Costel Pătrășcan, caricaturistul cu care râzi, oftezi sau te superi… depinde de ce parte a creionului te afli

Din Japonia, China și Coreea până în Peru, din Germania, Belgia și Franța  până în Israel ori Iran, din Canada până în Croația și Republica Moldova, caricatura lui Costel Pătrășcan a făcut deja înconjurul lumii. Fiecare expoziție personală, fiecare premiu câștigat și fiecare ropot de aplauze l-au consacrat drept un artist fără frontiere, ale cărui mesaje depășesc barierele culturale și lingvistice, dar și limitele impuse de distanță și timp.

Dar ceea ce face cu adevărat specială arta lui este darul de a observa lumea cu ochii unui veritabil detectiv, capabil să surprindă, cu o precizie aproape chirurgicală, orice derapaj personal, societal sau politic și să-l transforme într-o poveste cu impact și mesaj puternic. Prin umorul fin și critica bine țintită, arta lui Costel Pătrășcan nu este doar o formă de exprimare, ci și o formă de rezistență. Iar creionul, arma prin care îi dă glas.

Cu gura până la urechi și ochii larg deschiși

Costel Pătrășcan este caricaturistul care reușește să transforme umorul într-un instrument de conștientizare socială, aducând în fața publicului realități complexe și, uneori, incomode. Nu se sfiește să dezvăluie, să dea jos măști, să abordeze subiecte controversate sau nepopulare. Dar le îmbracă într-o formă atât de accesibilă, încât, deși ne face să râdem cu gura până la urechi, ne „obligă”, în aceeași măsură, să deschidem larg ochii: să vedem, să înțelegem, să gândim. Să ne eliberăm mințile și să „digerăm” realitatea în toată complexitatea ei. Râsul este doar începutul.

Ești de profesie sociolog. Ce treabă are sociologia cu caricatura?

Te ajută să extragi esențialul. Cunoașterea teoriilor sociale permite identificarea unor teme, poți conecta situații aparent anodine la structuri mai largi. Dar o caricatură este măsura acumulărilor tale, iar cu cât ai un bagaj de cunoștințe mai mare, cu atât abordările tale, temele tale, sunt mai variate și pot avea o consistență mai mare. Știm că este o luptă mondială după materie primă, resurse, iar eu am privilegiul să am „materia primă” din belșug!

Te‑a ajutat sociologia să fii un caricaturist mai bun?

Teoretic, ca sociolog, ai abilitatea de a decoda și prezenta critic fenomene sociale complexe mai accesibil și poți face din caricatură o unealtă de conștientizare, poate chiar și de reflexie, amplificând impactul artei prin rigoarea științei sociale.

Dar toate astea cred că ar avea o importanță mai mare într-o societate mai așezată, în care lucrurile funcționează și îți trebuie instrumente subtile ca să identifici logici sistematice, cum ar fi ipocrizia instituțiilor sau birocrația ca instrument de control.

Însă, în degringolada de la noi, lipsa regulilor – sau, mai bine spus, regula bunului plac – face ca orice lucru să poată avea legătură cu desenul satiric… Nu știu dacă sociologia m-a ajutat să fiu un caricaturist mai bun, dar sunt convins că nu mi-a stricat.

Astăzi, ai deja în spate 35 de ani de caricatură. Ce înseamnă pentru tine o lucrare bună? Cum reușește un caricaturist să atingă inimile și mințile publicului?

Dacă o caricatură nu întoarce capul, nu determină privitorul să și-o adjudece într-un fel, printr-o distribuire sau un banal like, înseamnă că ai făcut caricatura degeaba. Caricatura bună înseamnă impact. Câteodată văd riscul de a supraîncărca mesajul, pierzând accesibilitatea. Caricatura necesită simplitate, așa că echilibrul dintre profunzime și claritate este esențial. Există și caricatură de sertar sau chiar de apartament, dar o caricatură adevărată este cea în care omul își vede năduful, una care este purtată la mitinguri. Am trăit astfel de satisfacții artistice.

Tu pentru ce desenezi? Pentru faimă, pentru bani, pentru oameni? Simți nevoia să dai publicului ce vrea sau rămâi ferm că sunt mesaje nepopulare, poate, dar care trebuie transmise?

O caricatură bună trebuie să aibă o idee generoasă, umor și, poate un lucru la fel de important, să urmărească temele importante ale societății, agenda politică, altfel spus să fie despre oameni. O caricatură care nu tratează problemele cotidiene este, de multe ori, lipsită de conținut. Fac și eu caricaturi pentru amuzament, de amorul artei, cum s-ar zice, dar, de cele mai multe ori, urmăresc zbatera, frământarea, necazurile, nedreptățile celor tăcuți, umiliți de politicieni și care nu pot striga cum o pot face eu. Poate de aici vine și relativul meu succes, sunt cu armele la mine nonstop când societatea se frământă, când sunt alegeri, revolte, fie ele și mocnite, căutând să fiu solidar cu cei fără putere.

Eu fac caricatură pentru oameni, nu pentru mine, nu pentru premii, și, mai ales, nu pentru onoruri din partea clasei politice, cum văd pe la alții. Sunt mereu în opoziție, niciodată la putere, iar oamenii au încredere în mine, în caricaturile mele. Iar asta înseamnă că îmi fac bine munca de caricaturist!

Mai oferă societatea actuală spațiu de creștere unei arte de nișă, destinată inițial presei scrise?

Sentimentul meu este că ne aflăm pe un platou, nici nu urcăm și nici nu coborâm (încă). Presa încă își caută calea, întâi cea scrisă a migrat online, acum simt că și audio-vizualul se uită într-acolo. Viața noastră parcă se mută online… Pentru publicul care caută doar divertisment, sursele s-au multiplicat și diversificat. Caricatura se mai bucură încă de succes deoarece combină inteligența, umorul, informația și concizia. Dar simți și penița care a desenat, ceea ce, într-un ocean digital, pare că încă mai contează.

Presa, societatea se schimbă. Dar caricatura?

Sigur că da, caricatura trece prin transformări, influențată puternic de evoluția digitală. Tehnologia și-a pus amprenta și a democratizat arta grafică, permițând mai multor persoane cu idei creative să se exprime artistic. Digital, dar artistic. Nu înseamnă că acești oameni nu sunt talentați dacă nu lucrează cu cărbunele pe carton. Multe colaje digitale iau locul caricaturii clasice. Societatea se schimbă, iar modalitățile de exprimare, de asemenea.

Dacă până acum 10 ani caricatura își găsea locul în presa scrisă, acum un caricaturist trebuie să-și câștige locul pe o piață liberă, eventual într-o presă fragmentată, pulverizată. Șansa este de cele mai multe ori să-ți pui lucrarea online, iar opera ta poate fi validată, sau nu, de un simplu like. Adaptarea la mediul virtual se pare că face parte din evoluția noastră.

Remarc deseori generozitatea cu care oferi la liber internetului lucrările tale. Și le regăsesc, de multe ori, fără semnătură, preluate și asumate, uneori modificate fără decență. Mă întreb: cu ce inimă dai zilnic drumul desenelor, fără protecția dreptului de autor? Ai devenit imun?

Într-adevăr, unele caricaturi sunt maltratate în spațiul de exprimare online, dar orice altă informație poate fi alterată în acest mediu. Nu doar că există acest risc, dar frecvent îmi sunt preluate desenele și decupată semnătura sau, mai rău, modificat textul. Evident că nu-mi pică bine, de multe ori iau atitudine, dar mijloacele sunt reduse, aproape inexistente. Chiar dacă pare a laudă, totuși, grafica mea este ușor de recunoscut chiar dacă mi s-a șters semnătura. Ăsta-i un lucru bun, fiindcă mulți dintre cei care-mi apreciază munca îmi etichetează caricaturile fără semnătură. Pot spune că există un mecanism care cumva reglează aceste nedreptăți. Cel puțin, în cazul meu.

Ritmul cu care scoți caricaturile este impresionant. Este talent fără doar și poate, dar cred că este și o disciplină a muncii. Pe ce coordonate de cotidian se așază viața ta de artist?

Viața de caricaturist nu-i simplă dacă-ți iei meseria în serios. Există aici un paradox: sunt un creator cu normă care-și impune un ritm și o viață de stoic. Constați în timp că cel mai bun prieten îți este atelierul. Prin dedicație, le aparții mai mult celor care te urmăresc decât îți aparții. Este un tribut pe care-l plătești prin munca ta pentru respectul de care te bucuri. Muncesc într-adevăr foarte mult, dar simt că este o datorie a mea să ajut, cât pot, la îndreptarea acestei societăți. Nu știu cât contează bucățica mea de bine în comparație cu ceea ce impactează societatea în rău. Nu știu cât talent am – mulți spun că ar fi ceva-ceva acolo -, dar vă pot spune că am muncit mult.

Al naibii, dom’ Costel!

„Dracul însuși ar deveni agreabil dacă s-ar lăsa desenat de Costel Pătrășcan”, spunea criticul Alex Ștefănescu.

O afirmație care, în lumina explicației teologului și eseistului Cristian Bădiliță, devine cât se poate de credibilă: „Caricatura lui Costel nu este una meschină sau ranchiunoasă, ci are o triplă genealogie: umor, inteligență și compasiune. Pentru că numai inteligența naște bunătate sau compasiune. Prostia sau talentul sec, niciodată”.

„Costel Pătrășcan este un creator de umor excepțional, care stârnește prin opera lui, uneori, un râs colectiv în cascadă, alteori, un zâmbet precaut și multă panică și, de cele mai multe ori, invidie”, îl descrie, cu finețe, și Horațiu Mălăele.

„Costel este un tip năzdrăvan, simte enorm și vede monstruos, vede obscenul din viața noastră. E foarte subtil, nu-i cuminte deloc Bibicu! Se joacă «rău» și curajos cu ideile… Al naibii, dom’ Costel! (…) E un bun național, suntem norocoși că locuiește la Brăila”, rezuma scriitorul Viorel Coman, cu umor și admirație, esența lui Costel Pătrășcan la lansarea albumului Istoria literaturii române. Erată la erată.

O esență care se reflectă perfect în arta lui Costel. Pentru că, dincolo de orice, Costel înțeapă fără să rănească, taxează fără să jignească și provoacă fără să fie insistent. De aceea, cu Costel nu doar se râde. Cu Costel, lumea se vede și se înțelege în toată splendoarea, fragilitatea și absurditatea ei. Se nasc „aha”-uri, se pun sub semnul întrebării ipocrizii și valori de fațadă, se răstoarnă convenții.

Cu Costel, râzi, oftezi sau te superi… depinde de ce parte a creionului te afli.

Râsul în grup. Periculos de amuzant

Dacă ar exista un premiu pentru „cel mai viralizat caricaturist român”, Costel Pătrășcan ar pleca, mai mult ca sigur, cu el acasă. Portofoliul lui ar face invidios orice artist. Spune însă că a „ars” deja etapa asta de premii și diplome. „Diploma” pe care o râvnește cu adevărat acum este aprecierea publicului. Iar publicul îi îndeplinește dorința, îl răsfață de fiecare dată cu aplauze și cascade de râs.

Rezistența prin râs

Costel este: Un răsfățat… al publicului și al juriilor. Gălățean după certificatul de naștere, brăilean după cartea de identitate și artist global după arta sa, are zeci de expoziții personale în țară și străinătate, peste 40 de premii internaționale și peste 100 naționale.

Este și caricaturist editorialist pentru mai multe publicații, colaborează cu televiziuni, instituții, organizații neguvernamentale și agenții de publicitate.

De 8 ani realizează și caricatura pentru Reprezentanța Comisiei Europene în România.

Jurat… Este, de asemenea, jurat în concursuri de caricatură atât în țară, cât și în China, Moldova și Belgia.

Dar este și… „înjurat”.

Costel Pătrășcan este inițiatorul Salonului Internațional de Caricatură de la Brăila, dar și fondatorul Muzeului Umorului, unic în țară, cu impact clar asupra turismului local și educației culturale.

Muzeul este însă și miezul unor controverse administrative. Obiectul unui război – paradox ce a scos la iveală cât de complicat e să ții în viață un loc al râsului într-un peisaj politico-administrativ care se ia mult prea în serios.

CITEȘTE ȘI: Dr. Horațiu Ioani, singurul neurochirurg din România atestat de Colegiul Regal Britanic

Sursa foto: Costel Patrascan