Povestea lui Runaway John: „Cel mai aprig duşman al tău eşti tu însuţi“

A început să cânte la chitară la vârsta de 16 ani, când bunica lui i-a dat bani să-şi cumpere una. Din acel moment, nu a existat zi în care să nu stea cu ea în braţe. Când a plecat la facultate, a luat-o cu el, fiind nedespărţit de ea în toţi cei cinci ani în care a stat la cămin.

„Mai târziu, aveam să activez pentru doi ani într-o trupă hard-rock de cover-uri, iar în 2011 urma să lansez, împreună cu un bun prieten, un proiect acustic, care a durat până la plecarea mea, în 2012. Acesta din urmă se numea The Runaways (ştiu, numele este similar trupei în care a activat Joan Jett în anii ’70). De aici aveam să-mi iau numele de Runaway John, după plecare“, povesteşte Ionuţ.

Începutul

Era o zi de august, undeva prin 2012, o zi obişnuită la birou, o zi normală pentru un consultant de PR. Un consultant de 28 de ani, cu o licenţă în Comunicare şi un masterat în Publicitate.

„Nu a fost nevoie decât de o fracţiune de secundă, ca următorul gând să-mi răsară în minte – locuiesc în Bucureşti, iar majoritatea timpului pe care îl petrec aici este să mă susţin financiar DOAR pentru A TRĂI în oraşul ăsta. Păi, în cazul ăsta, de ce nu aş locui în oricare alt oraş din Europa, făcând orice altceva? Imediat am căutat pe Google – „best cities to live in Europe” şi am dat peste un top care plasa Berlinul pe primul loc (mai târziu, aveam să îmi dau seama de ce)“, spune cântăreţul.

În top se afla şi Amsterdamul, oraş pe care visa să-l viziteze şi în care avea câţiva prieteni. O zi mai târziu îşi dădea demisia – de la un job în care era de peste patru ani şi jumătate – iar pe 19 octombrie se urca în avion cu un one-way ticket spre Amsterdam.

Plecarea

„Mi-am înghesuit o parte din garsoniera în care locuiam în Bucureşti într-un rucsac de munte, mi-am vândut iPhone-ul, am luat chitara în spate şi am plecat din România fără nici cea mai mică idee despre ceea ce urma să fac mai departe. Aveam nişte bani puşi deoparte, care îmi permiteau să stau vreo două-trei luni fără griji“, ne-a spus Ionuţ.

Primul obstacol de care s-a lovit atunci când a ajuns acolo a fost preţul enorm al chiriilor. Singura opţiune era un shared flat, în care urma să ocupe o cameră. La începutul lui decembrie a reuşit să închirieze o cameră într-un apartament pe care îl împărţea, iniţial, cu doi indonezieni, o româncă şi o bulgăroaică. Spune iniţial pentru că s-au perindat foarte mulţi colegi de apartament în perioada decembrie 2012 – septembrie 2013.

Magia Amsterdamului şi… muzica

„În primul meu weekend acolo, prietenii la care stăteam au propus să luăm maşina şi să mergem până la vecinii belgieni, într-un mic roadtrip. Aşa că am plecat la drum spre Liege, o călătorie preţ de câteva ore, timp în care ascultam un radio olandez. Pe toată durata drumului cred că am prins la radio de cel puţin patru ori piesa Let Her Go a lui Passenger“, povesteşte John.

Era octombrie 2012, iar melodia era în heavy rotation în Olanda. I-a intrat în sânge de la prima audiţie, mai ales datorită versurilor care parcă reflectau situaţia lui de atunci. Seara, când s-au întors în Amsterdam, ştia ce vrea să facă de atunci înainte – muzică.

Aşa că, în martie 2013 a obţinut o licenţă de muzician de stradă din partea consiliului local, iar până în septembrie s-a întreţinut făcând ceea ce-i place. În vara aceluiaşi an a mers de câteva ori şi la Berlin, unde a cântat în pieţele importante din oraş.

Dublin şi gândul de a-şi lansa primul album

În septembrie 2013, Runaway John lăsa Amsterdamul în urmă şi se muta în Dublin, Irlanda. Imediat ce a ajuns acolo, şi-a dat seama că acesta este locul ideal pentru un muzician care vrea să înveţe, să devină mai bun, să se autodepăşească. De atunci, iese de aproximativ trei-patru ori pe săptămână pe Grafton Street, una dintre cele mai vestite locuri din lume pentru artiştii care se regăsesc zilnic acolo.

„În ultimii doi ani şi jumătate am adunat într-un caiet A4 peste 40 de cântece, idei, schiţe. Le-am notat minuţios, le-am cântat, le-am tăiat, le-am rescris şi recorectat. Apoi, am ales cinci piese pe care vreau să le înregistrez pentru EP-ul meu de debut. M-am săturat de înregistrări făcute acasă, de aceea vreau să merg într-un studio propriu-zis, aici în Dublin, să lucrez cu muzicieni, ingineri de sunet şi oameni care ştiu ce înseamnă să produci un album“, spune artistul.

„Aşadar, am zis să încerc marea cu degetul şi pe 8 aprilie am dat drumul unei campanii de crowdfunding pe Kickstarter, cu o durată de 30 de zile. Mai am 21 de zile la dispoziţie să strâng suma de 7.000 Euro, care mă va ajuta să aduc EP-ul ăsta la viaţă. Ştiu, e o sumă foarte mare. Mie, cel puţin, aşa mi se pare. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar, aşa cum în 2012 am decis să sar fără paraşută, la fel fac şi acum. Banii aceştia îmi permit să plătesc muzicieni de sesiune, să înregistrez piesele, să le mixez, să le dau la masterizat, iar apoi să printez cel puţin 1000 de exemplare“, explică Runaway John.

Motivaţie puternică

Decizia de a pleca nu a avut neapărat legătură cu PR-ul în sine. I-a plăcut şi îi place în continuare această industrie, mai ales că toate cunoştinţele acumulate l-au ajutat foarte mult pe noul drum. Pur şi simplu, a simiţit că vrea să facă altceva, că ceea ce făcea în momentul respectiv nu era ceva ce se vedea făcând peste 10 ani.

„În general, am primit foarte multă susţinere din toate părţile, dar drumul nu este deloc uşor. Sunt momente în care te afli singur printre atâtea persoane străine, când lucrurile nu merg aşa cum ţi-ai dori şi simţi cum speranţa se pierde. Cel mai aprig duşman al tău eşti tu însuţi. Încrederea în sine şi curajul sunt la fel de importante ca talentul, iar aici nu vorbesc doar de muzică, mă refer la orice domeniu de activitate“, spune Ionuţ.

A avut momente în care voia să renunţe, în care îşi spunea că e nebun că încearcă aşa ceva, că ar putea trăi liniştit dacă şi-ar lua un job bine plătit în domeniul comunicării acolo, în Irlanda.

„Apoi, îmi aminteam care era motivul pentru care mă aflam acolo şi de cuvintele lui Muhammad Ali – It isn’t the mountains ahead to climb that wear you out; it’s the pebble in your shoe. Nu voiam să mă întorc la ce făceam înainte doar de dragul de a trăi mai bine, voiam să fiu fericit cu ceea ce făceam, chiar dacă asta însemna să am venituri mai mici decât cele pe care mi le-ar fi oferit pregătirea profesională de până atunci“, mai spune Ionuţ.

Crede cu tărie că de multe ori nu noi ne alegem drumul, ci drumul ne alege pe noi şi ne ţine acolo ca un magnet. Inima ştie întotdeauna ce alegeri trebuie făcute.