Adela Greceanu și Matei Martin, povestea din culisele ”Timpului Prezent”

Nu își mai amintesc exact cum s-au cunoscut, dar, cel mai probabil, fie la o lansare de carte, fie la o conferință de presă. Își amintesc însă că s-au întâlnit destul de des la început. Pur și simplu!… Exact lumea aceea mică a jurnalismului cultural, plină de emoții și creativitate, era lumea lor: ea, scriitoare și jurnalistă de radio, el, jurnalist și mediator cultural. O lume seducătoare, în care au pășit cam în aceeași perioadă, fiecare căutându-și cu pasiune și entuziasm vocea, sensul și locul.

Așa a început povestea lor, una obișnuită și, în același timp, specială, ca toate poveștile de dragoste. O poveste pe care, însă, zi de zi, an de an, au clădit o conexiune umană trainică, fără de care, amândoi recunosc, relația lor profesională nu ar fi putut deveni atât de solidă.

Ei sunt Adela Greceanu și Matei Martin, realizatorii emisiunii și podcastului Timpul prezent, de la Radio România Cultural. Un talk-show de politică, societate și cultură despre lucrurile care contează, despre evenimentele cu adevărat relevante ce se întîmplă în jurul nostru. O emisiune care oferă context, explicații și analize de la experți pe care nu îi vedem prea des la televiziunile de știri, un spațiu în care calitatea primează în fața audienței și adevărul în fața senzaționalului.

Adela și Matei sunt astăzi invitații mei într-un nou episod din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

Cine sunt, ce fac și de ce, cum își împart, între multiplele proiecte pe care le au împreună sau separat, timpul, energia, inspirația, astfel încât să le rămână câte puțin din toate și pentru ei dar și pentru relația lor de cuplu, cum arată prezentul și cum anticipează ei viitorul presei, la modul general, și al radioului, în particular, sunt doar câteva dintre întrebările cu care am reușit să pătrund discret în universul lor personal și profesional.

Înainte însă de a trece la interviul propriu-zis, țin să vă precizez că am respectat modul în care Adela și Matei își redactează încă materialele, adică păstrând ortografia cu î din i și forma ”sînt”, reguli preferate de mulți dintre ziariștii din garda veche, scriitori și lingviști, ca o frondă față de reforma adoptată de Academie în 1993.  

Amândoi aveți în spate peste 20 de ani de jurnalism – radio și presă scrisă. Ce v-a atras în această profesie, deloc ușoară? A fost alegerea voastră, un vis încă din copilărie, sau pur și simplu s-a întâmplat? Care e povestea din culisele pasiunii voastre pentru jurnalism?

Matei Martin: Eu, unul, mi-am ales profesia încă din studenție. Am urmat Facultatea de Științe Politice, la secția în limba franceză, și mi-am dat repede seama că nu mă interesează o carieră în politică, administrație sau diplomație – domeniile vizate & visate de cei mai mulți dintre colegii mei. Era o perioadă destul de bună și, oricum, foarte tumultoasă (tranziția democratică, liberalizarea economiei, primele demersuri pentru integrarea în NATO și Uniunea Europeană etc.). Țin minte că urmăream actualitatea politică prin presă – pe atunci, tarabele și chioșcurile erau încărcate de ziare și reviste, iar eu eram un heavy reader de presă, citeam tot ce prindeam: România liberă, Adevărul, Evenimentul zilei, Tinerama, Academia Cațavencu, Dilema, 22 și multe altele. Încă din primul an de facultate am devenit activist la Asociația Pro Democrația. Am fost observator la alegeri, am redactat rapoarte despre performanța administrației locale, am scris la o revistuță pentru voluntarii asociației. Tot pe atunci activam și în cadrul unei organizații care înființa în școli Consilii Locale ale Elevilor – grupuri consultative pe lîngă administrația locală, care urmăreau politicile locale pentru tineret. Eram, deci, ongist – deci mai degrabă critic al sistemului politic și administrativ. Pentru cîteva luni am fost stagiar – cu o bursă plătită de o fundație americană – la Camera Deputaților. Am învățat multe, dar nu mi-a plăcut. Cîndva, prin anul III, m-am angajat secretar de redacție la Dilema: un job cu multe responsabilități, plătit prost dar foarte „rentabil” intelectual, dacă îmi e permisă expresia. De scris n-am scris la gazetă decît după ce am terminat facultatea. Și am continuat încă niște ani voluntariatul la Pro Democrația. Dar, oricum, făcusem deja alegerea…

Adela Greceanu: La mine, jurnalismul se leagă de preocuparea pentru literatură. Mă interesa literatura încă din liceu, dar nu mă încînta perspectiva să devin profesoară, nu credeam că am calitățile necesare. Am făcut, totuși, un an de Litere, la Sibiu, dar apoi m-am înscris la Jurnalistică. Îmi imaginam că o să lucrez în presa scrisă, în niciun caz la radio sau în televiziune. Și îmi doream să fac presă culturală. Imediat după ce am terminat facultatea, mi-am lansat primul volum de poezie. Și profesoara mea de radio, Doina Jalea, jurnalistă la radioul public, m-a întrebat dacă nu aș vrea să vin la Radio România Cultural, că mi s-ar potrivi. Bineînțeles că am zis da, cu entuziasm, deși nu eram convinsă că mi s-ar potrivi – eu credeam că o să fac presă scrisă. Așa am ajuns colaborator la RRC. La început a fost tare greu, colaboratorii erau plătiți foarte puțin, dar, după mai bine de un an și jumătate, am dat concurs și m-am angajat. Între timp, am învățat să fac reportaje, transmisii în direct, interviuri și, treptat, am început să fac emisiuni și să descopăr că-mi place mult la radio.

Așezate unul lângă altul, CV-urile voastre dezvăluie parcă o rețea de intersecții, drumurile vi s-au întâlnit în mai multe proiecte – Radio România Cultural, Dilema veche, Observator Cultural, Scena9 și altele. Cum s-a întâmplat prima întâlnire între voi? Scânteia primordială, cea care a aprins relația, a fost mai mult o conexiune umană sau una profesională?

Adela Greceanu: Așa e, ne-am întîlnit adesea în diverse contexte culturale, lumea noastră e mică. Ne știm de atît de multă vreme, că nu ne amintim cînd ne-am văzut prima oară. Despre scînteia care a produs apropierea noastră n-o să vorbim. E o poveste obișnuită și în același timp specială, ca toate poveștile de dragoste. Faptul că avem preocupări similare, că avem multe în comun, contează enorm pentru echilibrul relației noastre. Nu sîntem întotdeauna de acord unul cu celălalt, s-a întîmplat să și votăm diferit. J Dar avem grijă unul de celălalt, de relația noastră, ne ascultăm reciproc, ne susținem și știm că relația noastră profesională n-ar putea fi așa de solidă, dacă nu ar fi conexiunea umană trainică.

Matei Martin: Nu-mi amintesc precis cînd ne-am întîlnit prima dată. Dar pot să-mi imaginez cu ușurință contextul: probabil că a fost la o lansare de carte, la un festival de literatură sau pe la vreo conferință de presă. Am ajuns la Radio România Cultural după ce lucrasem deja trei ani la RFI. Elena Vlădăreanu e cea care m-a invitat inițial să co-moderez alături de ea „Timpul prezent”. Pe atunci, emisiunea acoperea actualitatea culturală și urmărea curentele noi și artiștii emergenți. Un an mai tîrziu, după ce începusem deja să fac emisiunea cu Adela, „Timpul prezent” a început treptat să-și schimbe formatul, cu deschiderea spre actualitatea socială și politică. Scînteia a fost asta: că am lucrat (mult) împreună.

Pe parcurs, cum v-ați simțit în privința acestei interacțiuni între viață și profesie? A fost mai degrabă un avantaj, sau a fost mai complicat decât ați anticipat?

Matei Martin: Eu, unul, nu m-am gîndit niciodată serios la asta. Firește că încercăm să separăm, pe cît posibil, viața profesională de viața familială. Dar e greu. Uneori, muncim pînă la ore tîrzii. Ceea ce înseamnă că profesia se suprapune peste viața privată. N-am instituit reguli ca să le separăm. Nu facem eforturi speciale pentru a amortiza aceste interacțiuni. Ne-am obișnuit cu această suprapunere. Cel mai greu a fost în timpul pandemiei cînd, vreme de cîteva luni, am fost nevoiți, ca atîția alții, să lucrăm acasă. Resursele tehnice limitate din micul studio instalat în living au făcut ca timpii de lucru să se prelungească considerabil. Iar mixerul audio, microfoanele, cablurile făceau ca în living să arate cam ca la serviciu. De abia atunci ne-am simțit copleșiți de greutatea acestei suprapuneri. Dar am trecut și peste asta cu bine.

Adela Greceanu: Iar eu nu am un răspuns definitiv. Cu siguranță am învățat și am acumulat mult împreună și fiecare în parte lucrînd zi de zi umăr la umăr – la propriu, fiindcă în studio stăm unul lîngă altul, iar biroul de acasă este lung de peste doi metri, ca să încăpem amîndoi. Da, lucrăm mult și acasă. Dar a fost și este și complicat. Greutățile din viața profesională devin greutățile vieții noastre în comun. Cele două zone la noi sînt inseparabile. Dar, încă de la primele emisiuni împreună ni s-a spus că ne completăm și că sunăm foarte bine împreună, iar în timp ne-am rafinat, cred, dansul ăsta împreună. Eu mă simt în perfectă siguranță cu Matei în studio, alături. Și am învățat foarte mult de la el – lui nu-i place să-i spun asta, se jenează. Și sper că și el a învățat cîte ceva de la mine.

Astăzi, sunteți cunoscuți publicului drept realizatorii emisiunii și podcastului „Timpul prezent”. Cu toate acestea, aș dori să aflu mai mult despre călătoria voastră împreună, de la acea scânteie primordială până la momentul de față, când lumina succesului se reflectă în egală măsură asupra amândurora. Povestiți-mi cum a fost drumul, ce obstacole ați întâmpinat, ce reușite ați obținut?

Matei Martin: Cifrele sînt deopotrivă precise și abstracte. Datele de audiență nu ne plasează între fruntași. Există numeroase emisiuni de radio sau podcasturi audio care ating cifre mult mai mari. Nu ne-am propus niciodată să le concurăm. Important, pentru noi, e mesajul, adică: ce transmitem publicului. „Timpul prezent” e un talk-show de politică, societate și cultură despre lucrurile care contează, despre evenimentele cu adevărat relevante, despre ce se întîmplă în jurul nostru. Încercăm să facem un pic de ordine în haosul informațional și, împreună cu invitații noștri – profesioniști în domeniile lor sau universitari sau activiști civici – să decriptăm actualitatea. Eroii emisiunii sînt ei, cei care fac acest efort analitic & retoric, noi sîntem doar niște mijlocitori. Oricum, nu ne propunem să facem spectacol pentru a obține succes. Și nici nu putem genera spectacol din niște dialoguri pe teme adesea dureroase.

Adela Greceanu: Are dreptate Matei. Nu știu dacă putem vorbi despre succes. Noi încercăm să ne facem cît mai bine meseria și să abordăm subiecte de interes public împreună cu cei mai potriviți invitați. Pentru mine, cred că cea mai mare încercare a fost să intrăm în zona subiectelor de politică internațională, subiecte care nu erau inițial în zona mea de interes. Cum am spus, eu vin dinspre literatură. Dar am înțeles că e foarte important să știi ce se întîmplă în lume și acum cred că și cultura face parte din acest mare tablou, nu e un teritoriu izolat și imun la mișcările tectonice ale lumii. Cel mai greu a fost și este să găsim oamenii care să cunoască subiectele pe care vrem să le abordăm, specialiștii pe diverse chestiuni. Și e cu atît mai greu cu cît încercăm să avem zi de zi subiecte de actualitate. Cît despre reușite, mai bine să spună ascultătorii noștri care sînt. Eu aș spune doar atît: că am creat un spațiu unde oferim context, explicații și analize pe larg de la experți pe care nu îi vedeți prea des la televiziunile de știri.

V-ați simțit vreodată ca și cum ați fi într-un labirint, unde o cale duce spre casă și alta spre muncă? Au fost în toți acești ani și momente de încurcătură? Și întreb asta deoarece dincolo de ”Timpul prezent”, fiecare aveți și proiecte personale. Cum vă împărțiți, așadar, timpul energia, inspirația, astfel încât să vă mai rămână câte puțin din toate și pentru voi, ca indivizi, dar și pentru relația voastră de cuplu?

Adela Greceanu: Noi muncim mult și acasă. Într-un fel, munca jurnalistică e continuă. E important să citești știrile mereu, e important să fii în priză. Apoi, vinerea emisiunea e dedicată literaturii. Și mă ocup doar eu de ea. Pentru asta citesc nu neapărat mult dar constant. Desigur, îmi face plăcere, dar tot muncă e și asta. Tot ce discutăm cu invitații noștri la emisiune de fapt ne interesează foarte mult și pe noi. De multe ori mi se întîmplă să mă gîndesc și după emisiune la ceva ce-a zis cineva în emisiune și să discut cu Matei subiectul ca să-l aprofundez. Am învățat enorm și de la invitați. Dacă e ceva care mă sîcîie foarte, foarte tare, atunci asta e: că nu am timp să diger tot ce primesc în emisiuni, nu am timp să reflectez la analizele invitaților și să citesc mai mult pe tema respectivă. Fiindcă a doua zi vine altă emisiune, cu altă temă, cu alte explicații. Se vede, așadar, din răspunsul meu, că viața noastră profesională e foarte strîns împletită cu viața noastră personală. În rest, încercăm să facem plimbări lungi sîmbăta și duminica. Iar eu nu mi-am pierdut încă speranța că o să duc la bun sfîrșit o carte de proză pe care am început s-o scriu acum multă vreme.

Să revenim la „Timpul prezent”. Cum percepeți și trăiți evoluția radioului în era digitală? Care vi se par cele mai mari provocări? Dar oportunități?

Matei Martin: Dintre toate mediile, radioul are cel mai bun profil de supraviețuitor. E clar că pe termen lung, presa tipărită va dispărea. Extincția ei a început odată cu Internetul. Cînd ați cumpărat ultima dată un ziar sau o revistă? Sigur, sînt multe explicații. Obiceiurile de lectură s-au schimbat pentru că e mai ușor, mai accesibil să citești de pe un ecran, oricînd vrei, decît să trebuiască să treci mai întîi pe la chioșc. Pentru că publicațiile online sînt accesibile gratuit (aici e o lungă discuție, nu e locul să dezvolt) iar ziarele/revistele costă. Pentru că pe net ai știrile de acum cîteva secunde pe cînd în ziare informația e în mare parte perimată. Dar chiar și presa scrisă online e, cumva, pe ducă, chiar dacă nu amenințată cu dispariția: tinerii de azi preferă cu totul alte medii, mai ales vizuale. Televiziunea? Statisticile sînt neiertătoare. Sînt tot mai puțini telespectatori. Cine mai stă să urmărească știrile la oră fixă cînd la o atingere de ecran ai deja știrile pe telefon? Radioul, însă, are marea șansă că poate fi urmărit în timp ce faci altceva: poți să asculți o emisiune în timp de conduci, poți să urmărești știrile în timp ce lucrezi, poți să asculți muzică în timp ce citești. Radioul are acest avantaj pe care celelalte medii nu-l au – și va supraviețui. Celălalt avantaj e că emisiunile pot migra cu mare ușurință și pe alte platforme fără să-și piardă viabilitatea: pe site, pe podcast, aceleași emisiuni radiofonice trăiesc o nouă viață, poate chiar mai bună, căci e „on demand”. (Re)asculți cînd vrei!

Explorați o gamă largă de subiecte, inclusiv dintre cele sensibile pentru publicul larg. Cum faceți selecția, gestionarea și abordarea acestor subiecte pentru a menține echilibrul în discuție și tematică? Întreb asta pentru că sunt curioasă să aflu dacă, în timpul pregătirii, vă concentrați în mod special pe audiența de la Radio România Cultural, adică oameni cu minte deschisă și apetit intelectual. Cum vă influențează această interacțiune cu o audiență atât de distinctă? Cum vă motivează să creați și să livrați conținut care să răspundă nevoilor și așteptărilor lor?

Adela Greceanu: Principalul nostru gînd este către public, desigur. Ne dorim nu doar să-l informăm, ci să-i oferim, cum spuneam și mai devreme, context, analize și explicații de la cei care se pricep cel mai bine la subiectele pe care le abordăm. Și se pricep și să ofere aceste analize într-un limbaj accesibil. Căutăm în general subiecte la zi, la „timpul prezent”, dar abordăm și subiecte într-o accepțiune mai largă a actualității. Cum ar fi violența de gen, un subiect, din păcate, de actualitate continuă. Sau sănătatea mintală într-o perioadă marcată de o succesiune de crize globale sau regionale, pe mai multe planuri. Sau munca în era Inteligenței Artificiale. De asemenea, ne uităm și spre zone foarte apropiate de noi geografic, cultural și ca istorie recentă. Cum ar fi Republica Moldova, Georgia, Bulgaria, Balcanii de Vest. E important să știm și ce se întîmplă în vecinătate, nu doar la Paris, la Londra, la Berlin sau la Washington. Noi am făcut emisiuni despre Ucraina cu mult înainte să fie atacată pe scară largă de Rusia și să ajungă astfel, pentru o vreme, pe prima pagină în toată mass-media. Așteptările publicului poate că le creăm și noi, prin ceea ce îi oferim. Iar noi îi oferim ce credem că e de interes public, că e important să știe. Ne-ar plăcea foarte mult să atragem și ascultători fără prea mare apetit intelectual sau cu apetit intelectual încă nedescoperit, latent, și pe care să-i convingem că zona culturii, a analizelor profesioniste nu e ceva de neatins, nu e un club exclusivist.

Cum vă imaginați că se va schimba consumul de conținut radiofonic în viitorul apropiat? Aveți vreo previziune sau viziune despre direcția pe care o va lua industria?

Matei Martin: e clar că încetul cu încetul, consumatorii vor căuta emisiunile de radio în zona digitală. Apple Podcasts și Spotify sînt principalele platforme și probabil că se vor consolida în detrimentul unor competitori mai mici tocmai datorită migrării unor emisiuni radio spre digital. Pentru producătorii de radio, această tranziție digitală aduce o veste bună și una așa-și-așa. Plasarea produsului radiofonic pe o platformă care nu e doar accesibilă, ci și accesată masiv, înseamnă șansa potențială de a atinge un public mult mai larg decît cel acoperit de antena radio. Vestea așa-și-așa e că efortul de marketing pe care îl presupune atingerea acestui potențial e uriaș: nu e vorba doar de calitatea resurselor umane, ci de investiția de bani pentru reclame și campanii digitale. Concurența e deja mare. Și va deveni acerbă: cum îți faci podcastul mai vizibil decît altele – asta va fi întrebarea-cheie pentru producătorii de conținut. Și mi-e teamă că pe mulți asta îi va preocupa chiar mai mult decît calitatea conținutului. Ar fi trist…

Să poposim acum și în presa scrisă, pentru că amândoi sunteți foarte prezenți și în acest domeniu. Cum trăiți și simțiți astăzi cuvântul scris și tipărit? Ce viitor credeți că va avea în această eră dominată de tehnologie?

Adela Greceanu: Eu nu sînt foarte prezentă în presa scrisă. Dar pot răspunde din perspectiva de autoare. Piața de carte din România n-o duce grozav. Asta nu e o noutate. De ani de zile sondajele ne arată că la noi se citește foarte puțin, că sîntem pe ultimul sau penultimul loc în UE la consumul de carte. Cu toate astea, literatura română trăiește, cred, una dintre cele mai bune perioade ale ei. Și mă refer aici la conținut. Se publică multă literatură de calitate – și proză, și poezie. Se scrie bine și foarte bine. Și, poate pentru prima oară în istoria noastră, cîmpul literar nu mai e dominat de bărbați. Sînt azi, și la noi, mai multe femei care scriu decît oricînd. Și care îmbogățesc literatura cu perspectiva lor specială, diferită. Sau chiar zdruncină perspectivele fixate pînă acum asupra literaturii. Cît privește viitorul cărții în era dominată de tehnologie, eu știu așa, că nevoia de poveste a oamenilor e veche de cînd lumea. Nu cred că se va stinge. Noi toți avem nevoie de povești – personale și colective. Ne construim ca indivizi, dar și ca societăți sau comunități, pe baza unor narațiuni. Întrebarea e cum vor arăta și cum vor circula în viitorul apropiat aceste povești, dacă am ajuns să consumăm la viteze tot mai mari clipuri tot mai scurte, de ordinul zecilor de secunde, cum se întîmplă pe unele platforme de socializare. Ceea ce lipsește la noi – și consecințele sînt dezastruoase – sînt politicile publice de promovare a lecturii. În alte țări europene, acolo unde se citește mult mai mult decît în România, lectura e încurajată și prin programe coerente, inteligente și permanente, finanțate de stat. Îmi place să dau acest exemplu: în Finlanda, de zeci de ani, statul oferă tuturor femeilor însărcinate așa numita cutie a bebelușului, care conține, pe lîngă hăinuțe, scutece, saltea și produse de igienă, o carte cu poze. Statul finlandez se asigură că fiecare copil, din clipa în care vine pe lume are și o carte, prima sa carte. Statul finlandez consideră cartea un obiect de primă necesitate și le transmite și părinților acest mesaj: cartea e de bază pentru orice copil. Așa că viitorul îl putem citi și în politicile publice sau în lipsa lor.

Matei Martin: Sînt sigur că presa scrisă va mai rezista o vreme. Chiar dacă ziarele tipărite vor dispărea – din motive pe care le-am explicat. Am convingerea că presa scrisă are un sens și că încă există public care citește. Condiția supraviețuirii e calitatea și relevanța: vor rezista acele site-uri care oferă explicații, analiză și context într-o formă inteligibilă. Oamenii au nevoie de explicații, nu doar de informație actualizată – și exact asta ar trebui să le ofere presa scrisă. Și mai cred că revistele (săptămînale, lunare) au un viitor dacă reușesc să ofere nu doar analiză de calitate, nu doar recomandări culturale cu adevărat relevante (ce să mai citim? La ce spectacole să mergem? Ce se mai întîmplă prin oraș?) ci și divertisment inteligent ori idei care să inspire.

Privind retrospectiv la discuția noastră și la experiențele pe care le-ați împărtășit, cum vă imaginați că va arăta viitorul pentru voi ca oameni de radio și jurnaliști? Care sunt direcțiile pe care vă doriți să le explorați în continuare și ce contribuție sperați să aduceți în lumea media și culturală în următorii ani?

Adela Greceanu: Sper că o să ne putem face meseria ca și pînă acum, cît putem noi de onest și de profesionist. Și că o să le oferim în continuare ascultătorilor subiecte de interes public, poate unele mai puțin abordate de celelalte canale mediatice, analizele care să le ofere o perspectivă complexă și posibilitatea de a-i asculta pe cei mai competenți, avizați și consistenți interlocutori: experți în politică internațională, istorici, specialiști în diverse domenii și scriitori. Iar eu sper, pentru cealaltă viață a mea, să termin cartea la care lucrez.

---