Gelu Duminică, profesorul care predă respectul: Studenții mei nu sunt elevii mei, sunt colegii mei de profesie
Gelu Duminică nu și‑a propus din copilărie să devină profesor. Cel puțin nu în mod conștient. A ajuns la catedră nu din vreun fel de ambiție academică, ci din modul lui personal de a înțelege educația ca pe un act de umanitate. De 14 ani predă sociologie la Universitatea din București, iar în fața studenților lui nu vorbește doar despre teorii sociale, ci despre oameni, despre curaj, empatie și încredere. Pentru el, cursul nu e o lecție, ci un dialog. Iar el nu e un simplu emițător de informație, ci creatorul unui spațiu în care fiecare student are șansa să‑și descopere gândirea critică.
Rubrica Profesorul lunii este susținută de:
„Studenții mei nu sunt elevii mei. Sunt colegii mei de profesie”, spune Gelu Duminică cu acea onestitate care îl caracterizează în fiecare circumstanță de viață. Și chiar așa îi tratează. Îi provoacă să gândească, să‑l contrazică, să se exprime – pentru că știe că, fără exercițiul spiritului critic, cunoașterea rămâne un gest steril. Într‑o epocă a tehnologiei și a vitezei, Gelu Duminică refuză să țină umbre în peștera lui Platon. Îi scoate pe studenți la lumină, le cere să se implice, să simtă, să transforme informația în realitate vie.
Acest interviu este despre ce înseamnă cu adevărat să predai. Dar nu informație, ci valori. Încredere într‑o lume în care oamenii vor ști să fie liberi și toleranți.
Dacă ați acceptat acest interviu, m‑am gândit să vorbim despre cariera dumneavoastră didactică și despre pasiunea pentru învățământ. Dar aș vrea să începem chiar cu începutul și aș vrea să știu dacă dorința de a preda a fost una care v‑a însoțit din copilărie sau e ceva ce a apărut pe parcurs?
Nu, nu, nu. Nu mi‑am dorit asta. Niciodată n‑am avut de gând să mă fac profesor. Am avut așa, niște tentative, în clasa a X‑a, când m‑am hotărât eu să fac facultatea în domeniul ăsta. Era și o profă pe care eu o aveam care era tipologia de profesor „așa nu”. Și cu care eu mă certam frecvent, așa că, la un moment dat, i‑am spus: „Doamnă, eu o să fac facultatea ăsta și o să vă înlocuiesc!” Dar la asta s‑a rezumat toată dorința mea de a fi cadru didactic, adică la nimic altceva. Ea a venit pe parcursul muncii mele de la ONG, când am realizat că, de fapt, important este să oferi informația și să facilitezi informația asta, că mulți nu sunt neapărat rasiști pentru că mustesc de superioritate, ci sunt ignoranți. Ca în mitul peșterii lui Platon.
Acesta a fost, de fapt, momentul de epifanie, da, în ceea ce privește dorința de a fi în fața studenților, și anume când am descoperit cu adevărat înțelesurile mitului peșterii. Și doctoratul l‑am făcut doar pentru a preda. Adică eu nu mi‑am folosit doctoratul niciodată, nu semnez cu „doctor”. Știi, doctoratul e chestia aia de care te întreabă toată lumea când nu o ai și nu te întreabă nimeni când o ai. La mine, doctoratul a avut ca motivație doar dorința de a preda.
Dacă e să ne gândim la perioada copilăriei mici, aveți un profesor preferat? Un profesor care să vă inspire să fiți ca el într‑o zi?
Nu, n‑am avut modele de genul ăsta, însă am avut profesori extraordinari. Mult mai puțini decât cei care, hai să zicem așa, își arătau limitele umane. Mult mai puțini, însă suficient de prezenți încât să contrabalanseze ceea ce alții nu ofereau. Eu am continuat datorită lor, am scris despre ei, despre profesorii sufletului meu, de la învățătoarea pe care am întâlnit‑o când am intrat în școală până la profesorul Marian. Preda în facultate. Adică am avut pe toată traiectoria mea profesională oameni foarte mișto, care mi‑au rămas repere. Știi, oamenii ăia nu erau neapărat cei mai buni, nu erau, cum să spun eu, cei mai docți, dar erau oameni.
Pe urmă am descoperit că lucrau pe ceea ce se numește abilitate socio‑emoțională. Încredere, reziliență, stimă de sine, știi? Fundamentele dezvoltării unui om. Că nu ne folosește în viață că știm cele 98 de strofe din Luceafărul, dar faptul că, de exemplu, ne punem întrebări sau avem încredere în noi, asta o să ne folosească în viață. Faptul că nu cedăm, că strângem din dinți. Un copil este ceea ce adulții din jurul îl fac să fie. Și eu am avut adulți pe care i‑am numit „oamenii lui Dumnezeu”.
Pentru că Dumnezeu vorbește prin oameni, din punctul meu de vedere. Care m‑au făcut să văd elementele astea de bunătate, solidaritate, empatie.
Încerc să mă duc către relația dumneavoastră cu studenții. Eu am văzut‑o, pentru că am participat la un curs de evaluare, dar aș vrea să ne vorbiți despre asta. Dacă aveți o filozofie despre modul în care un profesor ar trebui să fie în viața elevului sau studentului lui și ce credeți că e mai important în această interacțiune?
Uite, eu le spun studenților mei la început, când mă întâlnesc cu ei, în prima oră, asta: „Dacă vreți să picați la mine, trebuie să faceți două lucruri: unu, să plagiați, și doi, să mă citați fără o analiză critică. Dacă m‑ați citat fără o analiză critică, mulțumesc, eu știu ce am spus. Dacă tu n‑ai nicio opinie față de ce am spus eu și nu poți să o înglobezi în opinia ta, în momentul ăla n‑ai ce căuta la facultatea asta, pur și simplu. Pentru că, pentru mine, studenții mei sunt colegii mei”.
Da, sunt viitorii profesioniști cu care o să lucrez și care o să ducă știința asta și cunoașterea umanității din zona mea mai departe. Și atunci trebuie să‑i învăț, să facilitez devenirea lor către ceea ce pot fi.
Și când spuneți că studenții dv. sunt colegii dv., le dați și mai multă valoare, adică le demonstrați câtă încredere aveți în ei.
După cum ai văzut, relația între noi este bi‑direcțională. Studentul mă evaluează pe mine, studentul trebuie să mă critice pe mine și trebuie să aibă opinii față de ceea ce spun eu, trebuie să mă ghideze în nevoia mea de a mă dezvolta. Că și eu sunt în fața lor din dorința de a mă dezvolta.
Eu nu cred în profesorul transmițător de informații, mai ales în epoca asta modernă, unde informația e la un click distanță. Eu cred că rolul meu în relația cu studenții mei, care sunt adulți, unii dintre ei, este să‑i provoc. Știi? Să se depășească, să fie mai buni, să învețe de drag. Ia‑o așa, uite, să învețe de drag! Dar dragul ăsta de învățat vine din multe chestii care nu sunt neapărat raționale. Da? Ci vine din respect. În primul rând, trebuie să mă respecte. Ca om. Nu neapărat ca profesor, că degeaba mă respectă ca profesor, dacă nu mă respectă ca om. Și asta înseamnă că eu trebuie să fiu apropiat, dar, cum să spun, fără a depăși o limită. Adică limita dată de status și rol, ca să vorbesc sociologic.
Eu nu sunt colegul lor de grupă. Eu sunt colegul lor de profesie, care are mai multă experiență, care are mai multă experiență de viață, nu numai experiență profesională, și care îi poate ghida în anumite zone. Iar rolul meu este să scot ce‑i mai bun din ei. Din fiecare.
Și atunci, după cum ai văzut, eu lucrez foarte mult provocându‑i să facă ceea ce le place, să facă în felul lor și să‑mi arate că, de fapt, pot să operaționalizeze cu informațiile pe care noi le discutăm. Că le pot traduce în viața lor reală. Știi? Înțelegerea asta, a fenomenelor sociale și realității sociale, nu poate fi teoretică. Eu asta fac cu studenții mei. Încerc să‑i duc la potențialul lor maxim. Care nu știu unde e, dar pentru asta trebuie să le dau încredere în ei. Trebuie să‑i valorizez.
De câți ani predați?
Cred că de 14…
Adică de dinainte ca internetul să fi explodat.
Nici nu mai știu când a explodat internetul. Dar ai fost la mine la clasă. Ai văzut pe cineva stând pe telefon?
Nu i‑am văzut. Dar vreau să știu dacă, de când cu internetul, vedeți o schimbare la ei.
Tehnologia le folosește. Nu poți să le interzici să folosească tehnologia care e la îndemână. Pentru că le e de ajutor. Important e să‑i îndrumi s‑o folosească cu cap. Și aici e rolul meu să‑i ghidez. E rolul meu să le dau o temă prin care să nu poată să copieze ca maimuța. Ci să‑i evaluez pe lucrări originale. Însă tehnologia e parte din viața lor, nu am de ce să vreau s‑o scot. Eu, ca sociolog, nu am cum să vreau asta.
Și, până la urmă, la sociologie învață valori.
Aia e! Cum spuneam: nu știu cât ajută să știi cele 98 de strofe din Luceafărul. Poate ajută. Dar, dincolo de informație, sunt multe lucruri importante: modul de relaționare, respectul pentru opinia contrară. Cu astea rămâi toată viața.
Exact. Și acum aș vrea să vă întreb cum vedeți învățământul din România în momentul ăsta, pentru că, cumva, educația sau felul în care educația s‑a făcut la nivel general ne‑a adus la un moment dat, nu demult, în pragul prăpastiei.
E cauză și efect. Ce facem în momentul în care liderii noștri se comportă precum cei care țin umbrele în peștera lui Platon? Adică cine arată umbrele alea? Cine le transferă mai departe către cei înlănțuiți? De ce‑i ține înlănțuiți? Și continui metafora mitului, da?
Deci educația nu poate fi altceva în contextul social pe care noi îl avem în momentul de față. Dar sigur că noi am rămas mimetici. Noi vrem să pregătim generațiile secolului XXI cu instrumente de sfârșitul secolului XIX și de începutul secolului XX.
De unde să aibă copiii ăsta liber arbitru și gândire critică dacă noi încă le dăm să tocească comentarii pentru examene? De unde să le aibă? Adică e cauză și e efect. Și nu uita că vorbim despre prima generație europeană. Cu valori globale. Sau globaliste. Și atunci, logic, ei încep să vorbească, să se reprezinte.
Rolul nostru este să‑i construim pentru societatea în care ei vor crește. Dar pentru valorile alea, care vor fi peste 20 de ani, că ei în societatea aia se vor dezvolta. Și atunci, logic, ce trebuie să aibă? Păi baza o reprezintă gândirea critică, empatia, reziliența, diversitatea. Asta‑i baza. Noi trebuie să‑i pregătim pentru lumea lor. Nu să‑i ținem în lumea noastră.
Foto: Gelu Duminică
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 300 | Septembrie 2025
