Fluid precum apa

Justin Muşină dansează cu obstacolele

„Cât am fost mici, toţi am fugit după ceva, ne-am căţărat după ceva, am sărit un gard şi tot aşa. Oricine a făcut asta. E natural, e în firea noastră. De ce să nu faci ceva natural şi ceva ce-ţi place? În prezent acestui tip de activitate i s-a dat un nume: Parkour. Iar în Norvegia, în Anglia, chiar şi în SUA, se predă în şcoli. Îi face pe copii mai puternici. Şi în materie de caracter, dar şi fizic.“

Justin era un copil rebel. De cum intra pe uşă, ai lui ştiau că a făcut o trăsnaie. Odată, când avea doar zece ani, a plecat de-acasă ca să se plimbe cu metroul. Nu i-a fost prea greu să se rătăcească şi, spre disperarea părinţilor, să ajungă acasă la două noaptea. De atunci, a tot încercat să-şi consume excesul de energie practicând Break-Dancing, dându-se cu skateboardul şi cu rollele. „Săream peste un gard, nu contează cum, mă dădeam peste cap.“ Făcea totul natural. Nu-i plăcea nimic, dar l-a impresionat peste măsură documentarul Jump London, regizat de Mike Christie. În documentar, termenul Freerunning era folosit de Sebastien Foucan, unul dintre fondatorii mişcării Parkour (originar din franceză), dar a ajuns ulterior să descrie o disciplină mai mult bazată pe acrobații. A încercat să reţină cât mai multe mişcări văzute în film. Îi plăcea să sară şi oricum făcea tumbe, aşa că şi-a zis: „asta e de mine“. Curând a ajuns să stăpânească şi primul său element de Freerunning, un Speed Vault. Era foarte greu să-ţi însuşeşti mişcările, mai ales că pe atunci nu exista You Tube. „Găseai cel mult un site, câteva imagini şi o descriere minimalistă din care nu se înţelegea mai nimic. Nici cum să pui mâinile, nici ce să faci cu ele.“ Când l-a întâlnit pe Cristian Glovaschi au început să înveţe unul de la altul. Atunci nu credea că va face vreodată un salt dublu în aer. I se părea imposbil. Acum nu doar că poate să îl facă, dar i se pare uşor.

Parkour înseamnă să ajungi din punctul A în punctul B cât mai rapid şi cât mai fluid posibil. Să foloseşti cât mai puţină energie, să depăşeşti orice obstacol. În schimb, în Freerunning trebuie să fii creativ. Să te joci cu obstacolele, să dansezi cu ele. E un fel de dans cu obstacole. Freerunningul e partea frumoasă, Parkour e partea utilă. Te ajută să ieşi din rutină, să nu mai fi un robot.

În viaţa de zi cu zi oamenii trăiesc într-o monotonie completă. Se duc la muncă, se întorc acasă. „Noi oriunde am merge, vedem lumea altfel. Un traceur vede o balustradă şi se gândeşte, mamă, aş putea să mă joc cu ea. Chiar dacă e îmbrăcat la cămaşă. Aşa scapi de monotonie. Nu contează cum te îmbraci sau cum arăţi, contează ce simţi.“

Parkour dezvoltă calităţile fizice şi psihice ale practicanţilor săi. Fizic, te ajută să îţi foloseşti aproape toţi muşchii. E diferit de sportul la sală şi de alte sporturi, deoarece implică sărituri şi căţărări în care foloseşti şi muşchii spatelui şi pe cei de la mâini şi de la picioare. „La salturi, când faci o rotaţie, tragi de abdomen, de bazin, de absolut tot. Nu e ceva care să îţi forţeze o singură grupă de muşchi, ci pe toate, şi astfel le dezvoltă pe toate. Când am început, ne dureau muşchi despre care nici nu ştiam că există.“ Psihic, te întăreşte. „Te învaţă să te cunoşti pe tine, să îţi cunoşti limitele, să ştii ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci.“ La început, din lipsă de informaţii, lucrau după ureche. Până când le-a ieşit un element, au căzut şi au tot căzut de multe ori. Faptul că au continuat, i-a făcut mai puternici. „Parkour te învaţă să fii tenace, să exersezi până când iese. Nimic nu e imposibil!“

Un mod de viaţă

Justin s-a antrenat şi când era accidentat, pentru că lipsa de exerciţiu e mult mai demoralizatoare. Şi oricum, de accidentat poţi să te accidentezi oricând, chiar şi când mergi pe stradă. Dacă nu eşti atent, calci strâmb şi, gata, te-ai ales cu o entorsă la picior. Justin Muşină susţine că ceea ce este privit din afară pare un sport periculos, pentru un traceur nu e. „La antrenamentele de parkour nu te prea accidentezi pentru că eşti foarte concentrat. Ştii ce vrei să faci, cum să reacţionezi şi… eşti acolo.“

Deşi suspiciunea de teribilism a planat dintotdeauna asupra lui şi a celor ca el, Justin se apără spunând că a dobândit o experienţă de şapte ani în această disciplină şi că are suficientă maturitate încât să nu-şi mai pună viaţa în pericol. Ceea ce face a devenit un mod de viaţă.

Frică îi este, dar e normală. „De frică scapi prin antrenament: Începi cu chestii uşoare. Acum şapte ani, când mă gândeam la un salt dublu pe spate, cu două rotaţii în aer cum fac gimnaştii, mi se părea imposibil. N-o să fac asta în viaţa mea, mă gândeam. Când a venit timpul să execut mişcarea, a fost uşoară. Mi-a fost frică, dar prin antrenament am depăşit-o.“

Cascadorie a făcut în două filme: unul despre Parkour, iar altul de acţiune: Bunraku (în japoneză: „Joc cu păpuşi“). Filmul regizat de Guy Moshe prezintă aventurile unui ţigan nomad care ajunge împreună cu un războinic japonez într-un oraş terorizat de bande de infractori. În distribuţie apar nume mari, ca Demi Moore, Woody Harrelson, Marcel Iureş, Gackt Camui, una dintre cele mai mari vedete din Japonia etc. Justin a sărit, a alergat şi s-a bătut. „În cascadorie, e mai degrabă vorba de căzături: trebuie să iei bătaie şi să cazi. Cascadorul trebuie să mimeze aşa de bine că a luat pumnul ăla în falcă, încât tu ca privitor să nu-ţi dai seama că nu l-a luat. E un joc de unghiuri şi de lumini. Îţi trebuie doar o experienţă foarte mare. În Parkour, toate lucrurile sunt făcute pe viu. Dacă facem o săritură într-un film sau într-o reclamă, nu trebuie să fim legaţi de o coardă. Deja avem antrenamentul necesar pentru a executa elementele fără nicio protecţie.“

Justin nu vrea să fie cascador, pentru că i-ar ocupa prea mult timp. „Te duci la o filmare şi ţi se zice că o să stai 12 ore. N-o să stai niciodată atât. O să stai 14, 15 sau 16 ore. Rişti să fii plecat toată ziua şi să nu faci ceea ce îţi place. Doar dacă aş fi contactat să fac cascadorie într-un film de Parkour, cu acrobaţii şi toate cele, ar fi OK.“

Nu vrea să fie angajat. Ar însemna să pună între paranteze tot ce iubeşte. „Ca angajat îţi iei anumite responsabilităţi pe care trebuie să le respecţi. Şi să stai la muncă. Când vii acasă, eşti obosit şi nu mai ai timp de nimic.“ Aşa că timp de doi ani a preferat să ţină workshopuri gratuite pentru comunitatea de traceuri şi a antrenat, alături de Cristian Glovaschi, poate şi câte cincizeci de oameni într-un singur atelier. Astăzi Justin Muşină este trainer de freerunning la Reborn Education. Antrenamentele nu necesită decât o pereche de pantofi sport, un pantalon scurt, un tricou şi o sticlă cu apă, ca să te hidratezi. Speră să împărtăşească şi altora pasiunea sa. Chiar dacă nu tuturor le iese un element sau o schemă de mişcare de prima dată şi au nevoie de mult antrenament, Justin le spune elevilor săi exact ceea ce le-ar spune un părinte copiilor săi: „Nimeni nu s-a născut învăţat. Continuă! Nu renunţa! Cu antrenament o să poţi să ajungi acolo. Îţi trebuie ambiţie! N-ai mai veni la cursuri şi la antrenament dacă ai şti deja totul.“

Îi învăţă pe discipolii săi tot ce ştie, fără rezerve. Nu se teme că într-o zi cineva mai talentat îl va depăşi. „Nu suntem invidioşi. Dacă cineva e mai bun, înseamnă că are antrenament.

Asta dezvoltă în noi o ambiţie mai mare decât orice. Majoritatea oamenilor se plafonează. Dacă eu văd că cineva e mai bun, nu rămân în acel punct, renunţând să mai depun efort.

Pe noi competiţia ne împinge să ne depăşim limitele. Să devenim mai buni decât eram.“

Keep on running

Practicarea Freerunningul dă satisfacţia libertăţii. Când vii la antrenamente, faci ce vrei.

Nu eşti condiţionat şi limitat de nimic. Cel mult, de obstacolele din jur. Nu e nevoie să te abţii de la a face o săritură periculoasă, doar pentru că societatea spune că nu poţi face asta. Faci ce vrei, în limita siguranţei personale. Ca să ajungi la un nivel avansat, ca să faci elementele acrobatice, tumbe cu şuruburi, e nevoie de ambiţie şi curaj nebunesc. O rondă cu dublu salt sau cu dublu şurub părea ceva nebunesc acum 7 ani. Acum a ajuns la un nivel la care poate să le execute. Satisfacţia sa provine din faptul că merge mai departe în fiecare zi şi că are curajul să continuie să se antreneze zilnic.

„Deseori intrăm într-o competiţie cu noi înşine, ca să devenim şi mai buni. Să ajungem mai aproape de perfecţiune. Deşi perfecţiunea nu poate fi atinsă, când ne apropiem cât de cât de ea, ne dorim şi mai mult. Nu avem invidie, nici ranchiună. E o prostie să invidiezi pe cineva. Înseamnă că eşti slab. Dacă vrei să fii puternic, trebuie să ajungi sus. Ca să ajungi sus, trebuie să depăşeşti persoanele care sunt mai bune ca tine.“

Pentru că locurile special amenajate sunt insuficiente pentru toţi pasionaţii de Break-Dancing, Freerunning, Tricking, Parkour, Slackline,Trial şi Flatland sau Bar-fitness, Justin Muşină şi Cristian Glovaschi s-au prezentat cu un proiect de construire a unui parc de antrenament urban în cadrul competiţiei Pepsi Refresh- Dă un Refresh vieţii urbane. Proiectul lor nu s-a numărat printre cele câştigătoare şi Justin bănuieşte că o parte dintre membrii juriului nu i-au înţeles pe deplin pe traceuri şi că, probabil, i-au etichetat drept nişte aiuriţi care îşi pun viaţa în pericol. „În ziua de azi, educaţia e inside the box. Noi suntem diferiţi. Tocmai de aceea se numeşte educaţie renăscută.“ Aduce o nouă viziune, în care cei ca ei îşi găsesc locul. În România, pe forumul comunităţii, sunt înscrişi, probabil, 2000 de traceuri, dintre care 200 sau 300 numai din Bucureşti, iar aceste discipline iau avânt pe scena urbană. Lor li se adaugă o mulţime de copii care se antrenează, fără să spună cuiva că fac asta.

Justin Muşină nu e acaparat complet de acest mod de viaţă. Chiar dacă l-am văzut zburdând la antrenamente, îmbrăcat în trircou şi pantaloni scurţi, spune că în restul timpului poartă cămaşă şi e un om normal, ca noi toţi.

Cristian Glovaschi: „Parkour-ul te separă şi te apropie de mintea ta“

Era un copil timid. A început totul cu timiditate. Până la şapte ani nu-i plăcea să facă mai nimic, decât să se joace. „Nu încercam prea multe lucruri din timiditate, or trebuie să încerci până să-ţi dai seama că-ţi place ceva.“ Sport a făcut de mic, a debutat cu judo, a practicat karate şi după aceea, fotbal. La fotbal, l-au chemat prietenii: „hai cu noi, să stai în poartă“. A renunţat în clasa a zecea pentru că a avut o accidentare.

Îi plăcea mişcarea. Să sară, să alerge, să se caţăre. La 16 ani a aflat de Parkour. A văzut la televizor două documentare: Jump London şi Jump Britain. I-au plăcut, dar nu-şi imagina că e o disciplină în care poţi să fii autodidact. Întâmplător, pe forumul unui joc online, citind hobby-urile jucătorilor, a văzut că cineva începuse să facă Freerunning. Era actualul său partener de la şcoala Reborn Education, Justin Muşină. Un forumist îl lăuda pe Justin pentru săriturile pe care le făcea şi lui Cristian i-a amintit de documentarele pe care le văzuse cu ceva timp în urmă. „Am aflat că mai sunt oameni ca mine, că nu sunt singurul care aleargă şi care e mai sălbatic, aşa. Care sare, cade şi nu-l doare, se juleşte şi nu se plânge.“ Cu Justin a pus la cale mişcarea Parkour în Bucureşti. Erau amândoi la început. Informaţie pe internet nu exista, aşa că au început să facă ce credeau ei că e corect. Când au avut acces la You Tube, au descoperit câteva clipuri cu iniţiatorul mişcării Parkour, David Belle, precum şi cu grupul britanic Urban Freeflow care apărea în filmările documentarului Jump London. „Erau nişte pictoriale cu mişcările de bază. Ne-am uitat la ele şi am încercat să le învăţăm pe toate. După un timp am renunţat şi am căutat să ne mişcăm cât mai natural. N-am vrut să ne însuşim nişte mişcări-etalon, pe care să le facem exact cum zic ei. Am încercat să ne impunem propriul stil şi de-asta am ajuns astăzi să avem stilul nostru.“ De când face Parkour a prins curaj şi încredere în el. A avut şi norocul să fie destul de matur la cei 16-17 ani ai săi, avea frică şi conştientiza riscul. Asta spre deosebire de perioada copilăriei când, din inconştienţă, şi-a riscat viaţa urcându-se pe o macara până sus în cabină.

Glovaschi spune că orice pare greu la început. Dacă te antrenezi, devine uşor. Pasiunea pentru Parkour s-a răspândit în rândul tinerilor şi Cristian a reuşit să organizeze întâlniri între prieteni care fac acelaşi lucru în diferite oraşe. „Nu e vorba de dat în stambă, de impresionat. E o treabă personală şi foarte naturală.“

Iaşi, Târgu-Mureş, Londra. Nici un oraş nu seamănă cu celălalt. Fiecare îşi are obstacolele sale şi fiecare obstacol îl solicită pe traceur în felul său. Sunt fericiţi la sfârşitul zilei, când nimic din ce au întâlnit în drum nu a fost de netrecut. „Atâta timp cât la finalul zilei îţi dai seama că nimic nu te-a putut împiedica să faci ceea ce ţi-ai dorit, totul e în regulă şi eşti foarte fericit. Iaşul e un oraş de poveste, clădirile sunt frumoase, arhitectura la fel. Braşovul e un oraş curat, deşi se spune că e foarte poluat. Târgu-Mureş dispune de foarte multe obstacole, arhitectura este incredibilă, sunt multe lucruri puse acolo parcă special pentru noi. La Londra sunt acoperişurile şi o arhitectură pe care n-o mai vezi nicăieri. Întotdeauna găseşti lucruri noi. Peste tot unde am fost mi-a plăcut la fel de mult. Fiecare oraş e în felul lui, aşa cum fiecare persoană e diferită. Nu le poţi compara, aşa cum nu poţi compara o întâlnire cu un indian cu una cu un chinez. Fiecare are istoria şi gândirea sa şi întotdeauna e interesant să vezi ceva diferit.“ I-a plăcut Lisses, o suburbie a Parisului, locul unde a început mişcarea Parkour. I-ar plăcea să trăiască la Barcelona, unde arhitectura e interesantă şi l-ar putea ajuta să îşi dezvolte mai mult abilităţile de traceur. „Ne dezvoltăm în funcţie de ceea ce ne oferă oraşul. Dacă nu avem o arhitectură prea ofertantă, nu ne putem creşte abilităţile.“ În noiembrie va fi prezent la o întâlnire a traceur-ilor de pretutindeni care se va desfăşura la Miami. Oricum, el şi Justin Muşină au făcut tot felul de artificii ca să crească gradul de dificultate a elementelor: de exemplu, au făcut tumbe în aer până când au ameţit şi apoi au sărit.

„Etre et durer“/ „A fi şi a rezista“

O întreagă filozofie diferenţiază disciplina de cascadorie. Deşi săriturile sunt la fel de spectaculoase, graniţa dintre Parkour şi cascadorie e clară. Scopul dă nume mişcării. Un traceur are alt scop decât un cascador. „Să fii puternic, să fii de folos“ este mottoul după care se ghidează un practicant de Parkour.

„Parkour este o disciplină foarte solicitantă şi trebuie să ajungi să rezişti. Trebuie să îţi menţii condiţia fizică şi să-ţi construieşti o armură ca să rezişti stresului. Nu e suficient să te apuci de antrenament şi să zici că faci Parkour, trebuie să rezişti. Oricine poate să sară şi să se caţere, dar dacă nu are un scop, nu face Parkour.“

Deşi mişcarea seamănă, cascadoria e un job, în care scopul e să produci bani. Glovaschi admite totuşi că el a fost dublura personajului din reclama „The Ride“ pentru ClickNet, în care un tip, uimit de viteza conexiunii sale, se simte capabil de orice. Aşa că se apucă să alerge, sare de pe o clădire pe alta, jefuieşte o bancă, se fereşte de o maşină care a explodat, aleargă iarăşi printr-un metrou şi, în final, ajunge în camera sa, în faţa calculatorului. Mesajul subliminal era că, dacă experimentezi mai mult, evoluezi mai repede.

În spiritul mişcării

Parkour te ajută să te dezvolţi, să devii un adevărat atlet. Orientarea ta în spaţiu devine foarte bună. „Am avut perioade în care mă simţeam mai puternic, pentru că antrenamentele erau constante. Începi să vezi oraşul altfel. Până şi locurile foarte murdare, care stârnesc repulsie, dacă au o arhitectură anume, pentru un traceur devin interesante. Nu mai contează că e murdar, tu vezi oraşul altfel.“ Treci peste o grămadă de frici, de bariere psihologice pe care eşti obligat să le depăşeşti prin antrenament. Ajungi să simţi dacă ceva e în neregulă cu corpul tău. Se creează o legătură foarte strânsă între partea ta psihică şi cea fizică. Înveţi să te controlezi, să spui STOP ca să nu te accidentezi. Te schimbă întru totul. Înveţi să te organizezi foarte bine, dacă n-o faci, mai ales că eşti autodidact, nu evoluezi cum trebuie. Rişti să te accidentezi. Între tine şi mediul în care te deplasezi se creează o legătură.

Parkour creează nişte indivizi puternici, doar că înveţi să-ţi foloseşti puterea pentru cineva, nu împotriva cuiva. De aceea, nu există competiţii de Parkour, traceur-ii nu concurează şi nu se compară între ei. Te antrenezi atât pentru binele tău, dacă vrei, de exemplu, să scapi dintr-o situaţie neprevăzută, dacă vrei să ajuţi pe cineva aflat într-o situaţie-limită. Singura comparaţie valabilă este cu antrenamentul pompierilor, pentru că şi scopul acestora este asemănător. Se antrenează pentru a le fi de folos oamenilor. De fapt, fondatorul mişcării, David Belle, a fost inspirat de tatăl său, fost militar în Vietnam, recunoscut pentru faptele sale de eroism în cadrul unităţii de pompieri militari din Paris.

Nevoia lui Cristian Glovaschi de libertate e atât de mare încât se teme că existenţa unor locuri special amenajate de autorităţile locale n-ar face decât să-i îngrădească pe traceur-i. În final, s-ar ajunge la restricţii care i-ar putea constrânge să activeze doar acolo. Or, în esenţă, ideea Parkour este să aplici mişcarea în oraş, nu într-un spaţiu închis. „Aş vrea să existe un loc al meu şi să joc după regulile mele. Dacă joci după regulile altuia, e altceva, îţi ia din libertate. În străinătate, în Evry şi Lisses, unde s-au construit astfel de spaţii amenajate, au apărut şi plăcuţele pe clădiri: «Proprietate privată», «Nu vă căţăraţi».“

Astăzi, Glovaschi lucrează ca asistent vânzări pentru un brand internaţional de articole sportive şi în timpul său liber este trainer de parkour la şcoala Reborn Education. Reborn a fost mai întâi un grup de băieţi care s-au reunit şi care au vrut ca mişcarea lor să fie un fel de renaştere. Aşa au dat şi numele şcolii. Ideea lor era să educe oamenii în spiritul mişcării. Voiau să creeze nişte indivizi puternici, introducându-i în antrenamente solicitante, şi ajutându-i să treacă peste barierele psihologice. „Tot ce îi învăţăm se poate aplica în viaţa de zi cu zi. Fie că a fost vorba de organizare, de orientare, fie de controlul sentimentelor. Parkour-ul te separă şi te apropie de mintea ta, ajungi să te controlezi foarte bine. Atâta timp cât tu îţi controlezi emoţiile, lucru pe care noi îl facem foarte bine, poţi să iei deciziile cele mai bune. De altfel, controlul emoţiilor e mai important decât IQul. Dacă nu îţi controlezi emoţiile într-o situaţie critică, iei decizii foarte proaste.“

Articol preluat din Revista Cariere de august. Pentru detalii legate de abonare, click aici