Miruna Costreie, neurocercetătoarea care a descifrat o parte din misterele creierului și a lansat o revistă în stratosferă

O poveste despre excelență, pasiune și curaj, despre curiozitate și dorință continuă de a descoperi misterele creierului uman. Este povestea Mirunei Costreie, o tânără româncă neurocercetătoare, specializată în neuroimagistica celulară.

Miruna este doctor în neuroștiințe, titlu obținut în cadrul renumitului Program Doctoral Internațional de la Institutul Pasteur și Universitatea Sorbona, iar prin proiectul său de doctorat, și-a adus o contribuție importantă la înțelegerea modului în care funționează un anumit tip de neuroni din cerebel.

Este doar o mică piesă dintr-un puzzle mult mai mare la care cercetători din întrega lume lucrează în încercarea de a desluși cum creierul uman citește, integrează și reacționează la informațiile din jur, spune Miruna despre descoperirea ei. Însă este foarte importantă, explică ea, pentru că înțelegerea modului în care un creier sănătos funcționează poate aduce lumină asupra disfuncționalităților care apar în afecțiunile neurologice și, deci, poate oferi noi căi de tratament.

Dincolo de limitele cunoașterii

Actualmente, Miruna Costreie este cercetător postdoctoral la Institutul Pasteur, adică, se află într-o etapă  de tranziție, în care își rafinează și aprofundează cunoștințele și abilitățile. Actuala poziție și titlul de doctor sunt însă doar cele mai recente realizări, în spate are un întreg palmares.

În 2020, a fondat Piplettes, prima platformă de comunicare științifică gestionată de studenți la Institutul Pasteur, platformă care a devenit rapid un modul acreditat de formare pentru studenții tuturor universităților din Paris. Sub conducerea sa, Piplettes a creat legături solide cu Departamentul Educațional al Institutului Pasteur, cu ComSciCon Franța și cu studenții de la Școala de Artă din Paris. Reușita nu a fost o întâmplare. Până să vină în Franța, Miruna și-a demonstrat deja capacitatea de lider și viziunea inovatoare în calitate de redactor-șef al revistei TheGIST din Marea Britanie, un alt proiect de succes. Sub conducerea ei, TheGIST a fost inclusă în programul de formare al Universității din Glasgow și a câștigat de două ori premiul Asociației Britanice a Scriitorilor de Știință. Mai mult, în 2018, TheGIST a realizat un proiect inedit în colaborare cu Asociația de Fizică din Glasgow: a lansat un exemplar al revistei în stratosferă. Aceasta a fost o inițiativă simbolică pentru a marca ambiția de a „împinge limitele cunoașterii”. Revista a ajuns la o altitudine de peste 30 de kilometri, purtată de un balon meteo, și a fost o demonstrație a dedicării echipei față de știință și inovație.

Excelență la fiecare pas

Și parcursul academic al Mirunei este la fel de impresionant. Absolventă cu distincție a Universității din Glasgow, unde a finalizat un program competitiv integrat de licență și master în neuroștiințe, Miruna a demonstrat excelență la fiecare pas. A fost Reprezentant al Clasei de Neuroștiințe, iar includerea sa în programul Head of Scholar List Scheme, dedicat celor mai buni 10% dintre studenți, confirmă valoarea ei academică.

Dedicarea și perseverența i-au fost răsplătite prin numeroase burse și premii. Printre acestea se numără bursa prestigioasă FRM Fin de Thèse (2022-2023), care ia oferit finanțare completă pentru cercetările doctorale, bursa SNN (2018), care i-a permis să participe la Conferința FENS, și Premiul I pentru Prezentarea Posterului Științific (2017) la Universitatea din Glasgow.

Zilele trecute, am avut plăcerea de a discuta cu Miruna, care mi-a împărtășit nu doar detalii despre provocările și realizările ei profesionale, ci și despre dorul de casă, obstacolele depășite și pasiunea profundă care o motivează să continue.

Discuția noastră am sintetizat-o într-un nou episod din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

De afară, neuroștiințele par o lume complexă, dar și extrem de fascinantă. Drumul către performanța la cel mai înalt nivel în acest domeniu este, fără îndoială, sinuos și plin de provocări. Însă, înainte de a plonja în miezul cercetărilor tale, aș vrea să știu cine ești, de fapt, cum te-ai descrie ca om? Ce te definește cel mai bine?

Sunt o neurocercetătoare, specializată pe neuroimagistica celulară, cu o pasiune pentru comunicarea științifică dedicată publicului larg. Dețin un doctorat axat pe studiul integrării temporale în celulele cerebelare (sau creierul mic) și transformarea impulsurilor nervoase în procesarea cognitivă și a mișcărilor musculare de mare precizie. În paralel, cred cu tărie că unul din stâlpii de temelie de la baza dezvoltării unei societăți sănătoase este un dialog dinamic între nevoile publicului și dezvoltarea științifică.

Cred însă că, în lumea aceasta academică, caracteristicile și valorile personale se îmbină cu cele profesionale. Altfel, drumul în știință ar fi prea anevoios. Prin urmare, m-aș caracteriza ca o persoană foarte curioasă în primul rand, o curiozitate copilarească dacă vreți, pe care încerc să o păstrez și să o valorific odată cu înaintarea în vârstă.

Cum ai descoperit pasiunea pentru știință și, în mod special, pentru neuroștiințe?

Prin profesia tatălui meu, el m-a îndemnat de mică spre concepte și întrebări din sfera filozofiei (formarea conștiinței, cum definim gândirea, dacă ne naștem cu o structură bine definită sau totul este învățat). Pe de altă parte, mi-a plăcut matematica în școală, deci o abordare concretă și exactă. Așa că, la momentul când a trebuit să încep să mă specializez, am ales natural studiul creierului (și în general al sistemului nervos), dar din perspectiva mai tangibilă a biologiei. Aici intervine și mama mea, care mi-a oferit întotdeauna libertatea și sprijinul de a mă aventura spre orice subiect mă atragea, indiferent cât de ușor, fezabil sau practic ar fi părut.

Tot în adolescență, ca orice alt adolescent, am dat nas în nas cu o emotivitate crescută și greu de stăpânit. Am avut curiozitatea să înțeleg mai adânc și exact cu ce mă confrunt. Am devorat cărțile neurologului Oliver Sacks și îmi amintesc că mi-a plăcut mult serialul care abia aparuse pe atunci “Lie to me” bazată pe studiile Doctorului Paul Ekman.

Apoi în facultate, primele interacțiuni într-un laborator de specialitate m-au captivat foarte tare, mi-a plăcut enorm lumea în care am intrat și în care mi-am regasit curiozitatea.

Ce te-a motivat să urmezi acest drum, în ciuda provocărilor care vin odată cu performanța academică? Care au fost cele mai mari obstacole pe care le-ai întâmpinat în această călătorie și cum le-ai depășit?

Cred că urmarea acestui drum a venit ca o consecință firească a formării pasiunii descrise anterior, care cu timpul s-a închegat, concretizat și specializat. Specializarea a depins destul de mult și de oportunitățile oferite, pentru că la început aveam o curiozitate destul de generală.

Pentru mine, știința este o pasiune cu suișuri și coborâșuri. Cu momente de “glorie” și realizare, dar și cu prăpăstii date de incertitudinea studiului unei micro-tematici dintr-un proiect atât de amănunțit. De asemenea, neuroștiința este un subiect care cere integrarea constantă a unei diversități de competențe – de la programare, la biologie și inginerie. De multe ori aceste cunoștințe și abilități trebuie asimilate de aceeași persoană/cercetător și într-un timp limitat, iar acest lucru poate deveni copleșitor. Mulți colegi în această meserie se confrunta cu sindromul impostorului, în care persoana în cauza consideră că nu este potrivită sau aptă să facă această muncă. Este ca un semi-tabu de care suferim în tăcere, până când ajungem la realizarea că cercetarea este pur și simplu un subiect multilateral și anevoios. Curajul de a-l aborda denotă din start că suntem în locul potrivit. Restul se învață. Eu personal a trebuit să învăț cum să pot învăț și să asimilez cunoștințe constant, fără să plec de la premisa că știu destul. A încerca să mențin cât mai bine un echilibru între viața profesională și cea privată a fost o lecție grea dar importantă. Am învățat că limpezirea minții cu activități și interese separate de muncă este valoros, sănătos și un bonus pe plan profesional. Randamentul este altul.

Cum ai reușit să te acomodezi într-un mediu nou, departe de casă, și cum ai gestionat dorul în toți acești ani de studii și cercetare în străinătate?

Mi-a fost foarte greu să plec din țară, îmi este constant dor de casă și este consecința faptului ca lucrez pe un subiect de nișă, nu atât de bine cunoscut în România. Dar cei dragi, acel “acasă”, mi-au fost întotdeauna alături în ciuda distanței.

În plan social, în momentul în care am intrat în echipa unei reviste de comunicare științifică în facultate, mi-a fost deschisă o nouă portiță. Am văzut o latura nouă a științei: bucuria de a comunica cu publicul larg. Mai târziu, la doctorat, am avut norocul și bucuria de a da peste trei colege care mi-au împărtășit această pasiune. Împreună am înființat “Pipettes” la institut, o revista online de comunicare științifică pentru publicul larg, unde cercetătorii sunt autori, iar procesul editorial este structurat după standardul științific, cu diferiți examinatori de specialitate.

Dacă viața nu te-ar fi adus aici, unde ai fi visat să ajungi? Sau, altfel, unde ai fi vrut să ajungi pe când erai copil?

Visam să văd lumea, îmi plăcea să cânt și să citesc, dar nu îmi amintesc concret să fi visat la o meserie anume. Cred că au fost doar multe gânduri trecătoare până a trebuit să îmi conturez o “carieră”. Nu știu dacă a fost neapărat un moment care mi-a curbat substanțial cursul, a fost vorba mai degrabă de o serie de multe decizii acumulate. Deci nu prea mă pot vedea altfel. În același timp, încerc să trăiesc în prezent și să mă întreb constant unde sunt. Cursul se poate schimba în orice moment, este una din părțile fascinante ale vieții.

De fapt, cum ai ajuns să studiezi la Institutul Pasteur și să fii parte din Programul Internațional de Doctorat al Universității Sorbona?

Am citit descrierea postului de doctorat și mi-a plăcut foarte mult. Am aplicat și am fost invitată la interviu în ultimul moment. Aici a fost o întâmplare interesantă. Șeful laboratorului uitase să verifice noile aplicații. M-a contactat și a cerut să avem acest interviu doar o oră mai târziu, sub presiunea deadline-ului. Nu eram pregătită deloc, dar cumva am reușit să fiu spontană. Inițial el căuta pe cineva cu o pregătire diferită, dar cred că tocmai această “nepregătire” sub forma de dezinvoltură m-a îndemnat să îi zic mai multe despre ce aș vrea să fac eu în laborator decât despre detaliile proiectului lui (despre care nu citisem destul). A apreciat că aveam propria perspectivă și idei și a acceptat să propunem împreună programului doctoral un proiect individualizat. Abilitatea șefului meu de a se mula pe persoană și determinarea mea cred că au fost factori importanți în competiția pentru acest program în care au fost aleși doar 12 oameni din 300 de candidați.

Ai simțit vreodată că trebuie să depășești obstacole suplimentare ca student internațional într-un program atât de prestigios?

Acest program este dedicat studenților internaționali, deci se formează cumva o comunitate. Cu toții întâmpinăm probleme similare.

Există aspecte din educația pe care ai primit-o în România care te-au ajutat să te adaptezi mai ușor în contextul academic internațional?

Eu consider că per total am primit o educație foarte bună, am avut parte de profesori buni în mare parte și unii chiar extraordinari. Sistemul nostru, cu multe subiecte diferite în anii de liceu, de la istorie la filozofie, la matematică și biologie mi-a prins foarte bine, cât și activitățile extrașcolare. Posibilități sunt, trebuie doar să le cauți și să fii motivat și conștiincios ca elev. Minusuri ar fi axarea prea mare pe memorare, în loc de gândire critică și cercetare individuală a unui subiect, cât și limitările în structurarea concisă a unui eseu. Aici mi-a fost mai greu sa mă adaptez când am ajuns la facultate.

Cât de mult crezi că a influențat studiul în străinătate formarea ta ca om de știință? Crezi că parcursul tău ar fi fost diferit dacă ai fi ales să rămâi în România?

Știința este un mediu internațional în sine. Deschiderea oferită de faptul că m-am avântat în afară din “pruncie”, mi-a prins foarte bine din punct de vedere academic. A plusat imens pe partea de soft skills. Am învățat să fiu independentă și descurcăreață din simplul motiv că a trebuit. Banii investiți în știință sunt, de asemenea, la altă amploare în anumite țări din străinătate, iar eu am avut oportunitatea să lucrez cu o aparatură de ultimă generație. Asta a permis răspunderea la unele întrebări de actualitate în știință.

Tema ta de cercetare se concentrează pe investigarea rolului cerebelului în reglarea controlului temporal precis al comportamentului motor și cognitiv. Ne poți explica pe scurt despre ce este vorba și cum ai ajuns să alegi această temă? Ce te-a atras în mod special la acest subiect?

Oportunitatea de a studia percepția temporală, cum creierul este capabil să integreze această temporalitate și să o transforme în mișcări de mare precizie și coordonare, mi s-a părut de la început fascinantă. Modul în care creierul nostru este în stare să citească viteza unei mingi, citind toți factorii senzoriali primiți (precum văzul), apoi să anticipeze locația acestei mingi în mișcare și să coordoneze întregul corp ca noi sa o putem lovi cu precizie în timp și spațiu într-un joc de volleyball pe plajă, de exemplu, este un lucru firesc, îl luăm ca atare. Deși nu stăm să ne gândim de două ori la câtă coordonare, gândire subconștientă și practică intră în acest proces de câteva secunde, el este foarte amplu și merită studiat și înțeles. Cu determinare și pregătire, creierul nostru poate asimila coordonarea de și mai mare finețe, cum observam în gimnastică sau cântatul la un instrument muzical, de exemplu. Doar în urma unei leziuni în care apar probleme motorii generalizate sau de coordonare fină realizăm cât de important este acest proces.

Care sunt implicațiile practice ale descoperirilor tale pentru înțelegerea și tratamentul afecțiunilor neurologice? Cum crezi că va influența munca ta de cercetare viitorul neuroștiinței?

Proiectul meu s-a axat pe studiul unui subtip de neuroni cerebeloși, pentru a demonstra că sunt o populatie mai diversă din punct de vedere fiziologic decât s-a crezut original, care răspunde în mod dinamic la aportul senzorial extern. Aceasta este o mică piesă din puzzle-ul imens care încearcă să deslușească cum creierul citește, integrează și formulează comenzi. În imaginea de ansamblu, a înțelege cum un creier funcționează eficient, poate scoate la iveală diferențele în cazul unui creier care suferă de afecțiuni neurologice. Putem elucida cum ar trebui intervenit pentru a ameliora sau trata cauza.

Cât de dificil este să te menții la acest nivel înalt cerut de un program doctoral internațional la Institutul Pasteur?

Asta îmi este meseria, prin definiție cercetarea științifică implică a încerca pavarea unui drum neumblat, deci implicit ar fi destul de dificil în orice program doctoral sau laborator aș fi. Sistemul de cercetare științifică în sine este destul de competitiv și, într-un fel, disfuncțional. Fondurile alocate laboratoarelor se bazează foarte mult pe randamentul publicațiilor în jurnale de specialitate, ceea ce nu reflectă întotdeauna munca depusă. Totodată, acest proces poate fi în defavoarea unei ipoteze mai ample, care trebuie explorată mulți ani pentru a fi concluzionată. Deși se resimte uneori aceasta presiune, eu tind să îmi văd de studiul meu și să mă bucur că am posibilitatea să pătrund în miezul cercetării.

E clar că ceea ce faci este solicitant. Însă, la un moment dat din zi, închizi ușa laboratorului și ecranul laptopului. Cum reușești să te deconectezi de la muncă? Ce faci pentru a-ți încărca bateriile după o zi intensă? Ai anumite hobby-uri sau pasiuni care te ajută să echilibrezi viața profesională cu cea personală?

Nu cred că e ceva ieșit din comun, dar îmi place să gătesc, să citesc, să cânt la pian, să-mi petrec timpul cu prietenii sau să mănânc o pizza la un film pe canapea.

Cum îți place să petreci timpul liber în orașul în care locuiești acum? Ai locuri sau activități preferate?

Parisul este un oraș de contrast, are multă istorie și cultură, dar în aceeași măsură aglomerație și mizerie. Prefer de multe ori să ies în afara orașului, sunt multe castele în apropiere unde poți face excursii de o zi, nu atât de bine cunoscute, dar foarte frumoase.

Ce te-a surprins cel mai mult acolo, fie că e vorba de cultură, mâncare sau oameni?

Pe planul pozitiv, cât de bună este mâncarea: francezii au un standard foarte înalt al calității produselor. În mod negativ, observ încăpățânarea cu care refuză să învețe, sau, dacă știu, să vorbească în limba engleză.

Există un loc sau o activitate în care te refugiezi atunci când vrei să scapi de stresul zilnic?

Aș spune că îmi găsesc des refugiul în muzică, fie că e vorba de o seară la un concert de jazz, fie că sunt acasă și mă refugiez în volumul boxelor de la telefon sau cântatul la pian.

Cum reușești să păstrezi legătura cu România? În ce măsură România mai este parte din preocupările și planurile tale de viitor? Există aspecte ale culturii sau ale vieții din România care îți influențează încă deciziile, planurile ori perspectivele?

România pentru mine înseamnă familie, este încă acasă. Îmi este constant dor să-mi vorbesc limba, să mănânc sarmale și papanași sau să mă plimb pe străzile Bucureștiului. Dacă mi se oferă o oportunitate, există posibilitatea să mă mut înapoi în țara, de ce nu.

Cum vezi viitorul tău în cercetare după finalizarea doctoratului?

Cred ca finalizarea doctoratului este un moment bun pentru a face un popas și a-mi redefini direcția. Pentru mine, introspecția este foarte importantă la finalul unui “capitol” al vieții, pentru că planurile nu sunt bătute în cuie, iar perspectivele se schimbă. Încerc să găsesc activitatea de urmat în continuare, care să se muleze cel mai bine pe persoana care sunt acum, pe care am definit-o în ultimii ani. Pe scurt, nu știu încă.