Florin Stoican, catalizatorul proiectelor Oltenia de sub Munte și Parcul Văcărești. Gardianul patrimoniului natural
”În Oltenia de sub Munte nu există numai calcar, trovanți și argilă din care se face ceramica de Horezu. Geodiversitatea este uriașă și se întinde pe 380 milioane de ani de istorie geologică”
– din descrierea proiectului Oltenia de sub Munte, geoparc aspirant UNESCO –
Într-un sat din Oltenia de sub Munte a început și incredibila călătorie a lui Florin Stoican, un tânăr geolog pentru care protejarea naturii și conservarea biodiversității a depășit cu mult barierele unei profesii, devenind pur și simplu un mod de viață.
Primul popas, prima bătălie câștigată a fost Parcul Buila-Vânturarița, un obiectiv pe care, în doar câțiva ani, împreună cu o mână de oameni, la fel de ambițioși și pasionați, a reușit să îl transforme într-un model exemplar de conservare bazată pe cetățeni și o bază a dezvoltării economice susținută de comunitatea locală.
Au urmat apoi alte și alte proiecte ce au vizat activități de înființare și management al ariilor naturale protejate, de amenajare a infrastructurii de vizitare și informare (trasee tematice, de drumeție și cicloturism, refugii, adăposturi, puncte de informare), de cercetare, promovare dar și de educație ecologică.
Oltenia de sub Munte – geoparc aspirant UNESCO a început în 2019, iar din 2020 face parte și dintr-un proiect internațional – Bioregions Weaving Labs, coordonat și finanțat de către Commonland, Ashoka Europe și Presencing Institute, alături de organizații din 10 țări europene.
În paralel însă, Florin s-a angajat și în înființarea primului parc urban din țară, Parcul Văcărești, conștient fiind de imensele oportunități politice, economice și de vizibilitate pe care acest proiect le putea oferi întregului ecosistem natural. Parcul Natural Văcăreşti a devenit și el model naţional de administrare eficientă a unei arii naturale protejate urbane, dar și un centru național multifuncţional de informare, educaţie şi promovare a patrimoniului natural al României, o adevărată ambasadă a ariilor naturale protejate.
Pentru că a reușit să catalizeze în jurul său o adevărată mișcare civică cu un scop atât de important și nobil, în 2018, Florin a fost ales Ashoka fellow, fiind considerat unul dintre cei mai perseverenți susținători ai politicilor naționale, publice sau private, menite să acorde biodiversității prioritate și locul cuvenit.
Florin Stoican, membru fondator și președinte al Asociațiilor Kogayon și Parcul Național Văcărești, este invitatul acestei ediții în rubrica Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.
Într-o țară în care pădurile sunt protejate cu greu și cu riscuri, într-o țară în care mafia gunoaielor sufocă la propriu orașe întregi (despre capitală se știe deja că stă pe o ”bombă ecologică”), într-o țară în care se vânează și pescuiește abuziv, iar lăcomia imobiliară cucerește văzând cu ochii tot mai multe spații verzi, ce înseamnă, de fapt, să te lupți pentru mediu? Cât de grea este misiunea voastră, a gardienilor patrimoniului natural?
Sigur că nu e ușor dar merită! Și când ești convins că merită să lupți pentru conservarea naturii României, că asta nu numai că poate salva patrimoniul natural dar poate aduce și sănătate și prosperitate românilor, lupta nu mai e deloc grea, ci se transformă într-o misiune în care crezi cu tot sufletul și pentru care dai totul.
Conservarea naturii nu trebuie să fie un moft al unora care se luptă pentru ea, ci o mișcare a tuturor oamenilor și o prioritate a omenirii. Biodiversitatea înseamnă nu doar specii rare ce trebuie salvate prin locuri exotice de niște cercetători excentrici, ci înseamnă pentru noi toți aer curat, apă bună de băut, hrană sănătoasă, sănătate. Fără biodiversitate, nu avem nicio șansă ca specie să ne asigurăm supraviețuirea pe planeta asta, pentru că noi suntem parte din biodiversitate și din lanțul ei de încrengături și interdependențe.
Spui deseori că România are printre cele mai valoroase biodiversități din Europa. Ce înseamnă exact asta?
România poate și trebuie să devină lider european în conservarea naturii, pentru sănătatea, bunăstarea și mândria românilor. Patrimoniul natural și cultural sunt, alături de oameni, cele mai mari valori ale țării. Pentru mine România înseamnă în primul rând natura fabuloasă. Înseamnă cele 13 parcuri naționale și 16 naturale, Delta Dunării, sutele de rezervații și monumente ale naturii, pădurile, râurile, lacurile, pajiștile, peșterile, cascadele, flora, fauna, peisajele. Apoi, România înseamnă și oamenii frumoși și ce au creat și crează ei în armonie cu natura: satele, casele și bisericile din lemn și piatră, morile, meșteșugurile, poveștile, legendele, tradițiile, bucatele și nu în ultimul rând licorile.
România merită de la toți românii măcar prețuirea și respectul pentru natură și oameni. Cum să nu te lupți pentru astea?
La prima întrebare, primul impuls a fost să scriu a voastră, a activiștilor de mediu, dar mi-am amintit că tu nu te consideri așa și că ”activist de mediu” este doar o etichetă pe care o accepți. Și atunci, cum te descrii în relația cu natura și activitatea ta? Ce simți, practic, în interiorul tău că ești în această relație?
Mă consider un om care a avut norocul să întâlnească și cunoască oameni minunați de la care să învețe despre natură și locul nostru în natură. Mi-a plăcut tot timpul să descopăr, să explorez, să aflu despre natură, să înțeleg mecanismele de funcționare ale lumii vii care ne înconjoară. E unul dintre motivele pentru care am ales să studiez geologia. Ca să aflu despre istoria de miliarde de ani a Universului, a Pământului și a vieții. Apoi mi-a plăcut să dau și eu ceva în schimb oamenilor din jur și să fac câte ceva pentru natura din jur. Or, ce e mai ușor decât să dai celorlalți cunoașterea ta?!… Apoi mai e doar un pas firesc pentru ca această cunoaștere și alăturarea oamenilor care cred în ea să deschidă pofta de a face ceva pentru lucrurile pe care le iubești, în cazul meu, natura. Așa că la mine lucrurile au mers simplu și firesc și înainte să-mi pun problema cum mă etichetez, m-am trezit făcând ceea ce fac, alături de oameni care cred la fel ca mine. Și organizațional noi am fost mai întâi prieteni și apoi organizație, iar asta a venit firesc, ca o nevoie de a realiza ceea ce ne-am propus să facem. Am mers pe ideea că dacă tot mergem împreună pe munte și în natură, de ce să nu facem și câte ceva pentru munte și natură? Poți numi asta activism pentru mediu sau dorința unor oameni de a da ceva înapoi naturii și celorlalți oameni.
Există o graniță care îți separă pasiunea de misiune? De fapt, ce te determină să mergi mai departe… tot mai departe, în ciuda obstacolelor?
Pasiunea e cea care alimentează misiunea. Fără pasiune, fără să crezi cu tărie în ceea ce faci, fără identificarea vieții tale cu cea a misiunii, totul se reduce la un job pe care-l faci mai bine sau mai puțin bine, după care te întorci la viața ta. Pentru mine munca în cadrul ONG nu a însemnat niciodată un job, poate și pentru că am făcut-o multă vreme pe lângă joburi, tot timpul alături de prieteni, de familie, atunci când puteam să ne găsim timp și resurse pentru asta. Și ne găseam, mereu ne găsim! Întotdeauna i-am admirat pe oamenii care și-au contopit viața cu misiunea, pe cei care s-au dedicat total unei cauze cu care au ajuns să se identifice. Și-mi pare rău că nu pot face și eu mai multe, mai repede și mai bine.
Iar de motivat mă motivează tocmai misiunea, aceea de a face ceva pentru natură și oameni. Sunt convins că planeta va supraviețui fără noi, la fel și viața ei va renaște dacă noi o facem praf, așa cum a mai făcut-o de vreo 25 de ori în ultimii 3,8 miliarde de ani. Asta îmi dă cumva o liniște cinică și o siguranță că mersul firesc al universului nu poate fi perturbat decât nesemnificativ de existența noastră, cu toate relele ei. La fel de convins sunt însă că, dacă vom continua în ritmul ăsta distructiv, ne vom distruge pe noi ca specie. Iar asta, ca om, mă obligă să încerc să împiedic, pentru că eu cred și-n viitorul oamenilor, nu numai în cel al planetei și vieții.
Ce te motivează atunci când simți că lupți cu morile de vânt?
Mi-am dat seama odată, nu mai știu exact momentul, în discuțiile cu politicienii și autoritățile, că în activitatea de conservare a naturii din România nu autoritățile de mediu sunt punctul fix de rezistență, așa cum ar trebui să fie, ci noi, organizațiile de mediu și acești oameni minunați care cred în misiunea lor, se luptă pentru orice colțișor verde și merg înainte indiferent cât de greu e. Politicienii vin și pleacă rapid, chiar prea rapid, autoritățile și legile sunt volatile, dar în ceea ce mă privește, uite că de peste 20 de ani sunt tot pe baricade. Și foarte mult mă motivează faptul că alături de mine sunt mulți oameni minunați. Tot mai mulți!
Ești cunoscut opiniei publice prin trei proiecte cu impact: Parcul Natural Văcărești, Parcul Național Buila-Vânturarița și Oltenia de sub Munte. Povestește-mi puțin despre ele, rolul tău în fiecare, impactul asupra comunităților și pașii viitori.
Fiind implicat în aceste proiecte, ele sunt legate într-un mod organic și toate au cam același scop, acela de a conserva natura în folosul oamenilor. Diferențele sunt legate de loc și moment. Par proiecte diferite, dar sunt legate într-o misiune, într-o viziune, sunt legate prin obiective dar și prin oamenii implicați în ele, oameni pe care am avut șansa să-i coordonez și alături de care am pornit aceste proiecte.
Așa cum am spus, România are un patrimoniu extraordinar și un potențial uriaș de dezvoltare bazată pe conservare, promovare și valorificare sustenabilă a acestui patrimoniu. Dar suntem țara contrastelor, la fel ca multe altele bogate în natură, pentru că sărăcia socială și economică plus lipsa de educație și de viziune ne duc către distrugerea naturii. Riscăm astfel să ne păcălim singuri și să distrugem singuri ce avem mai de preț, de dragul unei prosperități efemere și limitate, în locul unei dezvoltări sustenabile.
România e în acest moment ruptă în două, în două mari bucăți de comunitate. Pe de-o parte avem mediul rural, unde natura e fabuloasă dar confundată cu peisajul, e acolo ca un dat firesc, în care oamenii merg doar cu simț practic, când au nevoie de resurse. Pe de altă parte, avem zona urbană mare, unde, pentru că simt tot mai acut poluarea, stresul cauzat de sufocarea betoanelor și tumultul vieții, oamenii devin mai aplecați spre verde, spre liniște, spre conservare. Desigur, tocmai pentru că natura a cam fost alungată dintre blocuri… Eu cred că tocmai la umplerea acestei prăpăstii trebuie să muncim pentru a conserva natura României în folosul oamenilor. Când orășenii dornici de natură vor învăța să o cunoască și să înțeleagă rolul ei vital, vor putea să viziteze eficient zonele sălbatice din mediul rural și să-i înțeleagă și susțină pe oamenii de acolo. Iar când oamenii de acolo vor vedea că păstrarea pădurii virgine în picioare le aduce mai mulți bani de la cei de la oraș care vin să o vadă, să se bucure de umbră, de liniște și de ciripitul păsărilor, decât le-ar aduce doi metri cubi de lemn, se vor gândi singuri la conservare.
Parcurile naționale, naturale, geoparcurile, rezervațiile și alte astfel de concepte nu-s altceva decât niște convenții de-ale noastre, ale oamenilor, de care pădurilor și sălbăticiunilor lor nu le pasă. Când noi, oamenii, vom avea satisfacții de pe urma naturii intacte, fiecare în felul lui – unii prin bunăstare, prosperitate și confortul disponibil și în zonele rurale, alții prin satisfacția vizitatorului bucuros de o zonă naturală și de sprijinul oamenilor de acolo – vom înțelege cu adevărat rolul conservării naturii. Și atunci nici nu trebuie să mai vină statul cu legi și autoritate să încerce să conserve natura, fiindcă o vom face noi cu toții, în mod firesc și mult mai sănătos și eficient.
Asta e legătura dintre proiectele în care sunt implicat și, fiindcă mă consider deopotrivă de la țară și de la oraș, încerc să înțeleg deopotrivă și natura dar și oamenii din ambele locuri.
Cum a început, practic, aventura aceasta?
Am început cu înființarea la mine acasă a Parcului Național Buila-Vânturarița, pentru a conserva un colț fantastic de natură, pentru mine cel mai cel loc din Univers. Am înțeles repede că nu poți face conservare eficientă fără să ții cont și să investești în comunitățile locale și în satisfacțiile vizitatorilor. Așa am început amenajarea și întreținerea infrastructurii turistice, educația de mediu, promovarea, dezvoltarea durabilă a Olteniei de sub Munte din jurul parcului național. Astfel că proiectul Geoparcului UNESCO Oltenia de sub Munte a venit firesc, fiindcă e vorba de aplicarea în regiune a unui concept integrat de dezvoltare durabilă, dovedit și recunoscut viabil în alte 177 locuri din 46 de țări. Modelul înseamnă evaluarea, promovarea și valorificarea durabilă a patrimoniului natural (geodiversitate și biodiversitate) și a patrimoniului cultural local, material și imaterial. Este un proiect pentru natură și oameni. Și mai înseamnă o evoluție, fiindcă spre deosebire de parcul național, un geoparc nu e o arie naturală protejată și deci nu impune restricții și nu vine de sus în jos ca o impunere a statului. Este un model dezvoltat de jos în sus, pus în practică de către mulți și diverși parteneri locali, care lucrează împreună pentru dezvoltarea regiunii lor și pentru viitorul lor.
Și Parcul Natural Văcărești?
Acesta este proiectul care aduce întreaga comunitate urbană la aceeași masă a educației, promovării și conservării durabile și îi deschide ușa către natură și biodiversitate. Natura e peste tot dacă o căutăm și avem timp să o observăm și să o înțelegem, să o primim în viața noastră. Și în marile orașe au supraviețuit oaze de sălbăticie care merită salvate și păstrate sau zone care pot fi ușor reconstruite prietenos cu natura, în folosul oamenilor și pentru conservarea eșantioanelor de sălbăticie. Uneori e uimitor să vezi cum natura rezistă, contrar agresiunilor uriașe ale oamenilor și câtă capacitate de refacere și reziliență are. Văcăreștiul a reușit să coaguleze oameni, energii și o mișcare fantastică de conservare a naturii și biodiversității urbane. Fără sprijinul publicului larg, al oamenilor obișnuiți și al mass-media, acest parc natural nu ar exista. E un loc special, unde sălbăticia a reușit să prospere și e fantastic să ai peste jumătate din speciile de păsări ale celei mai mari rezervații a Europei (Delta Dunării) la două stații de metrou de centrul celei mai poluate capitale a Europei, în mijlocul a peste 10% din locuitorii României! Iar acum pornind de la acest proiect vorbim deja de o coaliție pentru natură urbană, care susține și dezvoltă o rețea națională de arii naturale urbane și care are deja 18 propuneri de noi arii naturale în 10 mari orașe ale țării. Și faptul că acesta e rezultatul solicitării unor oameni și organizații din aceste orașe de a-i ajuta să replicăm ce-am făcut în Văcărești și în orașele lor, e minunat. Asta arată că nevoia de conservare a naturii e una reală în aceste mari orașe, că oamenii vor să se implice în conservare și că natura are multe șanse peste tot. Iar dacă reușim ca în aceste arii naturale urbane să creăm ambasade ale biodiversității și ariilor naturale protejate, să promovăm patrimoniul natural, să-i educăm pe oameni, să-i apropiem de natură și să-i facem mai responsabili față de ea, cercul se închide armonios pentru natură, care-l include și pe om.
Și iată cum trebuie acum să îți las un spațiu generos și pentru satisfacții, dar și pentru oamenii care te-au însoțit în aceste călătorii…
Satisfacțiile vin de la oameni. Cel mai mare noroc al vieții mele este să întâlnesc și să mă înconjor de mulți oameni minunați. Mă bucur că am reușit să-i adun și să-i motivez să facem aceste proiecte, care ne-au dus la aceste realizări. Când lucrezi cu voluntari tu ești la dispoziția lor, nu ei la dispoziția ta, așa că e cu atât mai remarcabil ceea ce acești oameni au reușit. Cu atât mai mult cu cât proiectele au fost făcute în timpul lor liber, cu resursele și cu energia puse generos la dispoziția misiunii comune. Asociația Kogayon abia acum o lună, după 20 de ani de activitate, a angajat primul om. Astfel că toate realizările acesteia, și nu-s deloc puține și mărunte, sunt rodul muncii acestor voluntari minunați. Fiecare – și dacă e să-i număr sunt peste 300 – s-a implicat când a putut, cum a putut și cu ce a știut în proiectele și activitățile comune. Așa s-a înființat parcul național, așa s-au construit refugii și marcat sute de km de trasee montane, așa am contribuit la educația a peste 5.000 copii în programul Ranger Junior, așa am salvat păduri virgine, așa am dat de pământ cu legi strâmbe împotriva naturii, așa am contribuit la promovarea și dezvoltarea unui colț de țară. Tot așa a pornit și s-a desfășurat multă vreme și proiectul Parcului Natural Văcărești, de la o mână de voluntari care și-au pus în minte să salveze, să protejeze și să redea oamenilor primul parc natural urban al țării. Deci oamenii sunt totul, indiferent că vorbim de organizații nonguvernamentale sau de instituții ale statului. Fără oameni de calitate, acestea rămân doar niște firme puse la intrarea unor clădiri.
Și tot despre oameni este și următoarea întrebare, de această dată oamenii locurilor unde implementați aceste proiecte. Foarte multe inițiative, cel puțin la început, până ca localnicii să simtă și beneficiile, se lovesc de tot felul de rețineri și împotriviri. Și comentarii de genul: ne mor copiii de foame și ei umblă după cai verzi pe pereți, consumă bani să salveze … nu știu… lebăda cucuiată și ursul carpatin… Cum a fost în proiectele tale? Cât de greu a fost să le stârnești interesul, spiritul civic?
În proiectele de conservare nu e deloc ușor cu comunitățile, din mai multe motive, două fiind esențiale. În primul rând, vorbim de niște beneficii indirecte, împărțite între toți oamenii. Așa cum puținora le pasă de salvarea unor fluturi sau șopârle de prin Amazonia sau Africa, tot așa e și cu conservarea speciilor de la noi, ba chiar mai greu, fiindcă nici nu-s exotice, iar unora le aduc și neajunsuri sau le iscă pofte. E vorba de prioritizare, de piramida nevoilor. Dacă rămânem fără urși și păduri virgine, pare că asta nu ne afectează pe noi direct, putem trăi și fără ele. Nu e ca poluarea aerului și apei care te lovește direct, atunci când te ustură pe gât sau nu mai ai apă bună de băut. Apoi e vorba de prioritățile oamenilor din aceste comunități. E greu să vorbești despre conservare oamenilor care au grija zilei de mâine, care trăiesc de azi pe mâine, unii în sărăcie, fără oportunități și perspective. Iar paradoxul patrimoniului natural este că zonele cu bogății naturale în general sunt sărace socio-economic.
La noi în România se mai adaugă un al 3-lea motiv foarte important, anume neîncrederea oamenilor în proiecte, organizații, instituții, autorități. Oamenii s-au săturat de promisiuni repetate și neîndeplinite și vor fapte, nu vorbe. Iar asta face foarte greu lucrul împreună, trasul la aceeași căruță și chiar statul împreună la masă și ascultatul reciproc.
Și atunci, cum reușești?
Cred că cel mai bine funcționează la noi puterea exemplului. Încet-încet, prin ceea ce faci, prin consecvență și rezultate, convingi om cu om, unul câte unul, până când ei ajung să devină aliați, parteneri și ambasadori ai ideii, ai proiectului, ai organizației, ai misiunii. Și așa se creează masa critică de la care schimbarea nu mai poate fi oprită, ci doar trebuie să ai grijă cum gestionezi cât mai eficient efectele, pentru impact sistemic cât mai mare. La mine a mai contat cred și faptul că sunt parte din comunitatea locală căreia mă adresez, că oamenii m-au perceput de-al lor, că mulți au înțeles că ceea ce fac este până la urmă pentru comunitate. Dar cum e vorba că nimeni nu e profet în țara sa, cele mai multe și vocale guri împotrivă, tot la mine-n sat sunt. Din fire sunt răbdător și-mi place să fac treaba temeinic și-s convins că rezultatele muncii bine făcute nu pot duce decât la rezultate și mai bune, la și mai mulți susținători, parteneri și aliați.
De-a lungul anilor, din zona societății civile, deseori au tot venit spre administrație idei, proiecte, oameni care și-au oferit necondiționat ajutorul. Puține au fost acceptate și mai puține implementate, multe pierzându-se în muntele de nepăsare, hățișul legislativ, lipsa de respect. Cum apreciezi colaborările tale cu autoritățile?
La noi asta e cea mai mare problemă. Nu știm să lucrăm împreună, nu știm să ne unim forțele pentru un scop comun. Sau o facem foarte greu. Eu și organizațiile din care fac parte mereu ne-am dorit să lucrăm împreună cu autoritățile, nicidecum împotriva lor. Însă mulți dintre cei din administrație nu percep ONG ca pe un partener, cel puțin nu ca unul egal, ci, mai degrabă, suntem priviți ca oponenți, ca cei care n-au altă treabă decât să stea cu ochii pe ei și să-i critice când greșesc. M-a amuzat mereu remarca unora dintre ei că nu noi am înființat parcurile, ci Guvernul a făcut-o, el fiind singurul cu drept de a aproba Hotărârile de Guvern. Desigur, așa e, dar fără munca noastră nu ar fi avut ce semna în aceste cazuri. De la asta pornește parteneriatul în percepția diversă a oamenilor: de la voi propuneți, noi aprobăm. Mai departe se poate orice, în funcție de ce văd și cum văd colaborarea cei doi parteneri. Iar când numărul partenerilor crește, treaba se complică.
Stă în puterea noastră, a cetățenilor, să îi determinăm pe cei cu drept de decizie că e datoria lor să acorde atenția cuvenită (și fondurile necesare) conservării și protejării moștenirii naturale și că mediul nu este o resursă ce poate face obiectul unor afaceri personale sau de grup?
Desigur! Nu trebuie să așteptăm de la autorități să facă ce ne dorim sau să știe ce ne dorim noi. Trebuie în primul rând să ne facem auziți, să ajungă la ei propunerile, soluțiile, nemulțumirile. Cei din politică și administrație în primul rând trebuie să ne audă, să știe de noi. Degeaba ne văicărim, dacă nu luăm și atitudine. Sunt convins că dacă fiecare om ar pune mâna și ar scrie autorităților și politicienilor de fiecare dată când întâlnesc o problemă, lucrurile s-ar schimba radical în bine. Dacă, de exemplu, toți cei care merg în natură și văd o exploatare forestieră se documentează un pic despre ea și sesizează sau cere lămuriri autorităților când li se pare că ceva e în neregulă, lucrurile ar sta mai bine în pădure. În primul rând, autoritățile ar fi forțate să verifice, apoi cei pe care-i verifică ar ști cu toții că-s pândiți de avertizori de integritate, apoi oamenii ar deveni mai informați, ar cunoaște mai multe despre pădure. Câștigăm toți dar câștigă și pădurea. Cheia stă în informare, în atitudine și în implicare.
Zece. Pe repede înainte
Proverbul românesc spune așa: paza bună trece primejdia rea. În ceea ce privește natura, pare că tocmai paza rea este cea care creează mediul propice distrugerii, nepăsării și ilegalităților. Așa că, în încheiere, o să schimb puțin regula secțiunii Zece. Pe repede înainte și, în loc să îți adresez eu cele 10 întrebări cu răspuns scurt, o să te rog să enumeri tu 10 decizii/ inițiative ce consideri că ar trebui urgent puse în practică astfel încât să ne bucurăm de aer curat, cer senin, ape limpezi, păduri, floră și faună protejate, dar și cetățeni mai responsabili.
1. Half planet – să ajungem ca omenire să ne conservăm cel puțin 50% din planetă, ca să putem trăi siguri pe viitor și sănătos. Noi avem ținte de doar 30% și doar în Europa, și mai mult declarative.
2. Educație pentru natură – la toate nivelurile, de la grădiniță la universitate, de la familie la locul de muncă.
3. Program de investiții în cercetare a naturii. Cunoașterea e cheia tuturor reformelor.
4. Investiții în tehnologii și soluții bazate pe natură.
5. Înlocuirea GDP cu un indicator care să includă și componentele socială și ecologică, de exemplu.
6. Eradicarea sărăciei și dezechilibrelor la nivel global și regional. Nu poți face conservare eficientă în timp ce comunitățile abia supraviețuiesc.
7. Proiecte globale de conservare în hotspoturi de biodiversitate ale planetei. Degeaba conservăm în țările dezvoltate dacă exploatăm și folosim resursele celor sărace și exportăm declinul biodiversității.
8. Pace globală – conflictele armate anulează orice eforturi de conservare
9. Cooptarea comunităților locale în managementul ariilor naturale protejate și a resurselor naturale.
10. Crearea de programe globale de dezvoltare durabilă a regiunilor bogate în patrimoniu, cum ar fi programul global pentru geoparcuri.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 283
Pentru abonare, click aici
