Dincolo de cuvinte, Andrei Țigănaș, sculptorul de voci care transformă vorbitul în artă

Prima impresie contează! Este aproape un reflex ca atunci când întâlnim pentru prima dată pe cineva să ne activăm instinctul de a scana persoana respectivă și, în funcție de rezultat, să decidem rapid dacă ne place sau nu. Mimica feței, gesturile, vocea, privirea, toate contribuie, într-o fracțiune de secundă, la acea primă judecată. O impresie inițială, care poate influența nu doar acea primă întâlnire, ci și relația viitoare.

Ce rol joacă vocea în felul în care îi percepem pe ceilalți?

În 2016, Andrei Țigănaș și-a inventat propria meserie: sculptor de voci și a lansat primul program online din România cu exerciții de dicție, voce și oratorie, Cum să vorbești bine.

Sculptorul de voci

Spune că misiunea lui în viață este să-i ajute pe oameni să-și cunoască vocea și să și-o lucreze. Adică, să-i ajute să-și îmbunătățească dicția, puterea vocii, intonația și tot ceea ce îi ajută să devină atrăgători și convingători în fața celorlalți. Crede cu tărie că o comunicare bună generează încredere și simpatie, calități de bază pentru a deveni lider în propria comunitate. Așa a ajuns să antreneze voci de lideri, de manageri, de vânzători, oameni de orice profesie și din orice domenii, pe care îi transformă în oratori rezonabili.

Bufonul de serviciu

Cu un apetit sănătos pentru umorul care stârnește hohote de râs autentice, eventual bine lucrate (ha!), nu chicoteli gălăgioase, neșlefuite, Andrei este și scriitor. Stilul lui, cu ritm și intonație, parcă sculptat cu măiestrie, exact ca vocile pe care le modelează zi de zi, l-a consacrat drept un autor îndrăgit.

Bufonul de serviciu este prima carte de beletristică pe care a publicat-o în 2020. O carte proastă scrisă bine, care tot în 2020, s-a metamorfozat și într-un podcast. Bufonul de serviciu, un podcast de genul: să fie bine acuma cât îi rău, a avut rolul de a aduce în prim-plan cele mai importante știri și evenimente, doar că privite printr-o altfel de lentilă, una cu dioptrii suplimentare pentru satiră și umor fin.

Nebunul care l-a atacat pe Rege

Cea mai vândută carte a lui rămâne însă, cel puțin până la acest moment, Războiul care a ținut trei zile, publicată în 2023. Spun până acum, deoarece, pentru decembrie, Andrei pregătește o dublă lansare. Spune el, va naște de două ori: primul volum, Nebunul care l-a atacat pe Rege, iar al doilea o carte mai tehnică despre voce și vorbit în public.

Nebunia și curajul nu sunt însă pentru Andrei doar simple cuvinte pe care să-i învețe pe alții să le rostească corect, articulat, ci chei care îi deschid propriile uși spre acțiune. Iar o astfel de cheie a folosit în 2021, când a luat o decizie radicală ce i-a schimbat complet viața. A lăsat Clujul în urmă, și-a luat soția și fiica și, cu un curaj nebun, a ales calea pribegiei. Destinația? Spania. Mai exact, malul Mediteranei, unde au schimbat, pe rând, diverse orașe. În cele din urmă, s-au stabilit în Carboneras, un mic colț de rai din Andaluzia. Aici Maria își trăiește copilăria în liniștea unei zone aproape uitată de lume, iar ei muncesc online.

Experiențele vieții de nomad digital le-au concentrat într-un curs online în care împărtășesc sincer cum reușesc să îmbine toate planurile vieții: timp, bani, creșterea copilului, carierele și, în paralel, cum și-au construit o viață tihnită și împlinită. Sunt trucuri pe care le-au învățat și astfel le dau mai departe.

Ni le împărtășește și nouă în acest nou episod din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

Vom face exact ce-i place cel mai mult lui Andrei. Vom vorbi… despre voce și discurs, despre arta de a ține auditoriul captiv în povestea ta, dar și despre acea voce interioară care te ghidează și te motivează să-ți depășești limitele.

Ce poate dezvălui vocea despre noi la o primă întâlnire? Dar despre noi la modul profund – personalitate, caracter, stare…

E o sintagmă pe care o folosesc adesea atunci când îmi închei atelierele de voce, dicție și oratorie: vocea te vinde. Mă bazez aici pe polisemia cuvântului vinde. Vocea poate, deci, să te vândă:   în sensul mercantil, adică te pune într-o lumină bună și te ajuta să-ți maximizezi obiectivele și interesele, dar și în sensul biblic, de trădare, adică lasă să scape ceea ce e vulnerabil în tine.

În cartea pe care o pregătesc de lansare, Găsește-ți vocea – cum să vorbești în public autentic și convingător, fac referire la un set de 6 condiții cardinale care te fac bun vorbitor. Ele sunt: vocea, structura, corpul (limbaj corporal și postură), stilul de viață, bagajul cultural. Și în carte, și la cursuri abordez condițiile exact în ordinea aceasta, adică de la mic la mare.

În muzică, se spune că vocea e un har. Poți lucra vocea, poți deprinde tehnici, poți avea o voce impecabilă, dar dacă divinitatea nu a pus și ceva special acolo, cel mai probabil, nu vei avea niciodată o voce memorabilă. La fel, în arta discursului, sunt oameni care țin cu sufletul la gură săli întregi. Oameni care, dincolo de cuvinte, cuceresc publicul cu vocea. E tot un har, sau e doar tehnică și exercițiu?

Harul e o temă care polarizează societatea și adâncește mai tare prăpastia dintre generații. Am observat de-a lungul timpului că, atunci când vorbim despre talent, har, dotare, ies în evidență două curente.

Primul curent tinde să-i includă pe cei născuți în perioada 1960-1980, adică baby boomers și generația X. Cei care îmbrățișează acest curent au o perspectivă preponderent fatalistă asupra vieții. De la ei mai ales auzim că persoana cutare are talent, e deșteaptă și de familie bună, în vreme ce pe-o altă persoană Dumnezeu n-a hărăzit-o cu prea multe calități. Exponenții acestui curent vor susține că vocea ține de talent, că meseria e o înclinație, iar scrisul și arta sunt trăiri spontane, cu răbufniri de geniu, pe care ori le ai, ori nu le ai. Genul acesta de curent asociază puternic succesul cu factori externi precum șansă, familie, context, calități native. În general, curentul acesta crede în predestinare: de mic se vedea pe el că e actor, de mică strălucea ca un fotomodel și uite ce bine a ajuns. 

Cel de-al doilea curent îi acoperă, cu precădere, pe cei născuți în perioada 1980-2010, adică generația Y, sau milenialii, și generația Z. Văd că cele două generații tind să aibă o perspectivă mai pragmatică asupra vieții, perspectivă alimentată și de consumul tehnologic. Pentru ei, succesul ține mult de algoritmi, reguli clare, tipare, proceduri și tradiționalele tips and tricks. În perspectiva Y și Z, talentul e neglijabil, iar strălucirea unui om poate fi rezultatul respectării conștiincioase a unor pași, metode sau a unor obiceiuri. Succesul, în optica lor, vine from within, din interior, cu multă muncă. Șansele și contextul nu sunt atât de importante. Am observat că cei născuți în acest interval de ani nu cred prea mult în predestinare. Ei cred profund că un om se poate regăsi, reinventa și poate ieși cu brio din rânduiala pe care destinul i-a croit-o. 

Fără nicio înclinație fatalistă, eu sunt X (ha!). Deci?

Aș zice că, duse la extrem, ambele curente pot să fie toxice și lipsite de realism, indiferent că vorbim despre voce, prezentare în public sau orice altceva în lume. Am văzut genii ratate care și-au supraevaluat talentul în detrimentul muncii, dar și tineri care se chinuiau douăsprezece ore pe zi, risipindu-și energia în domenii spre care nu păreau să aibă prea multă chemare. Eu cred că nu trebuie să facem așa alegeri dramatice. Cred că ecuația de succes este talent, fler, înclinație, PLUS muncă, rigoare și algoritmi. Când combinăm cele două laturi, rezultatul e cu adevărat spectaculos: și în prezentare, și în modularea vocii.

Vorbitul public este astăzi o componentă foarte importantă a profesiilor noastre. Se poate învăța să îți gestionezi emoțiile, vocea? Cât timp este necesar pentru a observa schimbări notabile?

Tehnic vorbind, sunt trei etape de pregătire prin care ar trebui să trecem ca să devenim oratori rezonabili. Evit pe cât pot să folosesc expresii precum orator de succes, sau om care strălucește în fața publicului, bla bla, bla.

Așadar, ca să devii un vorbitor în public REZONABIL, ar fi bine să treci prin trei secvențe distincte.

Prima secvență sau etapă e pregătirea scurtă. Așa aș numi-o.

Aici e vorba despre ce faci tu, concret, pentru discursul x care e programat, să zicem, în data de 7 noiembrie la ora 20. Această etapă se subordonează în totalitate discursului pe care trebuie să-l ții. Practic, în stadiul acesta îți faci un concept, dezvolți o structură, te documentezi și te asiguri că ceea ce urmează să spui se va plia pe profilul publicului și al evenimentului la care ești chemat. Numărul de ore alocat în acest proces e invers proporțional cu experiența pe care o ai ca vorbitor. Dacă ai în spate multe ore de expunere în fața publicului și ai mai vorbit pe marginea subiectelor pe care le vei prezenta, atunci s-ar putea să scapi cu două ore de pregătire sau chiar mai puțin. Dacă ești la început cu prezentările, s-ar recomanda să aloci un număr mai mare de ore.

Ce-a de-a doua etapă este pregătirea medie.

Genul acesta de pregătire nu se mai subordonează unui discurs anume planificat la o dată exactă. Este o pregătire pe care o faci în alb pentru tine și binele tău, în general. O faci indiferent că ești sau nu chemat să vorbești undeva. Aici, în această etapă, intră orele de dicție, de impostare a vocii, tehnicile de postură și limbaj corporal. Sunt tehnici pe care le înveți fără presiunea unui termen limită. Te antrenezi pentru ca, atunci când oportunitatea va veni peste tine, tu să fii deja în formă. O numesc pregătirea medie pentru că durata procesului se măsoară în luni, de la 3 în sus. Programele mele de dicție, bunăoară, durează 3 luni și e bine să le urmezi în tihnă.

Ce-a de-a treia etapă este pregătirea lungă și continuă.

Aici, în faza aceasta, aș introduce tot ceea ce faci zilnic și acumulezi pe termen lung ca să devii un bun vorbitor. Enumăr aici lecturile, experiențele de viață și ceea ce clădești în tine ca om. De multe ori, atunci când pregătim oamenii să vorbească în public, ignorăm această etapă care e de căpătâi. Nicio tehnică de public speaking nu poate să facă abstracție de lipsa culturii sau a priceperii într-un anumit domeniu de activitate. Cred că e important să muncim zilnic ca să putem da conținut și valoare vieții noastre. Astfel, atunci când ne va veni vremea pe scenă, vom avea cu adevărat ceva de spus.

Așadar, în funcție de etapa la care ne referim, să devii un bun vorbitor poate să dureze câteva ore, mai multe luni sau o viață întreagă.

Ești, la bază, jurnalist, mai precis om de Radio. Trebuie să aveți ceva anume în glas ca să fiți cu adevărat speciali?

Dacă stau bine să mă gândesc, vocea de radio nici nu trebuie, de fapt, să fie atât de specială. De asemenea, omul de radio, dacă e mult prea „special” și suferă de personalitate accentuată, riscă să nu facă față în munca asta. Vocea radiofonică nu e trupul unei manechine pe care s-o aplaudăm în timp ce defilează pe scenă sorbindu-i frumusețea din priviri. Cuvântul cheie în radio e însoțire. Practic, vocea care se emite în eter, odată ce s-a aprins beculețul roșu al directului, are rolul să te petreacă pe tine, cea sau cel care asculți. Prezentatorul care te însoțește prin difuzoare nu e o flacără de artificii care să dea explozii la fiecare trei secunde, ba dimpotrivă. E o lumină de veghe, una plăcută și constantă. E un „ceva” discret, atent, care stă acolo, alături de tine, atunci când ai nevoie și pleacă imediat atunci când i-o ceri.

Totuși, ca să îți răspund, condiția principală pe care un prezentator radio ar trebui s-o îndeplinească – dincolo de cele tehnice – e să „rimeze” cu formatul postului. Îmi aduc aminte cum în 2008 m-am prezentat la un concurs de prezentator de știri la Radio Guerrilla Cluj. Aveam experiență în prezentare, iar reacția viitorilor mei colegi a sunat așa:

Te selectăm. Se vede că faci radio, știi să prezinți și ai ore de live și înregistrări în spate. Totuși, din ceea ce observăm acum, stilul tău de prezentare e specific radioului de stat. Vei avea nevoie de o lună – două ca să te aducem pe stilul Guerrilla. Până atunci, vei lucra în cabină, la înregistrări, fără să intri pe post.

Care este secretul vocii care captează și transmite emoție? Cum poate o voce să creeze o conexiune profundă cu ascultătorii?

Cu ani în urmă, regretatul prezentator Paul Grigoriu de la Radio România Actualități a povestit într-un interviu o întâmplare din redacție. Un angajat mai tânăr de la departamentul de știri l-a întrebat așa:

„Maestre Grigoriu, cum faceți ca să aveți o voce atât de grozavă?”

Bătrânul realizator i-a spus în șoaptă: „Eu îți zic secretul, dar te rog să nu mai spui la nimeni. E numai pentru tine și rămâne între noi. În fiecare dimineață îmi tai o felie de lămâie, o bag sub limbă și o țin acolo bine, aproximativ o oră, oricât acru mi-ar veni în gură. Vocea sună impecabil apoi. Ăsta e secretul”.

A doua zi, vreo douăzeci de angajați tineri ai RRA se plimbau pe coridoarele instituției cu lămâie în gură.

Paul Grigoriu a ieșit din birou și-a strigat: „Băi, voi chiar sunteți proști? A fost banc! Am glumit! Scuipați, naibii, lămâile alea că vă înecați cu ele!”.

Așadar, secretul vocii e că el nu există. Dacă secretul acesta ar exista, eu și colegii mei de breaslă (suntem câțiva) am sta în fața blocului și-am juca table de dimineața până seara. Secretul s-ar da la liber și toți l-ar folosi, fără să mai fie nevoie de asistența unui profesor de dicție.

Din păcate, lucrurile stau diferit. Există, ce-i drept, o suită de reguli universale care țin de respirație, rezonanță, tonalitate, ritm, dar ele nu se aplică la fel pretutindeni. Fiecare om are propriul său mix vocal care îl avantajează. Pe unii oameni îi prinde strașnic de bine să vorbească tare pe tonalități joase, dar alții, în schimb, sună mai bine când vorbesc încet și pe tonalități un pic mai înalte. Mă frământă mult tema autenticității fiecărui vorbitor și mă îngrijorează să văd oameni care se „robotizează” după ce urmează un curs de public speaking greșit predat și înțeles. Mă obosesc peste măsură discursurile care sună și arată la fel, făcute pe aceiași algoritmi și fără pic de respect față de personalitatea oratorului. De multe ori, îmi instig cursanții să încalce cu bună știință reguli comune de vorbit în public, doar ca să fie ei înșiși atunci când vorbesc și să nu ajungă niște biete „programe de spălare automată.”

Livrezi mult în online, ești nomad digital. Este diferență între cum predai face to face și online?

Sunt un lucrător online patentat: îmi plac materialele video, ședințele online și cred că lumea digitală ne poate face mai rapizi, mai eficienți. Secolul vitezei ne ajută să fim mai aproape de cei pe care îi servim: la București, Cluj, Constanța, Barcelona, New York, Hong Kong. 

Consum cursuri online și țin ateliere online, iar sesiunile zilnice unu la unu pe care le am cu diverși cursanți sunt toate online.

Iată de ce, având acest apetit declarat pentru digitalizarea comunicării, mă irită destul de tare să aud vaiete și gemete de tipul: vai, dar în sală, față în față, e mai bine. E altceva, nu poți tu să înțelegi. Vai, dar e altă energie, e mai personal. Vai, m-am săturat de calculator, vreau lume reală (dar zac cu ochii în Facebook până la 1 noaptea). Vai, ar trebui să lucrăm offline pentru că numai așa putem să ne conectăm și să descoperim nu știu ce subtilități.

Cei care rămân blocați în paradigma asta arhaică sunt, în general, non clienții mei și am grijă mare să nu aloc energie în acest segment. Realitatea e mai simplă: un prezentator bun va ști să fie bun oriunde îl pui: și în sală, și la conferințe Zoom sau Webinar Jam. Marea problemă a comunicării online e că ea tinde să îi dezavantajeze puternic pe cei care nu au aptitudini reale de prezentare. În mod categoric, în online trebuie să faci un efort suplimentar ca să le ții oamenilor atenția trează. Publicul se distrage mai ușor, are energia mai scăzută. Prin urmare, ține de tine să te zbați mai mult și să cunoști tehnici prin care să-ți animi auditoriul virtual și să treci ecranul. Când nu ai tehnicile acestea, sau nu știi să le folosești, o dai în paseism. Te plângi că nu mai e cum a fost,că lumea s-a dus din rău în mai rău, o tempora o mores, hai să facem ca înainte că bine mai era. Prin urmare, aleg oricând să urmăresc online un prezentator bun, decât să merg în sală pentru un prezentator slab.

Așadar, o spun apăsat. Nu există diferențe notabile online – on-site acolo unde oratorul e competent și știe cum să relaționeze cu publicul.

Ce te-a determinat să adopți un stil de viață nomad? Cum ți-a schimbat nomadismul munca și viața?

A fost o decizie spontană pe care am luat-o cu soția mea și am pus-o în practică în mai puțin de o lună. Împreună ne-am mobilizat, am organizat toate cele necesare și duși am fost. Fetița noastră, care avea trei ani atunci, a fost foarte entuziasmată de idee și abia a așteptat să terminăm de împachetat.

Noi, soția mea și eu, nu avem o viziune chiar așa de bine articulată despre viață. Nu știm până în cele mai fine detalii cum am vrea să trăim și cum arată fericirea. Totuși, cred că știm exact cum NU vrem să trăim și cum arată nefericirea. Acum, în timp ce-ți răspund gândindu-mă la nefericire, îmi trec spontan prin cap versurile lui Cheloo de la Paraziții:

Să ai un șef fără chef și-o muncă stabilă
 Să stai în garsonieră, nu-n vilă
 Să ai o atitudine umilă
 Să aștepți o moștenire de la o babă senilă
 Să trăiești mult de dragul de-a trăi
(…)
Să n-ai păreri sau idei, să nu-ți dorești
 Să nu vrei

Desigur, rapperul pe care tocmai l-am citat nu este pentru mine o instanță morală, iar muzica lui nu mi-e „far călăuzitor.” Totuși, versurile pe care tocmai le-am spus exprimă foarte apăsat ceea ce mi-aș dori să EVIT, pe cât posibil, în viața asta câtă vreme mi-o fi dat să trăiesc. Lumea e largă, diversă, natura e plină de surprize plăcute și oferte de nerefuzat.

Ne-am gândit, pur și simplu, că poți să-ți trăiești viața și altfel: fără dimineți agitate în trafic, blocuri cenușii înghesuite, grabă și gălăgie. Am profitat de faptul că am fost mereu liberi financiar, fără credite, fără leasinguri și cheltuieli inutile. Am avut mereu bani puși deoparte, chiar și la începuturi, când mâncam uneori pâine cu ceapă pentru că era cam gol frigiderul. Am învățat împreună că poți trăi mai simplu decât crezi. Am învățat că nu e un lux desăvârșit să trăiești cu Mediterana la doar 50 de metri de blocul tău. Poți trăi în zone mai calde, poți descoperi varii categorii de oameni, iar pentru toate astea nu trebuie să fii Țiriac, așa cum mulți ar fi tentați să judece. Poți să adopți un astfel de stil de viață și dacă ai venituri medii, și ești un cetățean standard. Ai nevoie de puțin sânge în tine, răbdare, competență, organizare draconică, și, cel mai important, rezistență absolută la ce o să-ți zică alții. Gura lumii e cel mai prost sfătuitor și pașaportul garantat spre nefericire.

Ce îți spune vocea interioară despre această decizie? Ce ai pierdut? Ce ai câștigat?

Nicio decizie pe care o iei în viață nu e perfectă și totul are un preț. Am crezut inițial că prețul va fi cariera și că vom pierde ocazii profesionale din pricina distanței. A fost exact invers. Am crescut an de an, ca cifră de afaceri, reputație, portofoliu de clienți, palmaresul proiectelor. Soția mea lucrează ca PR, om de comunicare, pentru diverse proiecte și evenimente din România. Prin urmare, ceea ce credeam eu că va fi prețul „distracției” noastre nu a mai trebuit plătit, ba dimpotrivă: am primit bani în plus la regularizare. 

Un alt sacrificiu a trebuit să facem, dar ni l-am asumat fără să crâcnim. Să crești un copil în doi e mult mai greu decât să-l crești în șase, atunci când ai părinți și socri, sau în opt, dacă mai apar câte un unchi și o mătușă. Plecarea noastră în lume ne-a rupt de familia extinsă care nu a mai putut să pună umărul zilnic la îngrijirea copilului. Am rămas noi trei împotriva lumii și ne-a fost greu de multe ori. Îmi amintesc fără prea mare plăcere că anul trecut Maria, fiica noastră, stătea răcită acasă câte două săptămâni din patru. Lipsea de la școală și stătea cu noi în apartament, în timp ce laptopurile noastre urlau de la atâta muncă. Era dificil și stresant, presiunea psihică era mare, dar am învățat să gestionăm și asemenea situații. Am mai apelat la bone, la prieteni și ne-am descurcat. Verile, în schimb, stăm mai mult în România și atunci compensăm cu vârf și îndesat. „Parcăm” copilul la bunici, iar Corina și eu fugim în concedii „exotice” în locuri „paradisiace” precum Câmpia Turzii, Arad sau Băile Felix. Efectiv nu contează unde mergem. Fugim doar ca să rămânem noi doi să fim cu puțină liniște în jur.

Dacă vocea ta ar putea lăsa un singur ecou, ​​un mesaj care să rămână în amintirea celor care te ascultă, care ai vrea să fie acesta?

Hai să încep cu un detaliu personal. Pe bunica mea de tată o chema Corina Țigănaș. Ca o coincidență, soția mea poartă exact același nume. Nu am cunoscut-o niciodată pe bunica mea Corina, pentru că un cancer nemilos a luat-o la doar 40 de ani, cu multă vreme înainte ca eu să mă nasc. Poza ei tronează acum în sufrageria de la Cluj a tatălui meu. În acea casă în care tatăl meu locuiește azi, Corina a trăit și ea până în ultima zi a vieții. De fiecare dată când ajung în România mă opresc la perete și contemplu acel portret al bunicii care-mi transmite multe. Era frumoasă, elegantă și avea atitudinea unei doamne din înalta societate. Am o singură neîmplinire în ceea ce o privește: nu știu cum suna vocea ei. Mi-aș dori ca pereții din casa tatălui meu să poată vorbi și să-mi spună ce-au reținut ei văzând și ascultând atât de multe. Vocea bunicii mele nu a rămas înregistrată nici pe casete, nici pe benzi de magnetofon. Nimeni nu-mi va putea ostoi vreodată curiozitatea, oricât s-ar zbate rudele mele în viață să-mi descrie vocea bunicii mele: poate era gravă, poate înaltă, poate vorbea tare, poate slab și stins. Cine știe? Experiența vocii se consumă direct atunci când asculți glasul omului cu propriile tale urechi. Atunci poți să simți prin timbru amprenta personală a celui care vorbește. Eu cred în nemurirea sufletului, dar nu sunt deloc sigur că vocea e eternă. Ecourile ei se sting, iar sufletul e ceea ce răzbate dincolo de ecoul vocii. Sigur, persoanele publice vor avea privilegiul să rămână înregistrate și arhivate pe mai multă vreme. Totuși, nu aș fi sigur că arhivele rezistă atât de bine. Cred că ar trebui să lăsăm ecouri mult mai adânci decât ceea ce se poate arhiva audio-video. Nu știu cum vor arăta aceste ecouri, dar mai avem timp să ne gândim la asta. În definitiv, cu toții am vrea să creăm în jurul nostru frumos și nemurire, nu-i așa?

 Dacă vocea ar fi oglinda personalității noastre, ce ar trebui să lucrăm sau să observăm în propria „oglindă”, pentru a comunica mai bine și a crea legături mai profunde cu cei din jur?

Cred că putem să observăm în „oglindă”, sufletul nostru, condiția fizică, starea psihică, nivelul cultural și tipul de personalitate pe care îl avem. Toate, fără excepție, se regăsesc în voce, pentru că ea, vocea, e intersecția dintre corp, minte și suflet.

---