Tudor Giurgiu, fondatorul TIFF: „Festivalul s‑a născut din neputință”
Tudor Giurgiu este una dintre figurile relevante ale cinemaului românesc din ultimii 25 de ani, atât ca regizor, cât și ca producător, dar mai ales ca fondator al TIFF, cel mai important festival de film din România, organizat de 24 de ani încoace la Cluj‑Napoca. De fapt, TIFF nu mai este de mult timp doar un festival de film. TIFF înseamnă totodată concerte, dans, expoziții de artă contemporană și de fotografii, descoperirea unor locuri istorice din Cluj și din împrejurimi, întâlniri cu artiști sau nașterea unor prietenii.
Fondatorul acestui eveniment uriaș a regizat de‑a lungul anilor filmele Legături Bolnăvicioase, Oameni și melci, De ce eu?, Libertate sau Nasty și s‑a străduit în permanență să găsească un echilibru între cariera de regizor și evoluția festivalului, între viața de familie și cea de business.
Într‑un interviu pentru Revista CARIERE, vorbește despre începuturile TIFF‑ului și obstacolele întâlnite pe parcurs, dar și despre nevoile industriei de film care, în ciuda succesului internațional de care se bucură, suferă în continuare de slaba finanțare din partea statului și lipsa de implicare a companiilor.
Tudor, privind puțin spre începuturile TIFF, ce îți amintești de atunci, cum s‑a născut acest festival?
S‑a născut cumva dintr‑o neputință de a ne exprima. Eram o întreagă generație care nu își găsea locul, pentru că accesul, de fapt, la a face film era aproape imposibil, bani nu erau. 2000 a fost anu’ negru în care nu s‑a făcut niciun film românesc. Și țin minte că mă gândeam să plec din țară, pentru că nu vedeam luminița la capătul tunelului.
Și într‑o seară de toamnă târzie a apărut gândul ăsta de a face un festival, pentru că festivalurile au puterea asta fantastică, deopotrivă de a conecta oameni între ei, dar în egală măsură de a arăta publicului filme din culturi diverse, de a‑l obișnui cu subiecte poate mai puțin comerciale, comode, și înseamnă și mult networking.
Și asta m‑am gândit: din România lipsește asta. Deci, din neputință și din lipsa asta de conectivitate.
Te gândeai atunci că se va întinde pe 24 de ani și mulți alții de‑acum încolo?
Când începi ceva, te gândești în pași mici și imediați, dacă aduni bani să faci prima ediție, dacă o să dureze, dacă o să ai energie.
Dar odată ce a ajuns să devină cumva foarte bine primit în comunitate, iar clujenii, și nu numai, l‑au adoptat, a devenit un fel de emblemă culturală a Clujului, într‑o perioadă în care mai era Festivalul de Teatru de la Sibiu și atât. Deci, după momentul ăsta, mi‑am dat seama că there is no way out și că suntem condamnați să facem tot mai bine.
Cum ați reușit tu și colegii tăi să convingeți companiile private să se implice?
Gândirea a fost una pur antreprenorială, în sensul că nu mi‑am imaginat festivalul depinzând de fonduri publice și, mai ales, într‑o Românie unde partizanatele politice câteodată sunt dăunătoare pentru un festival și pentru soarta lui. Am spus că, OK, sunt binevenite, sunt importante, dar festivalul trebuie să aibă o susținere solidă din mediul privat.
Și, cumva, a fost un fel de sport, de exercițiu care a devenit parte din ADN‑ul organizației noastre, an de an, să căutăm sponsori.
Sigur, de ani buni lucrăm cam cu aceiași mari sponsori, ceea ce ne ușurează sarcina. Nu trebuie să mai demonstrăm an de an, deja am arătat ce putem.
La prima ediție țin minte că am confirmat Nescafe ca primul sponsor oficial. Mi‑am imaginat, mamă, dacă am luat Nescafe, o să deschidă toate ușile, ceea ce a fost total eronat, pentru că după aia am avut multe refuzuri.
Mai e și chestiunea că, în special la zona festivalelor de muzică, unde sunt costuri foarte mari, evenimentele tind să devină așa, un fel de showcase, unde toată lumea face activări peste activări. Cred că trebuie găsită o măsură justă.
Și cred că una din marile noastre reușite la nivel de filosofie de business și de organizare este faptul că am reușit să îmbinăm destul de armonios finanțarea publică cu cea privată.
Ce vor sponsorii de la TIFF? Ce vor să primească înapoi?
După aproape 25 de ani, am văzut variate tipuri de comportament, de abordare, care depind foarte mult de situațiile economiei noastre, de crize europene, mondiale sau nu, de politică.
Nu totdeauna a fost vorba despre imagine, endorsement, asocierea cu un brand valabil, un brand curat, cu prestigiu. Nu totdeauna a fost despre asta. De multe ori erau sponsori care ne spuneau că anul ăsta avem o presiune pe zona comercială, trebuie să vindem, trebuie să arătăm că avem rezultate.
Și noi le explicam, știți, dar nu vom putea să raportăm volume. Noi nu suntem un festival de muzică unde să vindeți totul.
Ei ziceau că asta le cere marketingul, le cere comercialul. Câteodată apare această presiune în a raporta cifre.
A fost un proces sinuos, au fost parteneri cu care am colaborat bine câțiva ani, după care, deodată, fie au înghețat bugete, fie s‑au dus în cu totul alte direcții.
Apoi, au revenit să colaborăm împreună. Deci, nu e simplu. Cred că trebuie să ai stomacul destul de tare.
Cum îți explici că au fost, poate, mai deschiși să investească într‑un festival de film, dar nu și în producția de film – ce spuneai tu, că nu erau fonduri pentru a face filme.
Festivalul înseamnă public, înseamnă posibilitatea să ajungi la un public educat, în mare parte, care cheltuie, are posibilități de spending. Or, asta probabil face festivalul mai sexy pentru mulți sponsori. Și, evident, cred că și faptul că e în Cluj – Clujul fiind o zonă care s‑a ridicat extrem de mult în ultimii 10‑15 ani, și asta a contat.
În plus, să nu uităm că filmele românești au început să producă bani și spectatori de 2‑3 ani. Până de curând, doar festivalurile erau ocaziile de a ajunge la public prin intermediul cinemaului.
Filmul românesc era, până acum câțiva ani, doar un vehicul excelent de promovare a României, dar cu niște cifre de viewers, cel puțin interne, limitate, pentru că cinemaul acela nu era neapărat popular. Acum avem cinema popular, toată lumea e mulțumită.
Ca lider al unui proiect, ca președinte de festival, cum reușești să găsești echilibrul între a face networking cu invitații și a‑ți păstra autoritatea, seriozitatea poziției?
Păi, cumva pot să fac asta nemaifăcând a doua chestiune. Avem o echipă mai mare, care a crescut în ultimii ani, oameni care au preluat foarte multe răspunderi, nu mai sunt eu singur care și‑centrez, și dau cu capul. Este Cristian Hordilă, a fost Ștefan Bradea, acum sunt Marius Bălănescu, Oana Giurgiu, nu mai zic. Deci, oameni care au deja autoritate și respect în echipă, iar festivalul, la nivel al culturii organizaționale, cred că funcționează bine datorită lor.
Cumva, rolul meu în festival acum e mai mult unul de a anticipa potențiale crize, posibile pericole, disfuncționalități și, evident, fac strângeri de mâini și mă întâlnesc cu persoane, personalități, oaspeți din varii domenii care vin la festival. Unii dintre ei, pentru prima dată, și încerc să mă asigur că experiența lor de festival e una bună.
Cum ai mai avut timp în toți acești ani pentru tine, ca regizor? Să ai liniște să faci filmele tale.
Da, asta e cel mai complicat, pentru că dacă vrei să faci film, ceea ce eu am vrut, trebuie să‑ți creezi un climat, să te izolezi cumva fără să pui în pericol desfășurarea altor procese, cum sunt cele din cadrul TIFF‑ului.
Și asta am putut să o fac datorită colegilor care au înțeles treaba asta și au preluat multe sarcini. Nu mai trec pe la mine, iar acest lucru îmi oferă timpul de care am nevoie să scriu, să regizez.
Ca producător, cum crezi că ar putea fi îmbunătățită situația astfel încât să existe fonduri mai mari pentru producția de artă, nu doar pentru filmele comerciale?
Aici e simplu. Noi nu putem încă să demonstrăm unor investitori că filmele de artă pe care le facem vor produce atât de multe beneficii financiare încât investiția lor să merite.
Asta e imposibil din cauza unei rețele foarte limitate de cinema raportată la populația țării, cultura cine merge la film, nu mai zic. Și atunci, nu avem decât două soluții: să convingem statul, prin Ministerul Culturii și alte entități, că e important să sprijine mai mult filmul românesc, ceea ce nu se întâmplă an de an. Lucrurile stagnează sau există o lipsă de interes, ceea ce e bizar pentru o țară care, în timp foarte scurt, a ajuns să aibă Palme d’Or la Cannes și multe alte premii, să creeze un orizont de favorabilitate nemaipomenit, și cu toate astea, de fapt, să nu genereze nicio schimbare în a crește finanțarea pentru întreg sectorul. Iar asta, de fapt, te limitează foarte mult.
Sigur, din când în când, te mai întâlnești cu câțiva mecena, oameni care sunt interesați să investească și în tipul ăsta de cinema, pentru prestigiul, pentru bucuria de a ajunge cu un film la Cannes, spre exemplu. Pentru că altfel, inclusiv pe plan internațional, e foarte greu să mai obții finanțări, cel puțin nu atât de multe cum erau odată.
România nu mai e o țară atât de hot. Adică, finanțările, în bună parte, se duc către Ucraina; țările africane sunt multe, filme foarte bune apar din Africa, sunt alte țări cu probleme, cum era și România, probabil, acum 20 de ani. Cumva, politic, nu mai suntem atât de relevanți.
Dar statul, de fapt, nu are inteligența să investească deștept și să dea un semnal că nu investești într‑un domeniu care produce deopotrivă recunoaștere internațională, dar poți aduce echipe de filmare din străinătate să filmeze aici, deci tipul ăsta de gândire practică lipsește.
Cum faci ca, dincolo de activitatea profesională, să ai timp pentru familie, fiindcă ai doi copii, unul adolescent deja, tânăr, și unul mic? Cum găsești acest echilibru: să fii și artist, și om de business, și un tată, și un partener implicat?
Trăiesc tot timpul cu senzația că nu sunt suficient de prezent, asta e o constantă. Câteodată îmi reproșez fie că am ajuns prea târziu acasă, fie că am avut niște întâlniri pe care puteam probabil să le amân, dar, cum să spun, it is what it is.
Familia s‑a obișnuit cu mine în felul ăsta, încerc să fiu cât de prezent pot. Spre exemplu, la cel mic, care are șase ani, n‑am avut bonă decât în primele luni după ce s‑a născut, după care ne‑am ocupat cu ajutorul unei bunici, ne mai ajută câte un cunoscut în unele situații, dar încercăm să ne acoperim unul pe celălalt.
După cum anul ăsta, cu cel mare, a avut bacalaureatul fix înaintea TIFF‑ului și, cu o săptămână înaintea probei la Română, am intrat practic într‑un fel de minicantonament în care repetam, citeam. A fost, așa, un fel de exercițiu interesant pentru mine să trec din nou prin marile opere ale literaturii române odată cu el, asta în condițiile în care primeam e‑mailuri, mă rog, cu situații mai mult sau mai puțin urgente de la TIFF.
Deci, cred că trebuie să fii acolo atunci când familia o cere și nu cred că poți să rezolvi lucrurile așa, delegând sau prin absență. Dacă vrei să ai un climat sănătos și bun pentru ei să crească, cred că e foarte complicat. Știu povești despre oameni care au crescut cu părinți pe care îi vedeau din când în când, din cauza faptului că erau implicați tot timpul în proiecte.
Dar ți se pare că se schimbă și paradigma asta, statutul tatălui că pe măsură ce avansăm către generațiile mai tinere, tatăl devine o figură mult mai prezentă, că nu mai e doar provider, omul care merge la serviciu și abia își vede copiii?
Da, mi se pare că da. Vorbind cu colegi, de pidlă, mult mai tineri, ei se duc la cursuri de parenting. Am exemplu de tați care și‑au luat concediu. Lucrurile se schimbă. România sigur a fost o țară unde, da, întotdeauna femeia era ba la cratiță, ba la muncă, ba cu copiii. S‑a mai schimbat și cred că e foarte sănătos. La nivel cultural, legat de cum sunt percepute familia și rolul partenerilor, soților, lucrurile s‑au schimbat într‑un ritm fantastic.
Sursa foto: Tudor Giurgiu
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 300 | Septembrie 2025
