu

Tinerii, permanent conectaţi la tabletă sau smartphone, par deconectaţi de mediu, de familie şi de colegi şi ajung să îşi creeze o identitate falsă, un fel de avatar. „În loc să fiu eu cel care sunt, îmi creez o identitate alternativă, sunt un personaj imaginar, mă identific cu fantezia mea despre mine. Sunt cel care mi-aş dori să fiu sau acea parte din mine pe care nu o pot exprima în viaţa mea cotidiană.”

Partea bună ar fi că spaţiul virtual serveşte nevoii de a experimenta, de a avea la dispoziţie un spaţiu de joc – pentru ce nu pot să fiu în viaţa de zi cu zi. Un fel de experimentare a diferitelor faţete ale propriei personalităţi care poate să aibă un efect bun. Partea care ridică probleme e că, pierzându-te într-o astfel de identitate falsă şi încercând să fii ceea ce nu eşti, eşti prins într-o fantezie. Specificul ei este că nu te ajută să te dezvolţi. Eşti într-o iluzie, şi acolo rămâi. În momentul în care relaţionezi cu cei din jur, chiar dacă porneşti de la o fantezie, contactul direct te ajută să te recalibrezi. La extrem poate să ducă la o formă de evitare a celorlalţi însă pericolul nu e iminent. „Întotdeauna un bebeluş se linişteşte când e luat în braţe de un om. Fiecare dintre adolescenţii care stau pe net are experienţa unui contact corporal pe care o caută şi de care are nevoie. Oricâtă satisfacţie iluzorie ar oferi Internetul, nu e suficient şi vor căuta întotdeauna un contact uman.”

Psihoterapeutul a observat că deja jocurile video au început să fie schimbate cu un fel de jocuri de societate. Din observaţiile sale, tinerii din Bucureşti preferă să îşi cumpere un board game, se strâng seara şi joacă împreună. Au renunţat la calculator. „Poate că suntem pur şi simplu într-o perioadă de tranziţie. Sentimentul meu e optimist şi cred că la un moment dat se va reveni la relaţionarea directă. Societatea se va adapta şi va integra noile forme de comunicare, revenind la normalitate. Avem nevoie de celălalt ca prezenţă, de contactul uman, de schimbul de emoţii. E scris în datele noastre. Mijloacele moderne de comunicare vor deveni simple instrumente şi nu ne vor acapara.”

În concluzie

În era digitală ai acces la tot felul de informaţii rapid, menţii relaţiile cu prietenii pe care nu-i poţi vedea, poţi să te joci – nevoia de ludus o avem toţi şi la vârsta adultă –, găseşti faţete ale personalităţii tale pe care nu le bănuiai. Spaţiul de joc virtual îţi poate dezvolta creativitatea. Sentimentul de joc dă şi măsura contactului cu realitatea. Când te joci, eşti conştient că te joci şi că lucrurile nu sunt chiar aşa. Pericolul ar fi să crezi că scenariul din joc e real şi să uiţi că te joci şi să te pierzi în scenariu. Avertismentul psihanalistului este să avem grijă la gradul în care ne implicăm.

Articol preluat din Revista Cariere de mai. Pentru detalii legate de abonare, click aici