Profa de valori: Alina Karina Nițu, profesoara care aduce în fața elevilor ei modele în carne și oase
Alina Karina Nițu este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, profesoară de limba și literatura română și doctor în filologie. Predă din 1997 la aceeași școală, din Rahova: „Mircea Sântimbreanu”. Principalul element care o individualizează pe Karina Nițu în peisajul acesta educațional actual e faptul că, pe lângă materia pe care le-o predă elevilor ei, ea îi pune în contact cu valorile. O face periodic, în cadrul unor întâlniri organizate în școală, aducând în fața „copiilor ei”, așa cum le spune elevilor, oameni care sunt reprezentativi pentru anumite tipuri de valori. Respectul, implicarea, altruismul, curajul, patriotismul, talentul sunt toate întrupate de personalități ale vremurilor în care trăim și aduse în fața elevilor, pentru ca ei să-și poată pune ordine, la rândul lor, în propriile valori.
Pe lângă toate acestea, Karina Nițu este un profesor cu vocație, care nu doar predă, ci oferă puncte de stabilitate, care învață elevii nu doar să citească opere literare, ci să facă conexiuni între literatură și realitate, folosind des referințe din social-media, pentru că elevii de astăzi petrec o uriașă parte a timpului personal pe ecrane. Și atunci, chiar dacă la ore le ia telefoanele, pentru a se asigura de concentrarea lor pe parcursul actului didactic, Karina Nițu îi învață să înțeleagă ce citesc, folosind adesea referințe pe care ei le știu deja din mediul online. Și astfel, Karina Nițu e unul dintre acei profesori care poate spune că a văzut elevi supărați că se termină ora de curs.
Am purtat cu ea un dialog onest. Despre profesia de cadru didactic. Despre cum s-au schimbat generațiile din anii ’90 până azi. Dar, mai ales, despre cât de mult poate influența un profesor implicat viața unor oameni pe termen nelimitat.
Prima dată când discut cu oamenii despre profesiile lor îi întreb dacă au devenit ceea ce sunt pentru că au vrut sau pentru că a fost un concurs al împrejurărilor la mijloc. Care e situația în cazul dumneavoastră?
Indiscutabil, am devenit profesoară pentru că mi-am dorit și pentru că este singurul lucru pe care cred că am putut să îl fac foarte bine. A fost o chestiune de vocație. Pur și simplu, am știut că asta vreau să fac dintodeauna, pentru că am crescut înconjurată de profesori, mama a fost profesoară și toată copilăria mea s-a petrecut în mijlocul profesorilor, foarte aproape de școala în care am învățat.
Aș vrea atunci să știu povestea.
Am făcut liceul la Bacău, eu copilărind lângă Bacău, într-un sat care se numește Nicolae Bălcescu, unde mama era profesoară, a fost chiar și directoarea școlii. Am terminat, deci, liceul în ’89, cu puțin timp înainte de Revoluție și apoi am venit la București, să fac Facultatea de Litere, și aici am și rămas. Am făcut apoi masteratul, doctoratul și de când am terminat facultatea predau la aceeași școală din Rahova, școala „Mircea Sîntimbreanu”. Deci din ’97 predau limba și literatura română la aceeași școală.
Proiecțiile pe care le aveați despre profesie s‑au suprapus peste ceea ce ați găsit în mediul educațional? A fost profesia asta, vocația asta, până la urmă, ceea ce v‑ați imaginat că va fi?
În mare, a fost așa cum mă așteptam să fie, însă să nu uităm că eu am început să lucrez pe la sfârșitul anilor ’80, când apele erau destul de tulburi încă în societate. Nu ca acum, dar într-un alt fel… Și am găsit în această școală niște profesori extraordinar de dăruiți, care m-au inspirat, așa cum m-au inspirat și profesorii pe care i-am avut în satul meu natal. Niciodată nu am crezut că într-o școală din București lucrurile ar putea să stea așa: am găsit în școala asta ceea ce am trăit în școala mea de acasă. Și de asta m-am simțit încă de la început acasă, în această școală și printre acești profesori. Am fost dirigintă de la bun început și m-am atașat de copiii mei.
Cum erau copiii din anii ’90, comparativ cu generațiile acestea din prezent?
N-aș vedea o diferență majoră în ceea ce privește abordarea școlii. Întotdeauna clasele la care am predat au fost extrem de eterogene și atunci am fost nevoită să-mi adaptez discursul pedagogic acestei stări de lucruri. Și de la bun început am avut o comunicare, o chimie extraordinară cu elevii. Poate că generațiile nu s-au schimbat foarte mult, dar eu m-am schimbat. Pentru că am învățat de la ei, am învățat foarte mult de la copii.
Dar a schimbat tehnologia structura internă a generațiilor?
Indiscutabil. Dar nici elevii din anii ’90 nu erau foarte coerent și corect angrenați în ceea ce înseamnă educația, pentru că nu aveau cărți, pentru că veneau din familii modeste, ele însele cu o educație precară. Prima dată când am ajuns în cartierul Rahova a fost după ce mi-am luat repartiția, după examenul de titularizare, și a fost un șoc cultural. Uite, un exemplu: copiii mei au fost prima dată cu mine la Muzeul Antipa, la Muzeul de Istorie, la Grădina Zoologică, ei trăind în București! Ei nu erau duși. Au fost copii care au fost cu mine pentru prima dată cu metroul. Și îmi amintesc că primeau totul cu bucurie. Și asta nu s-a schimbat. Copiii sunt la fel, dacă știi cum să lucrezi cu ei. Discursul meu, în schimb, s-a schimbat, pentru că, deși copiii sunt aceiași, ceea ce se întâmplă la nivel social e diferit față de anii ’90.
Ce‑i influențează?
Pe mine, ca profesor, la clasă nu mă afectează foarte mult partea asta de tehnologie, pentru că noi le luăm telefonul în timpul orelor. Este regulă dintotdeauna la noi în școală, să organizăm orele fără telefoane. Iar eu apelez destul de des la referințe din social media ca să îi țin atenți, chiar dacă nu folosesc device-urile. Referințele la social media sunt importante, pentru că așa fac conexiuni, pentru că eu nu pot să lucrez cu ei fără să le stimulez gândirea critică. Și cred că nu există nicio lecție în care să nu fac un salt în realitate. Dar ce este interesant este că în momentul acesta, în zilele noastre, copiii nu se mai uită la televizor, nici măcar la filme. Atenția lor e acum concentrată asupra telefonului, pe acele rețele de socializare, unde petrec foarte mult timp. TikTok, Instagram sunt locurile unde ei se întâlnesc și e un paradox că atunci când le cer să caute referințe pe o anumită temă, nu reușesc să o facă eficient. Pentru că nu știu să caute. Iar eu le spun mereu că ăsta e marele paradox al vremurilor: când avem atâta acces la informație, nu suntem în stare să o verificăm, când avem atâta acces la comunicare, nu suntem în stare să comunicăm.
Și dacă am ajuns la gândirea critică și la discernământ, având în vedere vremurile pe care le trăim, cum le aduceți gândirea critică la clasă?
Noi avem orele de literatură, în care citim, comentăm, învățăm să înțelegem ce citim și să receptăm corect. Fiecare oră de literatură e o disecție: luăm textul, îl întoarcem, facem analogii și apoi trecem către realitate. Pentru că în felul ăsta accesul lor către înțelegere este mult ușurat. Și nu fac altceva decât să-i călăuzesc pe drumul ăsta. Și în plus avem și ore de comunicare. Orele sunt vii, sunt firești și cred că cea mai mare bucurie a mea e să-i văd că sunt triști că se termină ora.
Știu că faceți și multe activități suplimentare, proiecte suplimentare. De ce le considerați importante pentru dezvoltarea copiilor?
Le văd esențiale, pentru că simt că e datoria mea să le lărgesc orizontul și să-I împământez mai bine. Copiii ăștia nu au rădăcini puternice și au nevoie de ele. E principala responsabilitate a unui dascăl, să-i facă să crească frumos și să se dezvolte frumos. E lucrul care mă interesează cel mai mult. Nu notele pe care le iau, nu rezultatele la examene. Pe mine mă interesează să devină oameni și să fie asumați. Prefer să aud de la ei ceea ce gândesc cu adevărat, nu ce își imaginează ei că aș vrea eu să aud. Și mai vreau de la ei să învețe să recunoască atunci când greșesc, pentru că și eu sunt un profesor care recunoaște atunci când nu știe ceva sau își cere scuze când a greșit. Eu îmi cer scuze când întârzii, îmi cer iertare când greșesc și îi învăț și pe ei că e ceva firesc. Sunt foarte mândră de întâlnirile mele de la Consiliul Elevilor pe care îl coordonez în școală de 10 ani. De acest proiect sunt foarte atașată, pentru că i-am văzut și relevanța, și sensul și eficiența. Pentru că lasă urme adânci în conștiința lor. Eu am mai dat interviuri despre acest demers. Aceste întâlniri se adresează tuturor elevilor din școală și colegilor, dar și părinților. Le-am început în 2014 și sunt niște întâlniri informale pe care le-am numit Lecții De Viață cu oameni valoroși din societate, reprezentativi pentru valorile în care e bine să credem. Mi-am ales cu mare grijă invitații, iar întâlnirile sunt fabuloase. Am simțit că acești copii au nevoie de repere morale și le-am oferit aceste repere, prin invitații pe care i-am avut. Inclusiv foștii mei elevi participă la ele, unii vin chiar de departe ca să participe la aceste întâlniri.
Dacă ar fi să discutăm un pic despre relația profesor‑elev, câtă amprentă își pune un profesor pe viața unui copil?
Mi-am dorit întotdeauna să devin profesorul pe care mi-aș fi dorit să-l am eu. Asta încerc în continuare să fac, încă n-am reușit și cred că mai am mult de învățat ca să ajung la asta. Mie mi se pare uriașă, apăsată și definitorie această amprentă pe care profesorul o lasă asupra elevului.
Sursa foto: Cristina Anghel, Photo Tailors Studio
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 295 | Martie 2025
