Dr. Alexandru Cristescu, Medic Primar Neurochirurg: „Dacă ai veleități practice, ai gestica fină și îți place să lucrezi cu precizie, ți se potrivește profesia de neurochirurg”

Alexandru Cristescu este medic primar neurochirurg cu pregătire internațională și s‑a ghidat de‑a lungul carierei după un principiu: să trateze fiecare pacient ca pe un membru al familiei. Crescut într‑o familie de ingineri, curiozitatea l‑a atras spre medicină.
„De mic am fost curios despre cum funcționează lucrurile, dar mai ales organismul uman. Îmi aduc aminte că, încă din școala generală, la orele de biologie eram fascinat de cum circulă sângele, cum funcționează inima, vasele mari. Mă atrăgea logica din spatele acestor mecanisme. Cred că partea de biologie m‑a prins de la început. În clasa a V‑a am zis: «Asta vreau să fac, medicină. Nu aleg altceva.» Sigur, am încercat să iau în calcul și alte opțiuni, pe atunci erau câteva mari: politehnică, drept, medicină”, a spus Alexandru Cristescu.
A cochetat o perioadă cu ideea de a face dreptul și a făcut un liceu de filologie, ceea ce, paradoxal, l‑a ajutat, pentru că i‑a lărgit orizontul de cunoștințe și i‑a dezvoltat gândirea critică.
„Pe măsură ce am crescut, mi‑am dat seama că mă fascinează și mai mult să înțeleg cum funcționează organismul uman și cum se pot rezolva problemele lui. Prietenii apelau la mine pentru explicații, pentru că eram pasionat și citeam biologie. În clasa a XI‑a a trebuit să aleg: drept sau medicină. Mi‑am dat seama că modul meu de gândire se potrivește mai bine medicinei”.
A început ca voluntar la Fundeni
Spune că, atunci când a intrat facultate, a fost un șoc trecerea de la filologie la un volum uriaș de informație științifică, dar s‑a adaptat repede. Încă din primii ani și‑a dat seama că vrea o specialitate chirurgicală, una care să implice manualitate.
„Am început să merg voluntar la Fundeni, unde am avut șansa să asist la operații și să învăț de la chirurgi foarte buni. Acolo am înțeles că îmi place chirurgia, dar nu cea «grosieră». Îmi doream ceva mai delicat, mai fin. Și așa am ales neurochirurgia.”
În neurochirurgie, avantajul e plaja foarte largă de patologii și oportunitățile de supraspecializare: urgențe „cu adrenalină” versus cazuri programate, cerebral versus spinal, biomecanică, echilibre, geometrie, există câte ceva pentru fiecare. Ce sfat i‑ar da unui tânăr care ar dori să se orienteze spre acest domeniu?
„Dacă ai veleități practice, îți plac lucrurile delicate, gestica fină, îți place să lucrezi cu precizie – ți se potrivește. Dar aceeași finețe o poți găsi și în alte specialități – chirurgia plastică, oftalmologia. Fiecare trebuie să se orienteze în funcție de ce parte a corpului îl interesează și de ce tip de patologie vrea să trateze. Trebuie însă să fii atras «serios», pentru că e nevoie de multă muncă și marjă mică de eroare. În neurochirugie, consecințele se văd imediat, vorbim de funcții neurologice.”
A plecat în Franța pentru că a fost dezamăgit de neurochirurgia din România
Și‑a început cariera la stat, iar în timpul rezidențiatului, mulți colegi erau concentrați să‑și asigure un post după finalizare, pentru că un rezidențiat în neurochirurgie durează șapte ani. „Asta îi făcea să accepte compromisuri, să «rămână aproape de cine trebuie». Eu nu am gândit așa. Am zis că, dacă sunt bine pregătit și știu să fac meseria, oportunitățile vor apărea. Tocmai de aceea am ales să plec și să acumulez experiență și în alte sisteme.”
A plecat în Franța într‑un moment de cumpănă. Neurochirurgia din România, așa cum o cunoștea atunci, îl dezamăgise.
„Simțeam că nu e ceea ce îmi imaginasem și chiar m‑am gândit dacă nu cumva ar trebui să schimb specialitatea. Țin minte sfatul unui profesor care mi‑a spus: «Înainte să iei o decizie, mergi și vezi cum e acolo. Dacă nici în Franța nu simți că e pentru tine, atunci gândește‑te la o schimbare». Și bine am făcut. Pentru că am văzut o altă față a neurochirurgiei și, în general, a sistemului medical”.
Primele luni au fost de acomodare – nu doar cu limba, deși acolo filologia l‑a ajutat, ci mai ales cu modul în care funcționează sistemul de sănătate. Erau multe automatisme pe care le avea din România și care acolo nu existau.
„De exemplu, la noi, o rețetă trebuie să fie tipizată, cu rubrici, semnătură și ștampilă. În Franța, multe recomandări medicale sunt pur și simplu scrise pe o foaie albă: «Vă rog să faceți pacientului X un examen RMN» semnat, medicul. Nimeni nu te blochează în formulare. Contează semnătura ta, responsabilitatea ta, nu ștampila sau hârtia.”
În sistemele moderne, medicul îi prezintă opțiunile, iar pacientul decide
Un alt șoc a fost relația medic–pacient. Ca rezident, avea tendința să fie mai atent și să pună multe întrebări, dar a observat că pacienții din Franța, cel puțin din regiunea pariziană unde a lucrat, aveau un nivel de cunoștințe medicale de bază mult mai bun. Îi adresau întrebări pertinente: „De ce trebuie să fac asta și nu altceva? Ce se întâmplă dacă nu fac?”.
„Există chiar studii care împart relația medic – pacient în Europa pe patru mari modele. La noi predomină cel «parental»: medicul știe mai bine, pacientul ascultă și nu întreabă prea mult. «Dumneavoastră știți, faceți cum e mai bine.» În Franța, modelul e aproape opus: medicul prezintă informațiile și riscurile, iar pacientul decide.”
Își amintește un exemplu care l‑a marcat. În Franța, se realizau intervenții pe tumori cerebrale situate în anumite zone – de exemplu, în zona frontală – unde unul dintre riscurile frecvente era pierderea mirosului. Pentru mulți pacienți, aceasta părea o complicație minoră în comparație cu salvarea vieții. Însă a avut un pacient care era oenolog. Pentru el, pierderea mirosului însemna pierderea carierei, a identității profesionale.
„De aici am înțeles cât de important este să lași pacientul să decidă ce înseamnă pentru el un beneficiu și ce reprezintă un preț prea mare de plătit. Pentru o persoană, pierderea mirosului poate să nu însemne nimic. Pentru alta, e dramatic. Cineva poate să spună: «Prefer să îmi pierd mirosul decât să trăiesc cu o tumoră mare pe creier». Altul, dimpotrivă, ar alege să își asume un deficit motor, dar să își păstreze gustul și mirosul.”
În cele mai multe situații, nu există o alegere corectă sau greșită universal valabilă, totul ține de perspectiva pacientului.
„Sistemele mai moderne, ca acela din Franța, pun în balanță aceste lucruri. La noi, în sistemul «parental», pierderea mirosului poate fi trecută la efecte secundare minore. Dar pentru un pacient care e oenolog, poate fi o tragedie.”
Nu a plecat din țară cu intenția de a se muta definitiv, deși a plecat pentru șase luni sau un an și a stat trei ani, dar s‑a întors din motive familiale.
„Când am terminat rezidențiatul, aveam opțiuni: două spitale de stat și unul privat. Atunci, la început de carieră, am ales statul. Era important pentru mine să văd o cazuistică mare și să am pacienți care să nu fie limitați de bani în alegerea tratamentului. După câțiva ani, am început să ofer și servicii în regim privat, la început ocazional, apoi din ce în ce mai mult. Pe măsură ce tehnologia din spitalele de stat stagna, diferența față de standardele internaționale devenea tot mai vizibilă. În privat aveam mai multe oportunități să fac medicină modernă.”
O carieră în neurochirurgie înseamnă, pe lângă precizie și cunoștințe medicale, și un antrenament constant al rezistenței. Se întâmplă ca mâna chirurgului să tremure, de exemplu, mai ales dacă acesta a băut cafea, însă tremurul este controlabil.
„Dacă simți că scade finețea gesturilor, îți iei 10 minute de pauză: te retragi, te întinzi, bei apă. Nu ajută pe nimeni eroismul. Paradoxal, timpul curge altfel: întrebi cât e ceasul? – 10:15; te concentrezi – data viitoare e 14:00. Nu trebuie să păstrezi același nivel de concentrare pe toată durata intervenției. Sunt momente în care poți să iei o gură de aer, ieși 5 minute din sală – colegii supraveghează – și revii. Ești atât de conectat la caz încât multe gesturi devin automatizate, dar graba este să te întorci și să termini corect cazul. Abia la final respiri cu adevărat.”
Ce a mai spus Alexandru Cristescu despre:
Cum arată o zi obișnuită din viața lui
Zilele sunt foarte diferite. Uneori operez toată ziua, alteori am consultații, sau o combinație între cele două. Eu sunt mai pasionat de neurochirurgia cronică: cazuri diagnosticate, evaluate și planificate. Îmi place să mă pregătesc, să am timp să analizez, să gândesc dinainte pașii unei operații.
Există și partea de urgențe – patologie vasculară, traumatisme, hemoragii – unde adrenalina e foarte mare. E fascinant, dar nu e ceea ce mă atrage pe mine cel mai mult.
Cum ajung pacienții la neurochirug
În neurochirurgia spinală, durerile mari de spate sau tulburările motorii la nivelul picioarelor îi trimit pe pacienți direct la neurochirurg. În România, când oamenii spun „am o problemă la coloană”, se gândesc automat la neurochirurg.
Când e vorba de creier, lucrurile sunt mai variate. Dacă există un deficit neurologic acut, pacientul ajunge de obicei la neurolog. Dacă problema e endocrinologică, de exemplu o tumoră hipofizară, primul consult poate fi la endocrinolog. Alteori, pacienții merg întâi la oftalmolog – de exemplu, când apar tulburări de vedere, iar acesta descoperă o problemă cerebrală. Practic, traseul diferă în funcție de simptomatologie.
Cel mai des întâlnite afecțiuni pentru care ajung pacienții la neurochirurg
Cele mai frecvente sunt afecțiunile spinale degenerative ale coloanei vertebrale. Sunt cel mai des tratate – și sunt din ce în ce mai multe, pentru că stilul de viață ne predispune la așa ceva.
Cele mai dificile au fost intervențiile foarte lungi, aproape de fiecare dată pe tumori cerebrale nu neapărat „mari”, dar poziționate delicat. Am avut intervenții de 18–20 de ore. Dificultatea e să‑ți păstrezi standardul de manualitate după atâtea ore: ai deja un caz dificil, cu complexitate mare, la care se adaugă anduranța. Primele ore le duci ușor; apoi devine tot mai greu.
Cât de „robotizată” e neurochirurgia
Puțin. Există roboți și îi folosim, dar rar. În neurochirurgie sunt adjuvanți cu utilitate limitată, comparativ cu alte specialități unde sunt mult mai avansați. Unde tehnologia a schimbat masiv jocul e în diagnostic, în sala de operație, în monitorizare, în anestezie. Până prin anii ’70, mortalitatea în neurochirurgie era spre 40%. Astăzi e subunitară. Diferența o face tehnologia.
Mituri despre neurochirurgie
Primul: dacă „ai ceva la cap”, e sigur ceva foarte grav. De cele mai multe ori, nu. Alt mit pe care l‑am tot întâlnit: că „durerile de cap” sunt automat problemă neurochirurgicală. Durerile de cap sunt manifestarea unei probleme a organismului, nu neapărat „a capului”. Ca un bec ars: nu te uiți doar la bec, te uiți la circuit. Evident, când durerile de cap sunt recurente, cresc în intensitate sau se schimbă, trebuie investigat – dar nu înseamnă automat neurochirurgie.
Foto: dr. Alexandru Cristescu

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 300 | Septembrie 2025