Mircea Guina, profesor și antreprenor în Finlanda: Cercetarea trebuie să se transfere către companii care aduc valoare în economia reală
Profesorul Mircea Guina este una dintre vocile românești de referință în domeniul fotonicii la nivel internațional, fiind inclus, în 2025, în Academia Finlandeză de Științe și Litere. Stabilit de peste un sfert de veac în Finlanda, unde predă la Universitatea din Tampere, fiind și coordonatorul Centrului de Cercetare în Optoelectronică, conduce companii high‑tech de succes și este, din acest an, consul onorific al României la Tampere. Parcursul său profesional – de la un copil crescut într‑un sat din Mehedinți, influențat puternic de prezența bunicilor, la co-fondator al unor start‑upuri deep tech care furnizează lasere pentru computere cuantice, Mircea Guina este un model de antreprenor academic, aducând cercetarea mai aproape de economia reală.
Ați copilărit într‑un sat din Mehedinți. Ce a însemnat acea perioadă pentru formarea dvs. personală și profesională?
Am copilărit la țară, în localitatea Punghina, crescut în mare parte de bunica paternă. De la ea am învățat, fără să realizez la vremea copilăriei, plăcerea lucrului bine făcut. Și am mai învățat să nu mă dau bătut. De fapt, relația mea cu bunicii, atât cei materni, cât și cei paterni, a fost foarte apropiată – îmi petreceam aproape toate vacanțele la ei. Da, munceam și la câmp, așa cum este viața la țară. Am urmat ultimele clase de gimnaziu și liceul, pe care l‑am terminat în 1991, la Colegiul Național „Traian” din Turnu‑Severin, profilul matematică‑fizică. Îmi amintesc cu drag de profesorul meu de fizică, domnul Mihai Vasilescu, care era foarte pasionat și oarecum emoționat când ne explica fenomene complexe. De la dumnealui am primele amintiri referitoare la optica și tehnologia luminii sau dualitatea undă‑particulă a luminii.
Ce visuri aveați în adolescență și cum ați ajuns să alegeți ingineria și fotonica?
În decembrie 1989, la Revoluție, aveam 17 ani. Îmi doream să urmez Medicina, iar multe dintre lucrurile pe care le fac acum, precum dezvoltarea tehnologiilor laser, au legătură cu acest domeniu. Totuși, cel mai mult îmi plăcea fizica – îmi plăcea să înțeleg fenomenul. Asta este ceva foarte frumos la fizică: e un domeniu pe care îl poți imagina. La chimie, de exemplu, este mai greu să‑ți imaginezi cum se schimbă moleculele. În schimb, în fizică, este mai intuitiv: mecanica, electricitatea, fotonica, optica – toate sunt parte din realitatea vizibilă.
Cred că și din acest motiv am decis să urmez, din 1991, Politehnica din București, Facultatea de Electronică, secția Microelectronică. Mi‑a plăcut această specializare pentru că implica lucrul cu materiale semiconductoare și circuite integrate. La vremea aceea, în România se produceau circuite integrate la Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori (IRPS) din București.
Cum v‑a influențat contextul postdecembrist traiectoria profesională?
Când am ajuns în anul trei de facultate și trebuia să ne alegem specializarea, IRPS s‑a închis. Era perioada în care, în primii ani de după Revoluție, fabricile se închideau pe bandă rulantă. Planul meu inițial a căzut. La Microelectronică, am fost prima grupă de studenți care nu a mai avut unde să meargă în practică sau să se angajeze. Mulți colegi s‑au transferat spre comunicații, pentru că începea dezvoltarea rețelelor de telefonie mobilă și era nevoie de specialiști. Însă nu m‑am putut transfera – la acea vreme, nu știu dacă și acum, era obligatoriu să rămâi în seria aleasă la admitere. Până la urmă, a fost bine. Mi‑am dat seama că nu voi putea să aplic ceea ce învățasem în microelectronică, așa că am căutat următorul pas.
Cum ați descoperit optoelectronica și cine v‑a ghidat în această direcție?
În vara lui 1993, am citit un anunț, la avizierul facultății, despre o specializare în optoelectronică, semnat de domnul profesor Ovidiu Iancu – inițiatorul acestui domeniu de studiu și un profesor excepțional. M‑a fascinat tot ceea ce am citit: despre fotoni, lumină, fibră optică, calculatoare cuantice, comunicații optice – lucruri care, în România anilor ’90, nu existau. A fost un noroc imens să‑l am ca mentor pe profesorul Iancu, un om vizionar, care înțelesese foarte bine, încă din acele vremuri, încotro se îndrepta lumea.
În 1991, dumnealui înființase grupa de Optoelectronică în cadrul Facultății de Electronică și Comunicații, la secția Microelectronică. Erau doar nouă‑zece studenți în fiecare an. Eu am fost în a treia serie, am terminat facultatea în 1996. A fost dragoste la prima vedere între mine și acest domeniu. Iar profesorul Iancu își începea aproape fiecare curs cu o poezie sau cu un citat despre lumină – era un mod extraordinar de a ne introduce în materie.
Ce opțiuni profesionale aveați la finalul facultății?
În 1996, după ce am terminat facultatea, m‑am întrebat ce pot face mai departe? Era o singură firmă în București, sud‑coreeană – GoldStar, care încerca să aducă tehnologii de fibră optică. Practic, însă, aduceau piese și asamblau diverse tipuri de sisteme, fără a putea demara și proiecte de dezvoltare tehnologică. Ce îmi aduc aminte, însă, este că ei înțelegeau ceea ce înseamnă să creezi o legătură cu mediul academic și acordau niște burse de excelență, prin concurs, studenților din ani finali ai specializării de optoelectronică. În anul cinci de facultate, am obținut o astfel de bursă, fără a avea o perspectivă clară că voi putea dezvolta tehnologii noi la ei. Am primit și o ofertă să predau baze de date la o universitate privată, cu condiții financiare foarte atractive.
Am discutat cu domnul profesor Iancu, i‑am spus despre ofertă, iar dumnealui mi‑a răspuns că tentația este mare, dar cam asta va fi tot pentru cariera mea. „Acolo rămâi”, mi‑a zis. Așa că m‑am trezit la realitate, am mulțumit pentru ofertă și m‑am înscris la master în Fotonică – ceva ce mă ajută foarte mult și acum în activitatea mea. În paralel, am devenit preparator la secția de Optoelectronică a facultății, la Politehnică, unde țineam ore de laborator cu studenții.
Cum ați ajuns să plecați din România și ce rol au avut oportunitățile academice externe în cariera dvs.?
În mai 1997, tot datorită acestui profesor luminat Iancu, am reușit să prind o bursă de trei luni la Universitatea din Grenoble, un stagiu de practică pentru lucrarea mea de masterat. M‑am îndrăgostit și mai mult de ceea ce studiam, deoarece, în Franța, am luat contact cu domeniul comunicațiilor optice, aflat în plină expansiune atunci și căruia îi datorăm internetul de azi. După cele trei luni în care mi‑am finalizat și masteratul, m‑am întors la București și țin minte că i‑am spus logodnicei mele, care acum îmi este soție, că vreau să mă înscriu la doctorat. Noi stăteam la cămin, salariul de preparator era foarte mic, iar ea a început să plângă, anticipând dificultăți financiare care aveau să urmeze.
Ne era foarte greu cu banii, dar știam amândoi că studiile ne vor ajuta pe viitor. Așa că m‑am înscris la doctorat, în 1998, tot la Politehnica din București. În perioada aceea, fiind la universitate, mi‑am dat seama că trebuie să aduc mai multă dinamică în activitatea universitară, astfel că am fost unul dintre motoarele înființării unui centru de cercetare în optoelectronică, inițiat la ideea domnului profesor Iancu, care încerca deja să urmeze exemplul centrelor din afara României.
Când a apărut oportunitatea cu Universitatea din Tampere și, implicit, varianta de a vă stabili în Finlanda?
În 1998, Centrul de cercetare de la Politehnică, pe care îl dezvoltam, a primit vizita profesor de la Universitatea Tehnică din Tampere. Finlandezii căutau colaborări și inteligență din afară – în acei ani, Nokia era în plină ascensiune și exista o nevoie reală de forță de muncă specializată.
Din nou, profesorul Iancu a avut un rol esențial în destinul meu, recomandându‑mă profesorului Markus Pessa, venit din Finlanda, ca posibil doctorand la Universitatea din Tampere. Am fost acceptat și am avut și norocul ca domnul profesor Mihai Dumitrescu, stabilit deja în Finlanda, să se ocupe de formalitățile bursei mele. M‑am mutat aici în primăvara lui 1999, printr‑o bursă de mobilitate de zece luni, acordată de guvernul finlandez pentru a aduce la ei experți din străinătate.
Cum a început colaborarea propriu‑zisă cu mediul de cercetare din Finlanda?
Mă căsătorisem cu un an înainte, în 1998, însă stabilisem cu soția să merg singur în Finlanda. Când am ajuns la Universitatea din Tampere, ca bursier, profesorul Pessa mi‑a arătat două mese și mi‑a zis: „Când ne‑am întâlnit la București, mi‑ai prezentat un proiect, în fază de simulare, la care lucrai. Spune‑mi ce‑ți trebuie ca să‑l construiești efectiv? De câți bani ai nevoie?”.
Am estimat 20.000 de mărci (echivalentul a 4.000 de euro, acum), o sumă modică pentru standardele lor – cam cât cheltuiește acum, într‑o lună, un student finlandez. Așa am început primul meu proiect, dezvoltând o tehnologie inovatoare în comunicații optice. Aveam finanțarea, dar nimeni nu‑mi spunea cum să‑l realizez. Am reușit să implementez proiectul în doar câteva luni, lucrând de dimineața până noaptea. Astfel, am trecut, să zicem, un anumit prag de verificare – la nivelul acelor ani, destul de mulți colegi finlandezi se întrebau de ce a fost recrutat un student din România pentru proiectul respectiv.
Ulterior, am fost încurajat de domnul profesor Pessa să aplic pentru o bursă doctorală de trei ani finanțată de Academia Finlandeză, în urma unei selecții pe bază de concurs de proiecte. Am obținut bursa și mi‑am schimbat tema de cercetare spre fizica laserelor – mai exact, lasere cu pulsuri ultrascurte, utilizate în comunicații și medicină. În decembrie 2002, am finalizat doctoratul și am susținut teza atât în Finlanda, cât și în România, un an mai târziu. Apoi, am mers din nou la profesorul Markus Pessa și i‑am spus că eu mi‑aș dori să fac mai mult, să continui să fac cercetare în domeniul tehnologiilor semiconductoare.
Și ați obținut o bursă post‑doctorală.
Da, iar aici este o poveste frumoasă. În timpul doctoratului, în 2001, am înființat la Universitatea din Tampere o școală de vară, Summer School „New Frontiers in Optical Technology”. Am discutat cu un profesor rus excepțional, în a cărui echipă lucram atunici, și i‑am spus că vreau să fac această școală pentru doctoranzi. L‑am asigurat că voi putea obține finanțare de la rețeaua mea doctorală și l‑am rugat să accepte să vină să predea, pe timpul verii, în această școală.
Într‑un final, l‑am convins, iar în 2001 am organizat aceste cursuri la nivel național. Din 2003, școala de vară a devenit internațională și funcționează și acum, fiind organizată din doi în doi ani. Începând cu ediția din 2023, am redenumit‑o „Markus Pessa International Summer School New Frontiers in Optical Technologies”, pentru a onora memoria și impactul profesorului Markus Pessa. Anul acesta, Școala va avea loc între 11 și 15 august și va avea o componentă puternică antreprenorială.
Când am primit bursa post‑doctorală, în cazul meu a contat foarte mult și faptul că, pe lângă studiile doctorale, mai făcusem și altceva în plus pentru comunitatea academică, această școală de vară la Universitatea din Tampere. Studiile post‑doctorale în tehnologii optoelectronice, mai precis tehnicile de epitaxie pentru depuneri ale materialelor semiconductoare III‑V, le‑am urmat în grupa profesorului Pessa, în perioada 2003‑2005.
De mai mulți ani, susțineți conferințe în țară, vă implicați în diverse proiecte care au legătură cu universități din România. De ce faceți asta? Viața dvs. este, de 26 de ani, în Finlanda.
Prin 2009‑2010, deja aveam rezultate bune într‑un domeniu nou de tehnologii laser (VECSEL) și, dacă îmi aduc bine aminte, m‑au remarcat cei de la Măgurele, care m‑au invitat la conferințe în țară. Veneam cam o dată pe an în România, pentru diverse evenimente științifice. Prin 2015‑2016, la una dintre conferințe, mi‑am dat seama că nu putea crește colaborarea mea cu Măgurele, în afara acestor evenimente punctuale.
Pe lângă faptul că ei fac tehnologii diferite, leadershipul de atunci de la Măgurele era de genul micilor dumnezei. Este o problemă, în România, cu acest lucru. Chiar și cei mai educați au, de multe ori, această meteahnă a ușilor închise și a trecutului pe la secretariat ca să te programezi. Cred că, până în 2021, n‑am mai făcut nimic care să aibă legătură cu România.
Vorbind despre metehne și lipsă de rezultate, a existat, recent, o discuție publică în România pe tema eficienței institutelor de cercetare din țară, care nu și‑ar justifica activitatea. Cum vedeți dvs. cercetarea de la noi?
Într‑adevăr, foarte multe dintre ele și‑au pierdut scopul de activitate. Sunt institute făcute în anii ’60‑’70, care dețin tehnologii de care România are nevoie acum, dar care nu au rezultate deosebite. Pe acești cercetători nu‑i vezi nicăieri în lume, au bula lor, relațiile lor. Sunt institute‑mamut, pe persoană fizică, ce au fost create pe principiul rusesc: dacă ești o somitate, dacă ești foarte bun în ceea ce faci, ți se creează un institut. De ce? Pentru că tu ești Dumnezeul domeniului tău. Dar tu nu știi să colaborezi, tu vrei doar institutul tău.
Să zicem că, la un moment dat, au fost întemeiate aceste instituții și au produs și rezultate. Dar omul moare și nu‑l mai poți clona. Atunci, institutul rămâne cu aceeași filozofie a omului care avea o viziune și care avea și potențial, dar acel om nu mai există și nu mai este nimeni care să continue proiecte de cercetare de top. Mai sunt institute de o redundanță cumplită, care există și la Iași, și la București, de exemplu. Nu se înțelege principiul de „lot național”, ca la olimpici, adică de colaborare în domeniul cercetării, fără a exista institute separate.
Totuși, după primele interacțiuni care v‑au dezamăgit în România, cele de până în 2016, ați revenit și în alte proiecte. Ce v‑a convins?
Prin 2020‑2021, am avut o conexiune foarte bună cu domnul profesor Virgil Duma, de la Politehnica din Timișoara, cu care mă mai intersectam la evenimente științifice internaționale, iar el m‑a invitat la o conferință în țară. La Timișoara am găsit un alt suflu. Nu bani, nu neapărat viziuni extraordinare, dar am găsit oameni deschiși, educați, mult mai puțină impostură decât ce văzusem înainte.
Prin 2022‑2023, au fost niște conjuncturi favorabile, iar orașul Tampere a devenit parte a unui proiect european în care era inclusă și Agenția pentru Dezvoltare Regională (ADR) Vest, din România.
Atunci, cei de la ADR Vest mi‑au spus că eu eram exemplul lor pentru antreprenoriat academic și mi‑au propus să discut cu cei de la Politehnica din Timișoara, pentru a le împărtăși din expertiza mea și a dezvolta împreună proiectul. M‑am întâlnit cu rectorul, am avut discuții foarte bune, păstrăm o relație excelentă. Am organizat o conferință la Timișoara, pe care o reedităm anul acesta. Eram foarte entuziasmat, până am ajuns să înțeleg că și folosind această filieră prin ADR Vest lucrurile se mișcă foarte greu și există o diferență foarte mare între intenții declarate și abilitatea de a colabora și a face planuri concrete, cu o dinamică acceptabilă.
Ce potențial vedeți în România, în zona cercetării?
În ultimii trei ani, am simțit pulsul României, am simțit dezvoltarea economică, am simțit mediul antreprenorial, iar asta m‑a determinat să investesc foarte mult timp în țară. Am mers la conferințe, întâlniri, pentru a ajuta în domenii în care am expertiză foarte bună. Dar la aceste evenimente vezi și atât de multă naivitate, vezi cercetători care se plâng că au salarii mici, dar dacă îi întrebi de ce lucrează ei la un anumit proiect de cercetare, atunci îți dau un răspuns abstract. Nu știu nici ei de ce fac ceea ce fac și cui îi folosește.
Este o problemă a lumii științifice, în general la nivel global, care în România este mult mai acută. Însă, ca institut de cercetare, nu îți poți permite așa ceva. Un lucru foarte bun pe care l‑am învățat în Finlanda este că orice temă de doctorat, orice proiect de cercetare, orice sistem de finanțare trebuie să aibă un rezultat clar. Nu poți face ceva abstract, care, poate, nu folosește nimănui, ci să inovezi într‑un domeniu în care rezultatul tău să fie excepțional, care să poată beneficia de finanțări europene și să intre, mai departe, în circuitul general. Adică, proiectul tău trebuie să se transforme într‑o firmă sau să fie transferat în industrie, oferind cele mai bune servicii în domeniul în care tu ai făcut cercetarea. Oferind, practic, servicii și tehnologii de care este nevoie în economia reală.
Cercetările dvs. din timpul studiilor doctorale și post‑doctorale s‑au transferat în economia reală?
Da. Proiectul meu de doctorat s‑a transformat în prima mea firmă, RefleKron, care funcționează deja din 2004. În primii 14 ani, am lucrat exclusiv pentru compania unui partener din Anglia, pe care îl știam din timpul doctoratului. Această primă firmă a mea este una de nișă, nu vorbim despre cifre de afaceri importante, ci cam de jumătate de milion de euro pe an, dar sunt foarte mulțumit de ea și de activitatea celor 20 de experți care lucrează aici.
La fel s‑a întâmplat și cu proiectul meu de cercetare din timpul studiilor post‑doctorale, care s‑a transformat tot într‑o firmă. În perioada post‑doctorală, am aplicat, în 2005, pentru o finanțare europeană din care să dezvoltăm un tip de laser nou, VECSEL. După 12 ani, timp în care am continuat să avansăm tehnologia respectivă și să încercăm aplicații noi, cercetările noastre au devenit printre cele mai titrate din lume, ca număr de articole și de diferențiere în domeniu. Iar în 2017, am înființat compania Vexlum, împreună cu un fost student care se decisese să umeze calea de antreprenoriat tehnologic.
Mai funcționează și în prezent această companie?
Da, și funcționează excelent. Este firma în care lucrez săptămână de săptămână. Sunt Chief Scientific Officer și Directorul Consiliului Director, adică mă ocup de noile strategii de dezvoltare. Avem propria fabrică, 30 de angajați, o cifră de afaceri care se dublează de la an la an, ajungând anul trecut la 5 milioane de euro. Este o companie cu un potențial foarte mare, chiar în luna iunie am câștigat un premiu important într‑o competiție de antreprenoriat, ca firma cu cel mai mare potențial de creștere pe deep tech în Finlanda.
Dincolo de bani, ceea ce este cu adevărat relevant e faptul că suntem firma care are tehnologie de nișă cu diferențiere și valoare adăugată mare, facem lasere pentru calculatoare cuantice. Relevanța este în această idee de diferențiere, de securitate, de suveranitate în domeniu. Până în prezent, sunt cinci start‑upuri legate de activitatea mea de cercetare, doar în trei sunt co‑fondator, două fiind fondate, în 2023, de către foști studenți, ca urmare a proiectelor inițiate de mine. În paralel, bineînțeles, îmi desfășor activitatea didactică – sunt profesor la Universitatea din Tampere, post pe care l‑am obținut prin concurs, în 2008, după retragerea din activitate a mentorului meu din Finlanda, profesorul Markus Pessa, care a decedat, din păcate, în urmă cu doi ani.
În ce relații mai sunteți cu România acum? Cât de mult mai vreți să vă implicați?
În prezent, sunt într‑un proces de tranziție, de reflectare cu privire la ceea ce vreau să mai fac în continuare pentru România. Anul trecut am petrecut foarte mult timp într‑un program al Băncii Mondiale, pe antreprenoriat tehnologic, în care au fost selectate șase institute din România. Eu sunt în International Advisory Board al INCDTIM Cluj, am susținut conferințe, inclusiv în aprilie a fost una, voi mai avea alta în septembrie, tot la Cluj. Voi mai participa la o nouă ediție a conferinței Smart Diaspora, în noiembrie, astfel încât să împărtășesc cu cercetătorii români cunoștințele mele. În cadrul acestor interacțiuni, incluzând și foarte multe discuții cu inițiatorii proiectul IPCEI‑RO, care vizează revitalizarea microelectronicii, am cunoscut și foarte mulți cercetători buni.
În ce constă acest program referitor la microelectronică?
Programul are două componente. Sunt firmele mari, de genul Continental România, pe care am vizitat‑o la Timișoara și care face tehnologie de vârf, dezvoltă tehnologii extrem de relevante, pe care nu le‑am văzut în Finlanda. Dar mai sunt și alte firme excelente implicate, precum NXP și Bosch. În total, jumătate din sumă merge către aceste companii. Cealaltă jumătate din bani ar trebui să fie împărțită, în mod sinergic, între Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare pentru Microtehnologie ‑ IMT Bucureşti, deținătorul celor mai multe procese tehnologice în domeniul semiconductorilor din România, și centrele de electronică, microelectronică de la București, Timișoara, Cluj. În această zonă este nevoie de o viziune integrată, iar eu asta am încercat să deblochez.
Cam două luni, anul trecut, le‑am petrecut în acest sens, am fost în două conferințe, am discutat cu profesori buni, cu reprezentanți ai companiilor private implicate în proiect. Nu am reușit încă să sparg această barieră. Noi, în Finlanda, în cadrul aceluiași tip de proiect finanțat prin programul EU Chips Act, primim 40 de milioane de euro la Universitatea din Tampere, iar lucrurile merg foarte bine. Pentru România au fost alocate 400 de milioane, însă lucrurile nu merg încă, deși există companii foarte puternice și performante.
Mai exact, ce anume nu funcționează în România, în acest caz punctual?
Știți cum este cu România, din punctul meu de vedere? Este ca și cum ai juca ping‑pong cu cineva care nu‑ți aruncă mingile înapoi. Eu văd potențialul enorm al României în cercetare, văd că există bani, acum există și un ministru al Educației, domnul Daniel David, care văd că vrea să facă reforme, există un alt guvern, un alt președinte, venit din zona cercetării, însă încă este foarte mult zgomot, mult individualism și lipsă de coerență. Cu toate astea, eu nu mi‑am pierdut speranța pentru România, voi încerca în continuare, prin toate căile pe care le am la dispoziție, să ridic ștacheta cât mai sus, să ofer din expertiza mea, să investesc.
În viitorul cât mai apropiat, îmi doresc să identific resurse financiare și de timp pentru a putea valorifica o parte din tehnologiile dezvoltate în Finlanda și în România. Există foarte multe atuuri și un capital uman valoros în România, însă este esențial ca oamenii de aici să învețe arta colaborării – atât între ei, cât și cu parteneri din Europa.
De unde vine această credință că și în România se poate, deși ați întâmpinat destul de multe bariere care chiar v‑au întors din drum niște ani?
Spuneam, la începutul discuției noastre, că mi‑am petrecut primii 12 ani din viață într‑un sătuc din Mehedinți, unde nu era o școală de elită. Însă învățătorul avea o vorbă: „Dacă nu înveți, tot la coada vacii o să ajungi”. Mi‑a rămas asta în minte. Apoi, pe mine m‑a ajutat foarte mult și educația fundamentală primită de la bunici. Și nu vorbim doar despre educația de la țară, să nu furi, să nu minți, să fii respectuos. Vorbim de faptul că la țară este, cred, cel mai bun și mai realist sistem de a lega munca și rezultatul.
Agricultura te face să înțelegi continuitatea, să faci lucrurile la timp, să nu te dai bătut. Mie și acum îmi place să grădinăresc și le mai dau acest exemplu studenților mei: că țăranul știe exact când să planteze, când să ude, când să recolteze. El nu lasă lucrurile pe mâine, pentru că mâine s‑ar putea să‑l năpădească buruienile. Timingul este important. Inventivitatea, la fel, pentru că mai dă o piatră, mai vine un ger, dar țăranul a învățat cum să se adapteze și să scoată cât mai mult din munca lui la câmp.
Eu asta mi‑aș dori să văd și în sistemele economice de investiții, că vorbim despre educație, de investiții în tehnologie. Atitudinea țăranului român de la câmp, care pe mine mă inspiră, mă motivează și îmi dă încredere că mereu se poate face ceva, ar trebui să fie un foarte bun exemplu inclusiv pentru cercetătorii români: să te gândești foarte bine ce resurse ai, cum este pământul, ce cultivi, când cultivi. Și să nu te dai bătut, să mergi până la sfârșit și să obții cât mai mult din ceea ce investești.
Despre Mircea Guina
2025: A devenit membru al Academiei Finlandeze de Științe și Litere.
2024: A fost inclus în Top 100 Innovators in Photonics, ajungând pe lista celor mai importanți inovatori la nivel mondial în fotonică.
2023: A primit Premiul „Profesorul de Inovație al Anului 2023”, oferit de Technology Industries of Finland și Spinverse. Acest premiu a atras si o invitație, din partea fostului președinte Sauli Niinistö, la recepția organizată cu ocazia Zilei Naționale a Finlandei din 2023.
Foto articol: ceremonia de semnare a protocolului de colaborare cu Ambasada României la Helsinki, în urma numirii lui Mircea Guina în poziția de Consul Onorific la Tampere, în prezența doamnei ambasador Maria Ligor – 18 iunie 2025.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 299 | Iulie 2025
