Simona Strungaru, un creator de punți muzicale între lumi aparent imiscibile

Ce pot avea în comun orchestre simfonice de excepție, big band-uri de renume în universul jazzului, artiști consacrați precum Loredana, Voltaj, Connect-R sau Berti Barbera, o trupă rock rebelă, un film mut vechi de 100 de ani și o poveste emoționantă?

E un mister greu de deslușit, dar iată răspunsul: toate se leagă printr-un nume – Simona Strungaru, unul dintre cei mai compleți și complecși muzicieni ai momentului, un creator de punți muzicale între lumi aparent imiscibile.

Și-a început călătoria muzicală pe când avea doar 4 ani. Părinții au ales pentru ea pianul. Și-au dat seama că are și talent, și potențial, așa că au mers pe drumul acesta foarte convinși că va face performanță. Evident, pe atunci, ea nici nu știa ce înseamnă cuvântul performanță, dar a fost imediat fascinată de sunete și de combinația lor, de experiența minunată pe care o trăia atunci când se așeza la pian.

Astăzi, se prezintă simplu: sunt Simona Strungaru, pianist. Asta deși, de atunci și până acum, în neobosita ei călătorie și-a extins mult orizonturile artistice, devenind nu doar un virtuoz al pianului, ci și o dirijoare foarte apreciată, un orchestrator și compozitor impresionant, recunoscut pentru pasiune și măiestrie dar, mai ales, pentru armoniile captivante și operele ce sparg deseori tiparul. A devenit o artistă versatilă, inovatoare și curajoasă, pentru că nu s-a temut niciodată să exploreze diferite dimensiuni ale muzicii, de la muzica simfonică, contemporană sau jazz până la muzica de film sau etnofolclor.

A studiat la Conservatorul din Amsterdam și la Universitatea Națională de Muzică București. A participat la cursuri de măiestrie cu pianiști renumiți și a câștigat premii importante în competiții naționale și internaționale. Ca solistă, a concertat alături de diverse orchestre și a colaborat cu dirijori de prestigiu. Din 2022 este dirijoarea Big Bandului Radio România.

Simona este și dirijor permanent al ansamblului de muzică contemporană SonoMania, cu care a participat la diverse festivaluri. Împreună cu SonoMania a realizat proiectele de operă contemporană Fidelio ești tu (2020) și Opera in Your Pocket (2022).

Un artist complet și complex

E mult de povestit despre incredibila ei activitate, o să vă las doar câteva repere, pentru a înțelege complexitatea și plurivalența talentului ei.

A dirijat premiera mondială a operei S.A.L.O. (Standard American Lexicographical Opera), de Michael Karr, la Grand Theater Groningen, Olanda, și a colaborat cu numeroase ansambluri orchestrale și artiști, inclusiv Balkan Youth Jazz Orchestra.

A dirijat big banduri precum Modern Balkan Jazz Orchestra la Blue Note Hall din Amsterdam sau Bucharest Jazz Orchestra, un big band independent, înființat în 2012, la inițiativa trompetistului Sebastian Burneci (soțul Simonei), la Bucharest Jazz Festival.

În 2015 a lansat orchestra și conceptul Simona Strungaru Symphonics, cu care a interpretat în premieră compoziția proprie, Suita Simfonică ”Gaston” pentru orchestră și live visuals. Prin Simona Strungaru Symphonics a realizat și colaborări cu artiști din zona muzicii comerciale, concretizate în concerte precum Voltaj – Din toată inima simfonic, Urma Simfonic sau Cobzality Simfonic. Asta după ce avea deja o lungă colaborare cu Loredana Groza.

În 2017, a lansat conceptul DIOSA Symphonic EDM, compunând Suita Simfonică Time Rage, în care a îmbinat elemente specifice muzicii clasice cu elemente de muzică electronică.

A compus și muzică pentru filme, prezentând cine-concerte la Festivalul La Rochelle Cinema, TIFF, Festivalul Internațional Animest, Festivalul Filmului German sau la Gala Premiilor GOPO.

De exemplu, a semnat coloana sonoră a filmului “Fântana Fermecată” regizat de Andrei Enoiu, care a participat la Festivalul de Film de la Cannes, iar anul trecut, pentru filmul mut Nosferatu, o simfonie a groazei, o adaptare a romanului Dracula. Prima audiție a fost dirijată de cunoscutul Stefan Geiger, iar Simona a cântat la un instrument, pe care chiar ea l-a inventat, numit SPHERATON.

Abia întoarsă din Statele Unite ale Americii, unde a dirijat în cadrul evenimentului „Amazing Grace: Celebrating Religious Freedom. A Romanian Tribute to America”, un concert extraordinar desfășurat cu casa închisă, la care au contribuit zeci de artiști români și au participat peste 2.000 de spectatori, români și americani, inclusiv reprezentanți ai Congresului american, Departamentului de Stat, Pentagonului și membri ai corpului diplomatic acreditat la Washington, Simona a acceptat invitația mea de a fi unul dintre oamenii speciali prezentați în seria de interviuri speciale Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.

Aproape o oră și jumătate am stat la povești, multe și frumoase, pe care le-am cusut și descusut față în față cu un om deosebit. Un om care emană pasiune și talent prin toți porii, un om care respiră și inspiră muzică. Un om căruia succesul și celebritatea nu i-au atins personalitatea ori valorile, un om modest, pentru care Marele Proiect al vieții, superlativul tuturor realizărilor de până acum, rămâne: ”fetița mea”.

Simona, ești pianistă, dirijor de orchestră, orchestrator și compozitor. Patru roluri distincte, patru nuanțe diferite, dar care funcționează împreună ca o paletă de culori complementare, din contrastul cărora ți-ai creat o imagine muzicală complexă. Care dintre aceste patru nuanțe simți că te conectează mai profund cu tine? Cum a influențat experiența ta ca pianistă abilitățile și perspectiva ca dirijor, orchestrator și compozitor?

În primul rând, iubesc muzica și atunci, în oricare dintre ipostaze mă aflu, dacă fac sincer acest lucru și muzica pe care o am de cântat sau dirijat mă inspiră și îmi place, nu fac diferențe între ele ca postură. Eu sunt pianistă, primul lucru ce apare după nume este că sunt pianistă. Am descoperit muzica prin intermediul pianului, am descoperit repertoriul pianistic al clasicilor și fără această informație nu cred că aș fi putut să fac nimic. Nu îmi imaginez să fi ajuns să fac ceva fără această componentă foarte importantă. Este baza pe care am clădit. După aceea a venit dirijatul, pe care mi-am dorit să-l fac pentru a putea înțelege mai mult din ce se întâmplă în orchestră, în special în momentele în care trebuie să cânt ca solistă, ca pianistă cu orchestra. Ca dirijor, am devenit mult mai conștientă de importanța tuturor membrilor orchestrei. Sunt mulți soliști care vin, își cântă partitura și fac abstracție de niște lucruri foarte importante, pe care eu am vrut să le aprofundez. De aceea am început să dirijez, ulterior plăcându-mi foarte mult și potrivindu-mi-se. Abordând orchestra din rolul de dirijor, am început și să orchestrez, plăcându-mi foarte mult combinațiile timbrale. Ca orchestrator, am descoperit că am libertate de creație, că am inspirație. Am urmat acest fir și am început să compun. Deci toate aceste stări ale mele sunt toate strâns legate și vor fi mereu.

Practic ai înaintat etapă cu etapă ca să desăvârșești relația aceasta a ta cu muzica…

Da, da. Și fiecare nou prag, nouă atribuție pe care mi-am asumat-o a potențat-o pe cealaltă.

Să așezăm și în timp evoluția aceasta. Când ai început să studiezi pianul?

La 4 ani. Și am început în ideea că voi face pian de performanță. Nu neapărat eu, la 4 ani nici nu știam ce înseamnă cuvântul performanță, ci părinții mei, care sunt foarte mari iubitori de muzică și care și-au dat seama că am talent, potențial și au mers pe drumul acesta foarte convinși. Practic ei mi-au trasat linia. A fost o alegere asumată.

Asumată de ei.. tu cum ai perceput-o?

Mi-a plăcut de la început, iar în timp mi-am dat seama că e ceva ce vreau. Îmi amintesc, mă atrăgea foarte tare, îmi plăceau sunetele, îmi plăcea să le combin. Am avut șansa să lucrez cu Ludmila Popișteanu, una dintre cele mai importante figuri în pedagogia pianistică din România. A format mari nume de pianiști.

Părinții sunt doar iubitori de muzică, nu muzicieni?

Părinții mei, ambii sunt biologi, profesori la Universitate. Au studiat și ei muzică în copilărie, dar au renunțat și apoi au regretat foarte tare.

Deci, cumva, și-au împlinit visul prin tine…

Da. Poate și de aceea, întotdeauna m-au sprijinit necondiționat.

Care a fost interpretarea, ca pianist, care ți-a și le-a umplut inima de bucurie?

Au fost multe, dar, cel mai important, cel mai drag moment ca solist a fost când am cântat Concertul nr. 3 de Prokofiev. E opera pe care o simt cel mai aproape de suflet.

Dar ca dirijor?

Dirijatul a început la master. Am început cu orchestra Universității Naționale de Muzică, de fapt cu aceeași orchestră și cu profesorul meu cu care cântasem și Prokofiev cu un an în urmă. Concertul brandenburgic nr 3 de Bach a fost prima lucrare pe care am dirijat-o. Iar în timpul masteratului, țin minte, am dirijat Concertul nr. 5 de Beethoven. E o lucrare pe care am cântat-o ulterior și ca solistă, dar am abordat-o prima dată ca dirijor și asta mi-a potolit toată setea de cunoaștere pe care o aveam asupra acestei îmbinări între orchestră și solist.

Când ai început să orchestrezi?

Am început să și orchestrez pentru niște proiecte de fuziune. Primul a fost în 2008, un concert cu Loredana, unde ea a vrut să cânte cu orchestră. Pe vremea aceea, nu exista acest trend. Existau câteva formații, poate din cele mai mari care îndrăzneau să viseze la așa ceva, de a-și prezenta propria muzică, la bază pop sau rock, în variantă orchestrală.

Dar tu ai avut curaj și ai îmbinat lumile…

Da, dar numai în acest sens, încă n-am făcut o reinterpretare a muzicii clasice. Aceasta are un loc al ei foarte clar și special. Deci am început să orchestrez pentru acel proiect și mi-a plăcut foarte mult rezultatul. Dar am rămas fidelă tipului de scriitură clasic și am încercat să aduc un plus, din punctul acesta de vedere, proiectelor pe care le-am orchestrat. Pentru că am început cu Loredana, dar apoi am avut mai multe colaborări în zona asta de fuziune.

Și, ultima etapă atinsă, compoziția…

Înainte să încep să orchestrez, nici nu m-aș fi gândit la compoziție, nici măcar n-aș fi încercat-o. Pentru că eu am crescut cu scopul foarte precis de a interpreta, de a da viață marilor compoziții deja existente, ale marilor maeștri. Și nu m-am crezut aptă. Dar e mult spus, că a te considera apt înseamnă mai întâi să te fi gândit. Or eu nici măcar nu m-am gândit să compun. Dar, orchestrând, am descoperit că încep să curgă idei, să simt firicele de inspirație. Și am hotărât să merg și pe această cale, nu încercând să fac în van așa, ci chiar prima piesă pe care am scris-o a fost un vals dedicat bunicii mele, apoi coloana sonoră a unui film de scurt metraj, Fântâna fermecată, în regia lui Andrei Enoiu, pe care am scris-o pentru orchestră și de care sunt foarte atașată.

Am senzația că totul a venit natural, din aproape în aproape.

Dorința a fost de a face muzică și de a face bine ceea ce fac. Pentru mine nu e de ajuns că am un concert. Vreau să simt că mă reprezintă, să fiu cu capul sus. De aceea spun că acea compoziție pentru Fântâna fermecată a fost un moment în care s-au aliniat planetele. Pentru că am reușit să îmbin ceea ce îmi place foarte mult și ceea ce probabil am căutat să fac: muzică și mai ales muzică pentru film. Pentru că mă simt foarte inspirată de imagini, de povești, lucrurile acestea mie îmi cântă, de aceea a fost doar bucurie, nimic greoi.

Cum găsești un echilibru între toate aceste roluri în viața ta și cum te ajută să-ți exprimi creativitatea în muzică?

Echilibrul între roluri este dat de ceea ce fac. Dar conștiința faptului că le fac pe toate, mă ajută să-mi dau seama exact ce trebuie făcut pentru fiecare în parte. De exemplu, faptul că orchestrez, mă ajută să înțeleg mai profund intențiile (din punct de vedere al orchestrației) unui anumit autor. Faptul că sunt interpret la rândul meu, mă ajută să-i înțeleg pe interpreți atunci când dirijez, pot empatiza cu ei. Compoziția mă face să mă uit cu alți ochi decât o făceam înainte la niște lucrări pe care le cântam. Totul este într-o strânsă legătură.

Ai o perspectivă largă! Indiferent de rol, tu vezi practic toată scena!

Da. Exact așa este și e foarte important. În felul acesta se creează balanța, inclusiv în interior, pentru mine, ca să pot să le gestionez.

Care a fost cel mai memorabil moment trăit pe scenă, superlativul din cariera ta de până acum? În ce rol te aflai?

Aștept să-l descopăr încă (râde!). Sunt foarte multe momente memorabile pentru fiecare rol. Ca pianist, clar, Prokofiev. Dar oricare moment în care am cântat ca solistă a fost important, îmi place foarte mult combinația timbrală dintre pian și orchestră și, probabil, singura altă variantă în care te simți atât de bine, îmi imaginez eu, este să cânți vocal solist. În calitate de compozitor, sunt anumite momente în care atunci când reușesc să prezint publicului niște lucrări pe care le-am și compus și le și dirijez, e o satisfacție fără măsură. Sunt momente cu adevărat memorabile. Pe mine mă bucură fiecare concert pe care îl fac. Pentru că alegerile pe care le fac sunt foarte atente și atunci mă dedic total fiecărui proiect și mi-e greu să ierarhizez.

Am scris, de exemplu, muzica pentru Nosferatu, filmul mut care în 2022 a împlinit 100 de ani de la lansare. A fost prezentat în cadrul unui cine-concert la festivalul TIFF Cluj. Eu am scris muzica nouă, originală pentru acest film. Prima audiție a fost dirijată de Stefan Geiger, iar eu am cântat la un instrument pe care l-am inventat – Spheraton. E un instrument de percuție la care mă gândeam de foarte mult timp și pe care l-am făcut împreună cu sculptorița în metal, Mișa Diaconu. L-am integrat în compoziție și am interpretat eu la el, deci solistă la acest instrument. Ei bine, sunt foarte legată și de instrument și de compoziție – o lucrare scrisă pentru orchestră simfonică și trei soliști vocali. A fost o mare împlinire! Apoi, mai sunt concertele pe care le am cu Big bandul Radio și pot să spun că fiecare dintre concertele pe care le-am avut sunt din această categorie a momentelor de marcă, de superlativ afectiv pentru activitatea mea.

Spuneam la început că întreaga carieră pare o călătorie din aproape în aproape. Cine ți-a dat forță și determinare la urcuș, cine ți-a fost plasă de siguranță?

În afară de familia mea, care mi-a fost mereu alături și care e mereu în preajmă să intervină, e mereu dispusă să mă susțină moral, sunt două persoane despre care pot să spun că, și din punct de vedere profesional, mi-au fost aproape. Este Magda Stănescu, profesoara mea de pian din liceu, un om care iubește muzica din tot sufletul, dar care iubește și viața și care mi-a arătat că pentru a cânta frumos, a fi un bun pianist, nu e de ajuns să studiezi, să repeți încă o dată și încă o dată până îți iese perfect, ci trebuie să simți tot ce cânți și trebuie să trăiești și în afara pianului. Pentru că abia atunci vii cu un adevăr de care e foarte mare nevoie în orice interpretare. Iar a doua persoană, Sebastian Burneci, soțul meu, alături de care am pornit cântând împreună în Conservator. Simțim împreună muzica și viața muzicală pentru că e foarte legată de viața personală. Împreună trecem peste orice obstacol.

Să insistăm acum cu pensula pe rolul de dirijor. Cum a fost să evoluezi pentru prima dată cu spatele la public?

Am simțit o apropiere foarte mare între mine și oamenii din orchestră. Eram obișnuită să fiu în fața orchestrei ca solistă și ce m-a bucurat și ce am descoperit în plus a fost faptul că dirijorul stă și mai aproape de orchestră decât solistul. Dirijatul e un act social, cântatul la un instrument – mai ales la unul precum pianul, unde nu trebuie să relaționezi cu prea multe persoane, poți cânta solo, poți studia singur – este foarte diferit. Dirijorul are un contact real, constant, cu orchestra. Asta îți crește abilitatea de a comunica.

Ai lansat mai multe concepte, ai colaborări cu diverși artiști, inclusiv din zona comercială a muzicii, îmbini cu ușurință elemente din stiluri muzicale variate. Ce te motivează și ce te inspiră să explorezi stiluri atât de diverse? Care sunt principalele calități pe care le cauți în oamenii cu care lucrezi?

Am o colaborare mai îndelungată cu Voltaj, am lucrat cu trupa Urma, am scris pentru mulți artiști. Cea mai recentă colaborare cu mine ca orchestrator și dirijor într-un concert este cu Connect-R. A fost anul trecut la Sala Radio cu big bandul. Cel mai mult apreciez la orice muzician modestia și seriozitatea. Toți artiștii cu care am colaborat până acum au dat dovadă de foarte mare corectitudine, au pornit de pe un picior de egalitate și s-au implicat. Am simțit efectiv dorința de a fi împreună pe scenă și bineînțeles că acest lucru te invită să dai tot ce ai mai bun.

În articolele mele folosesc uneori sintagma: liderul dirijor. Pentru că leadershipul a atins un nivel atât de înalt de finețe, încât e considerat o artă. Astăzi chiar e nevoie de măiestrie să conduci echipe. Inversăm ordinea cuvintelor: dirijorul lider. Din punctul tău de vedere, este dirijorul și un lider?

Dirijorul trebuie să fie lider. Ce face o diferență este dacă e lider pentru el sau e lider pentru muzică. Lider pentru el înseamnă să vrea să iasă în evidență prin orice mijloc… să te țină lumea minte pe tine. Lider pentru muzică, ceea ce încerc să fac și eu, înseamnă să conduci, evident, dar în slujba muzicii și a partiturii pe care o ai de modelat împreună cu artiștii cu care te afli pe scenă. Fără direcție clară în dirijat nu se poate, și atunci, ca să poți să convingi și să creezi o unitate între toți membrii orchestrei, este nevoie de leadership. Ca orice lider care are nevoie de oameni buni în jur pentru a străluci, și un dirijor fără instrumentiști buni, implicați, nu există. Cred că cel mai important pentru oricine are de condus, sub orice formă socială, este să-și respecte echipa. Iar la noi, cu atât mai mult cu cât ce transmitem publicului ține de afectiv, de emoție. E foarte important ca atunci când ești pe scenă și când pregătești concertele să fii cu sufletul deschis.

Femeile dirijor nu sunt o prezență nouă în lumea muzicală, totuși istoria lor a fost marcată de o serie de obstacole și discriminări. Astăzi, privind din afară lumea muzicii, chiar dacă vedem în continuare un dezechilibru de gen, e clar că s-au făcut progrese semnificative. Cum a fost experiența ta ca femeie dirijor într-o profesie ce a fost mult timp dominată de bărbați?

Ca femeie dirijor, experiența mea a fost una bună. Nici nu m-am concentrat pe aspectul acesta de gen. M-am concentrat pe partiturile pe care trebuie să le dirijez. Și când mă duc să dirijez, chiar dacă e o orchestră cu care am mai lucrat, chiar dacă e una cu care mă văd pentru prima dată, în momentul în care urc la pupitru las la o parte informația că sunt femeie și mă concentrez pe ce e cu adevărat important. Evident, dacă te apleci asupra micilor detalii, găsești oriunde, orice, dar nu pot să vorbesc despre acest aspect pentru că nu m-am lovit de el. A primat profesionalismul, iar în concerte, rezultatul a fost cel pe care mi l-am dorit. Până la urmă e o alegere personală, dacă vrei sau nu să asculți anumite probleme sau să ți le imaginezi, că și asta se poate, să pornești încărcat de posibilitatea de a fi privit diferit. Atâta timp cât noi ne întâlnim să facem muzică, despre muzică este vorba.

Cum vezi evoluția industriei muzicale în era digitală și ce impact crezi că va avea asupra artiștilor? Dar asupra ta?

Dacă ne referim la tehnologie de tip AI și muzică creată după niște algoritmi, deja influențează. Dar n-ai cum să evoluezi ca specie dacă anumite zone sau interese umane rămân încremenite în timp. Acum, e important să păstrăm tradiția, să nu uităm de unde am pornit, e important să nu credem că tot ce vine nou e și calitativ și, în măsura în care se poate, să controlăm ceea ce se creează, dacă vrem să ne păstrăm amprenta de creator. Dincolo de faptul că s-au creat niște sunete noi, digitale, și la nivel de creație, epoca asta răscolește foarte mult. Dar la nivel de îmbinare a sunetelor tradiționale, simfonice, cu cele digitale, cred că e foarte bine că se întâmplă lucrul acesta. Mie îmi place foarte mult. Am un proiect, DIOSA Symphonic EDM, unde am scris muzică simfonică și am creat, de asemenea, un suport electronic. Deci sunt îmbinate exact aceste două elemente, care au foarte mare efect. Și de ce nu? Nu poți să lași lucrurile în niște cutii ale lor, fără să pui cap la cap informațiile pe care le poți avea și să creezi ceva nou, să vii cu o idee nouă. Mai ales că marele public e mult mai obișnuit cu sunetele digitale, decât cu sunetul orchestrei simfonice pure, clasice. Totul e să fie făcut bine. Și acum revin la ideea de a nu digitaliza muzica clasică… asta n-am făcut niciodată și până nu o să găsesc eu o modalitate ideală, prin care să-i fac cinste, nu o s-o fac. În schimb, sunt total pentru o creație nouă, care din start e așa concepută.

Deși realizările de până acum sunt impresionante, povestea ta încă se scrie. Ce ți-ai dori să cuprindă următoarele capitole? Ce obiective ai pentru viitor? Care îți este Marele Proiect?

Fetița mea! (râde!) Profesional, ceea ce îmi doresc cel mai mult este să duc mai departe ceea ce fac. Sunt foarte pasionată de munca pe care o desfășor cu Big bandul Radio și vreau să compun. Am niște idei foarte clare despre ce vreau să fac în lucrarea următoare. Asta e cea mai importantă dorință, să am timpul necesar să pot să duc mai departe ce am început. Nu-mi doresc ceva deosebit. Nu am acum un obiectiv care să-mi schimbe total direcția și la care să visez că vreau să-l ating. Nu! Vreau doar să duc mai departe și să perfecționez activitatea pe care o desfășor, care mă împlinește și pe care simt că trebuie s-o fac.

Dacă n-ar fi fost muzica, ce ar fi putut fi altceva?

Dacă nu muzică, actorie! De aceea am spus că îmbinarea dintre muzică și film mi se pare o mare împlinire. Era ceva ce de mult timp îmi doream, era ceva ce clar stagna, pentru că am fost foarte serioasă ca elevă, studentă și ca pianistă, nu mi-am permis să ies din tunelul meu mai devreme, trebuia mai întâi să ajung la capăt.

Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învățat în călătoria ta de până acum?

Cel mai important… să iubești ce faci. Să fii pasionat. Iar dacă nu ești pasionat, să nu faci!

Și nu pot să închei fără să te întreb: Dincolo de scenă cine ești? Ce note, tempouri și dinamici definesc partitura vieții tale?

Dincolo de scenă sunt soție și mamă. O parte din mine care clar mă definește. Dar chiar și în această zonă, tot muzical e tratat totul. Pentru că și fetița noastră este trompetistă în devenire, e elevă la Colegiul Național de Muzică George Enescu. Practic, noi tot timpul vorbim despre muzică sau cântăm. E foarte greu să spun că până aici e munca și dincolo e viața. Pentru că, fiind pasiune, nu poți să pui punct și să te întorci la viața obișnuită. La noi, viața obișnuită e despre muzică, despre idei și discuții despre muzică. Fetița a avut un mic imbold din partea noastră, recunosc, atunci când a început studiul pianului. Îi place foarte mult să cânte vocal, dar să studieze și să facă muzică profesionist a fost absolut alegerea ei și a făcut-o în clasa a treia. Noi nu o presăm. În măsura în care ea va simți bucurie în ce face, o va face.

Așa că, într-o zi obișnuită, ducem fetița la școală, apoi noi la repetiții, ne întoarcem, mai repetăm și acasă, ne pregătim pentru a doua zi .

O zi obișnuită e o zi în care respirăm muzică.

Foto credit: Cristian Barcan

---