Urme de bucurie: Povestea Sarei Turetta și a adăpostului pentru câinii abandonați de la Cernavodă
Străjuit de Dunăre și Autostrada Soarelui, printre vii roditoare și peisaje rupte parcă din rai, pe dealurile de la Cernavodă se găsește cel mai frumos adăpost pentru câinii abandonați din România. Conceput la cele mai înalte standarde, o adevărată oază de iubire, respect și compasiune, aici nu doar câinii și-au găsit liniște și alinare, sanctuarul de la Cernavodă fiind astăzi casă și pentru zeci de măgăruși, cai și pisici, sute de suflete care au cunoscut cruzimea oamenilor ori au trecut prin suferința străzii.
Adăpostul se numește Urme de bucurie, un nume ales deloc întâmplător, fiecare cuvânt fiind practic un angajament că în refugiul de la Cernavodă, printr-o îngrijire atentă și dedicată se vor vindeca răni fizice, iar prin blândețe și devotament se va șterge orice urmă din trecutul dureros al fiecărui animal care îi trece pragul. Și mai are un rost acest nume, acela de a schimba radical percepția asupra locurilor care adăpostesc animalele abandonate.
”Am numit acest adăpost Urme de bucurie pentru că vreau să schimb imaginea asta, că un loc în care sunt animale abandonate ar fi un loc sinistru, trist. NU! Vrem să fie un loc în care să vină lumea, să se simtă bine. E un mic rai, unde propunem o altă viziune asupra animalelor și a rolului lor în viața noastră. Un loc în care vrem să se simtă bine animalele, dar și oamenii. De aceea am zis Urme de bucurie, chiar dacă există și o doză de suferință. Pentru că, inevitabil, există și suferință, unele animale vin din condiții dramatice și nu toate supraviețuiesc. Unele ajung la noi în stare foarte gravă, nu putem face altceva decât eutanasiere. Dar și asta e o ușurare a suferinței, chiar dacă e topic tabu în România”, explică Sara Turetta, președinte și fondator al Asociației ”Urme de bucurie”, proiectul principal al Save the Dogs, organizație de referință pentru protecția animalelor aflate în nevoie din România, Ucraina și Italia.
I cani, la mia vita
Sara Turetta este italiancă și iubitoare de animale. La 17 ani, a adoptat un cățel și tot atunci a decis să facă voluntariat în adăposturile din Italia. La începutul anilor 2000, lucra într-o agenție prestigioasă de publicitate din Milano. A aflat din presă despre problema câinilor fără stăpân din România, s-a mobilizat și a început să trimită la București ajutoare, bani și medicamente. La acea vreme, nu avea o imagine clară a situației și credea că acele eforturi erau suficiente. Totuși, în anul 2002, a primit o scrisoare cutremurătoare de la un cuplu de italieni care trăia în Cernavodă. Aceștia i-au descris cum străzile orașului erau pline de animale otrăvite și cum hingherii adunau brutal câinii de pe străzi, ducându-i apoi într-un adăpost temporar. Dacă nimeni nu-i revendica în decurs de două săptămâni, erau omorâți.
Șocată și indignată de atrocitățile dezvăluite, Sara a hotărât să vină la Cernavodă. Italienii i-au spus că primarul ar înceta masacrul, dacă cineva ar găsi finanțare pentru sterilizare și că ei și-ar asuma responsabilitatea. Exista deja în oraș o organizație locală de protecția animalelor, așa că, în primă fază, Sara a direcționat către Cernavodă toți banii pe care reușea să-i strângă în Italia din donații. Din nefericire, familia de italieni a plecat la scurt timp din oraș, doamnele de la ONG aveau cu totul și cu totul altă viziune asupra problemei, așa că, în octombrie 2002, conștientă de faptul că trebuie să acționeze decisiv, a luat o hotărâre curajoasă: și-a dat demisia de la firma din Milano și s-a mutat la Cernavodă pentru a se dedica în totalitate misiunii sale de a salva câinii abandonați. Tot în 2002 a înființat Save the Dogs.
La Cernavodă, a pornit de la zero, restaurând o clădire pusă la dispoziție de către Primărie, pe care a transformat-o într-o mică clinică veterinară de 160 mp, înconjurată de un adăpost de tranzit. Au fost ani foarte grei, cu multe obstacole. Despre toate povestește Sara în volumul autobiografic I cani, la mia vita, tradus ulterior și în limba română. Lansată în 2022, cu titlul Urme de bucurie și alte amintiri românești ale unei italience, cartea Sarei este o mărturie curajoasă a luptei sale împotriva unui sistem corupt și a indiferenței manifestate de oameni. În paginile ei, Sara împărtășește nu doar povestea personală a confruntării cu aceste dificultăți, ci explorează și felul în care corupția și lipsa de empatie pot afecta viața animalelor abandonate dar și comunitățile umane. Este, așadar, și o carte manifest, un apel la acțiune, dar și un manual de bune practici în protecția animalelor abandonate. Și asta pentru că standardele la care Sara a pus în practică proiectul de la Cernavodă nu doar că au asigurat îngrijirea adecvată a animalelor, ci au reprezentat și un exemplu de referință pentru alte organizații și activiști din întreaga lume.
Sanctuarul de la Cernavodă
După 6 ani în care a lucrat în clădirea veche, dată în comodat de primărie, în 2008, Sara a cumpărat un teren de 7 ha. Inițial, a construit grajduri pentru măgăruși, punând astfel bazele primelor spații moderne ale sanctuarului. În anul 2012, a continuat să se extindă, adăugând un adăpost pentru câini, iar în 2016, a finalizat construcția unui adăpost dedicat pisicilor. În prezent, aceste clădiri găzduiesc 56 de măgăruși (dar de-a lungul anilor au trecut probabil peste 100 prin sanctuar) și 21 de cai, animale abandonate, maltratate sau confiscate de autorități. În funcție de numărul adopțiilor, numărul cățeilor fluctuează între 150 și 200. Mai sunt și 20 de pisici în adăpost, dar și pisici care trăiesc liber.
În 2017 a venit rândul clinicii veterinare, una dintre cele mai moderne din țară. Cu o suprafață generoasă de 800 metri pătrați, aceasta oferă servicii de sterilizare gratuită pentru aproximativ 1.300 de animale în fiecare an. Este o clinică socială, dedicată exclusiv servirii comunității. De aceea, în afara sterilizărilor, medicii acordă prim ajutor în aproximativ 200 de cazuri pe an, ajutând animalele din familiile defavorizate, ori pe cele abandonate pe stradă după ce sunt călcate de mașini, bătute sau bolnave.
A urmat apoi un sanctuar pentru câinii neadoptabili, iar, în prezent, este în curs de dezvoltare o altă zonă care simulează un mediu similar unei case, pentru a oferi câinilor oportunitatea de a învăța cum este să trăiești într-o locuință obișnuită. Aici, câinii sunt expuși la sunete și activități comune unei vieți de familie, pregătindu-i practic pentru integrarea într-un cămin permanent.
Urme din viitor
Prin urmare, sanctuarul este un spațiu în continuă expansiune, căruia Sara și-ar dori să-i adauge o clădire destinată educației, care să includă spații de conferințe pentru a primi copiii și alte organizații neguvernamentale din întreaga țară pentru activități educative. Chiar dacă momentan nu sunt disponibile fonduri pentru acest proiect, Sara a învățat că fiecare pas se face cu răbdare și perseverență.
De asemenea, la fel de important este și următorul proiect pe care îl are în plan: un sat ecologic, compus din mai multe cabane sustenabile, care să servească drept locuințe pentru voluntarii din țară sau din Europa. Acest proiect se află încă în faza de studiu, dar Sara știe deja că este necesar să abordeze fiecare investiție cu atenție și pe grad de prioritate. Iar acest sat e printre priorități, deoarece adăpostul primește periodic voluntari, în special din Italia și Elveția. Cei mai mulți sunt medici veterinari, dar și traineri specializați în socializarea câinilor. În România, găsirea acestor specialiști este o provocare, deoarece școlile de dresaj autohtone abia acum încep să adopte abordări mai politicoase, mai puțin dure. Din acest motiv, Sara colaborează cu școli din străinătate, dorind să se asigure că animalele sunt perfect socializate și pregătite pentru viața alături de o familie. Scopul ei este de a trimite animale care să se adapteze cu ușurință la mediul familial din străinătate, nu animale care să întâmpine dificultăți în procesul de adaptare.
Sara Turetta, este astăzi invitata mea într-un nou episod din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.
Va fi o conversație profundă și emoționantă, în care ne vom explora cu sensibilitate drumul dintre întunericul străzii și lumina speranței, cu grija permanentă de a lăsa în spate autentice urme de bucurie.
Sara, pentru început te rog să-mi spui care este numărul actual de animale aflate în grija sanctuarului, câți angajați sunt responsabili de îngrijirea lor și ce resurse financiare sunt necesare pentru ca acesta să funcționeze în condiții optime.
Standardele pe care le respectăm sunt foarte înalte. E provocator, nu e ușor, dar și rezultatele sunt pe măsură. E un loc absolut minunat, un colț de rai în care oameni și animale trăiesc în armonie cu natura. În prezent, aproximativ 350 de animale sunt îngrijite în sanctuar și acest lucru se realizează cu ajutorul a 54 de persoane, printre care și trei fete din Italia care s-au mutat aici.
Efortul financiar? Publicăm anual pe site un raport în care intrăm în detaliu cu fiecare cheltuială. Transparența este un subiect important dar neglijat, atât în Italia cât și în România, în ceea ce privește ONG urile. Noi credem că avem obligația morală de a arăta modul în care folosim banii pe care oamenii îi donează. În România, avem cheltuieli anuale curente în jur de 1,2 milioane euro și mai avem cheltuieli extraordinare în jur de 100.000 euro. Extraordinar înseamnă să mai cumperi o mașină, o dubă, un tractor, să mai faci o investiție. Dar să gestionezi un centru ca al nostru costă în jur de o sută de mii de euro pe lună, pentru că, repet, vorbim de standarde înalte. Se poate lucra și cu mai puțini bani, dar asta înseamnă să faci compromis de la ceva. Ca un standard de cost pe cățel, cred că ar fi undeva 4 – 5 euro/zi. O sumă rezonabilă, chiar dacă apar niște probleme medicale care impun costuri adjunctive.
Care este sursa și gradul de dificultate în asigurarea acestor fonduri?
Fondurile sunt exclusiv din donații. Ceea ce e interesant este că până anul trecut noi am depins exclusiv de fonduri din străinătate, mare parte din Italia, restul din Suedia și din Anglia. Anul trecut, pentru prima oară, 10% din bugetul nostru a fost acoperit de corporații din România. Ceea ce e o mare realizare, o mare bucurie. E un semn foarte bun, un semn că responsabilitatea socială în corporațiile din România începe să intre în cultura organizațională și este minunat. Sperăm ca acel 10 % să devină anul acesta 20 %. De aceea dorim să găsim un corporate fundraiser, o persoană care să intre în echipă, să știe să abordeze firmele și să ne ajute să atragem fonduri prin firme. Așadar, dacă cineva este interesat într-un astfel de job, noi suntem deciși să evaluăm candidați.
Misiunea ta depășește simpla salvare a animalelor și se reflectă în proiectele speciale pe care le inițiezi (terapia asistată de animale, integrarea persoanelor vulnerabile, a deținuților etc.). Care dintre aceste proiecte sunt încă active în prezent, care sunt obiectivele și în ce măsură sunt atinse?
Proiectele destinate copiilor nu au fost încă reluate în mod structurat după pandemie. Cu alte cuvinte, organizăm vizite pentru copiii cu dizabilități din Centrul de zi de la Cernavodă, dar aceste vizite nu reprezintă în mod explicit o terapie. Și asta din cauza problemelor de personal și a dificultății de a găsi persoane disponibile să coordoneze aceste activități. Copiii însă vin în timpul sezonului frumos pentru a interacționa cu animalele.
Cel mai interesant program pe care îl avem la ora actuală însă este cel cu deținuții de la penitenciarul Poarta Albă. Am stabilit un parteneriat prin care mergem periodic la penitenciarul spital și desfășurăm activități educaționale și ateliere cu deținuții. Cu ajutorul nostru, ei construiesc niște jucării pentru animale, jucării care apoi fie sunt trimise acasă la familiile lor, fie donate către adăpostul nostru. De asemenea, o parte din deținuți vin lunar la noi și se implică în diverse activități, cum ar fi perierea măgarilor, lucrul în grădină sau plimbarea câinilor.
În timpul acestor întâlniri, noi le vorbim despre importanța empatiei și compasiunii față de animale, de exemplu cât de inumane, nu doar ilegale sunt luptele cu câini, și încercăm să le transmitem aceste concepte. Ne bucurăm să vedem că aceste vizite au un impact pozitiv asupra lor, iar pozele vorbesc de la sine.
Însă dorim mult să intensificăm și suntem deschiși să primim vizite de la organizații din alte orașe care lucrează cu persoanele cu dizabilități, copii sau adulți. Considerăm că aceasta este o oportunitate benefică pentru ambele părți implicate. Nu trebuie să privim aceste interacțiuni doar ca pe o activitate în beneficiul oamenilor, deoarece animalele nu sunt simple instrumente. Ele au nevoi și drepturi proprii și sunt companioni de viață pentru noi. De aceea, proiectele noastre comunitare le-am numit Vieți conectate.
E o întreagă dezbare în spațiul public cu privire la cine ar trebui să primească ajutor cu prioritate. Cum putem schimba aceste percepții despre prioritățile sociale?
Această mentalitate care presupune că trebuie să alegem între a ajuta copiii, animalele sau persoanele în vârstă nu este corectă. Trebuie să ne asigurăm că toți primesc sprijinul de care au nevoie. Ajutând o categorie, le ajutăm și pe celelalte, din mai multe perspective, deoarece suntem cu toții interconectați. O societate care nu manifestă grijă față de animale nu va manifesta grijă nici față de persoanele în vârstă, nici față de copii sau femei. Abordarea ajutorării trebuie să fie holistică și să aibă o viziune mai profundă, în care lipsa de interes să fie singurul comportament inacceptabil. Implicarea nu înseamnă să faci ceva pentru tine, ci pentru comunitate, fie că este vorba despre ajutorarea unei persoane, adoptarea unui animal de companie, voluntariat sau plantarea unui copac – toate acestea contribuie la bunăstarea întregii comunități, inclusiv a oamenilor, animalelor și naturii.
Să ieșim din prejudecățile acestea! Sunt risipiți o grămadă de bani în lucruri absolut inutile și atunci de ce să ne supărăm când niște bani sunt folosiți pentru a ușura niște suferințe unor animale nevinovate și pentru a rezolva o problemă a comunității, pentru că animalele abandonate sunt o problemă a comunității. Cine nu ajută câinii, nu ajută nici bătrânii, nici copiii!
Privită din afară, decizia ta de a lăsa confortul unei țări civilizate și un loc de muncă bun, într-o companie de succes, pare curată nebunie… Ce te-a impresionat atât de mult încât să-ți lași toată viața în urmă și să o iei de la zero într-o țară străină, nu tocmai prietenoasă cu oamenii care vor să miște lucrurile și, mai mult, într-o activitate extrem de dificilă?
A fost extraordinar de greu și într-adevăr a fost o doză de nebunie. Pentru că, dacă n-aș fi fost un pic nebună, adică inconștientă de problemele cu care mă voi confrunta, n-aș fi plecat. Dar unele aventuri nu poți să le trăiești dacă ești 100% conștient. Un pic de nebunie și nu prea multă rațiune sunt necesare pentru a face niște lucruri curajoase. Oamenii, într-adevăr, nu m-au primit bine, pentru că erau convinși că sub activitatea mea se ascundea altceva. S-au spus lucruri absolut aberante, că eram aici să caut prostituate ori să trimit droguri prin câini, tot felul de zvonuri îngrozitoare. Însă erau zvonuri care vorbeau, de fapt, despre oamenii care spuneau lucrurile acestea, nu despre mine. Pentru că erau foarte departe de mine, dar erau foarte aproape de valorile (cu ghilimele de rigoare) oamenilor respectivi.
Dar motivația unui om care își dedică viața unei cauze sociale trebuie întărită și cu acest gen de comportamente. Adică faptul că nu ești susținut de o comunitate, că ți se pun numai bețe în roate, de fapt, te întărește și tu vezi astfel dacă într-adevăr aia e vocația ta. Pentru că dacă renunți, înseamnă că nu era vocația ta, că motivația ta nu a fost destul de puternică. Dacă vocația ta e să te dedici acelei cauze, mergi mai departe. Suferi, dar înțelegi că ceea ce faci are o valoare atât de mare încât mulți nici nu înțeleg.
În timp, oamenii cred că au înțeles ce face Save the dogs la Cernavodă.
Da și majoritatea apreciază acum. Probabil mai sunt unii care nu văd rostul, dar trebuie multă răbdare, iar perseverența, la un moment dat, te premiază. Dacă aș fi venit 2, 3 ani și aș fi dispărut, da, era un context. Dar 22 de ani să o vezi pe Sara care se plimbă prin Cernavodă, înseamnă că face ceva important, că e serioasă, că putem avea încredere în ea. Prin perseverență am inspirat încredere.
În cartea mea povestesc și cum am trăit eu la Cernavodă. Acum stau în acest apartament închiriat care e foarte ok, dar am trăit în condiții crunte. Mulți nu sunt mulțumiți nici astăzi, dar schimbările sunt uluitoare. Poate avem senzația că e prea încet, dar progresul se petrece încet. Nu există schimbări peste noapte. De aceea se spune despre cartea mea că este de mare valoare, pentru că mulți oameni, români, care au citit mi-au spus: Sara, uitasem cum era Bucureștiul în 2001, uitasem câți câini erau pe străzi, uitasem…. Vezi tu, avem tendința de a uita lucrurile rele, care ne aduc suferință, care ne creează disconfort, iar asta ne împiedică să apreciem schimbările și lucrurile bune pe care acestea le aduc. Avem senzația că binele acesta e normal și am vrea mai mult. Dar faptul că eu nu mai stau în permanență aici, acum împart egal timpul între România și Italia, pot să văd lucrurile și un pic de la distanță. Și le văd de 22 de ani, iar schimbarea este uriașă.
Totuși, dincolo de consolidarea vocației, având în vedere dificultățile pe care le-ai întâmpinat, ce te-a determinat să rămâi? Ce te-a motivat să continui?
Răspunsul e simplu: animalele. Nu am suportat niciodată suferința animalelor, de la 20 de ani nu am mai vrut să mănânc carne, am început voluntariatul într-un adăpost la Milano, după ce am adoptat un cățel. Din momentul acela, de câte ori vedeam un animal suferind simțeam o lovitură. Durerea lor era durerea mea.
De fiecare dată când spuneam gata, nu mai vreau, nu mai pot continua pentru că e prea greu, mă opream. Renunțam la gândul de a abandona, pentru că știam că această decizie ar fi adus multă suferință. Nu puteam să accept ideea că, din cauza lipsei mele de forță, mai multe vieți ar putea fi afectate, că vor suferi și mai multe animale față de cele care deja sufereau. Conștiința că pot contribui la salvarea unor vieți mi-a dat puterea de a merge înainte. Mi s-a părut inacceptabil să renunț din cauza răutății umane, cu consecința că animale nevinovate ar fi fost cele care ar fi plătit prețul.
De ce să plătească animalele pentru niște oameni care au încercat să-mi facă drumul mai greu? Fiecare animal este un dar care ne face viața mai frumoasă, mai plină, mai bogată în sensul acela profund, împlinitor, și atunci am simțit ca am o responsabilitate față de ele. Știam că, dacă plec din Cernavodă, toate aceste animale nu ar fi avut nicio șansă, nicio altă variantă. Și asta m-a împins chiar în momentele cele mai grele, care au fost și încă mai sunt. Da, acesta e răspunsul: gratitudinea animalelor, recunoștința lor m-a ținut aici.
Care a fost cel mai greu moment, îți amintești?
Când s-a schimbat conducerea primăriei, în 2010. Am venit aici prima dată în 2002, pentru că primarul de atunci acceptase să nu mai omoare căței, dacă eu porneam cu un plan de sterilizări. Când el nu a mai fost ales, trecuseră 8 ani de când eram aici, a venit la primărie o femeie foarte rea, care a hotărât să omoare toți câinii de pe stradă. Câini care în majoritate erau sterilizați de mine. Acolo am picat, am făcut o depresie, pentru că nu eram pregătită să accept ca după 8 ani de muncă și atâtea sacrificii să văd cum cineva pur și simplu vrea să distrugă lucrurile de la o zi la alta. Acela a fost momentul în care am zis gata, e un eșec. Înțelesesem, de fapt… eram și mai tânără pe atunci… că lucrurile în viață nu merg niciodată cum plănuim noi, că sunt multe lucruri care nu depind de noi și indiferent ce eforturi ai depus nu le poți controla. Dar tu trebuie să fii umil și să găsești forța interioară inclusiv în aceste crize, să mergi mai departe prin aceste crize. Să gândești că va veni un moment (n-a venit încă!) în care la conducere se va afla omul potrivit cu care o să poți să colaborezi. Am realizat însă și că importanța muncii noastre nu era legată numai de se omoară – nu se omoară căței în Cernavodă, ci este mult peste acest lucru. Valoarea muncii noastre nu putea fi redusă la acest aspect. Cu alte cuvinte, am înțeles că ceea ce faci rămâne acolo, și chiar dacă la un moment dat cineva vine și îți distruge munca, tu să continui să mergi mai departe. De exemplu, la început, nimeni nu era interesat de sterilizarea câinilor. Acum primim foarte multe cereri, avem liste de așteptare. Acest lucru înseamnă că noi schimbăm nu doar viața câinilor, ci și mentalitatea oamenilor. Transformăm sterilizarea într-o practică obișnuită, iar aceasta în sine reprezintă o victorie.
Și cel mai frumos moment, clipa aceea împlinitoare care te-a mișcat până la lacrimi?
Cred că inaugurarea clinicii este. Noi stăm pe un deal și avem niște apusuri pe Dunăre absolut minunate. Și îmi amintesc că acolo stăteam, într-o seară foarte târziu, cu fratele meu și o colegă, să montăm mobila clinicii. Am ieșit la o pauză și era apusul în față, animalele linistite în apropierea noastră și mi s-a părut o realizare atât de incredibilă… Atunci am zis: am reușit! Ne-am chinuit mult să găsim banii, dar am reușit să realizăm ceva extraordinar. Chiar mi se părea un vis! Ne-am trezit repede din el, când a venit timpul gestionării clinicii, care este o mare durere de cap (râde!), dar, într-adevăr, acela a fost un moment foarte impresionant, până la lacrimi! Îmi amintesc ne-am îmbrățișat eu și colega mea și am spus: uite ce am reușit să facem!
”Nebunii” aceștia frumoși, cei ca tine, pentru a-și îndeplini misiunea, renunță de multe ori la ei și la aspecte importante ale vieții (cel puțin pentru noi, ceilalți). Tu la ce ai renunțat? Ce sacrificii ai făcut, dacă ai făcut…
Am renunțat la bani. Pentru că, dacă aș fi mers mai departe cu cariera mea în publicitate aș fi câștigat foarte bine. Nu zic că banii sunt ceva important, dar e clar că am acceptat un nivel de trai ceva mai scăzut. Nu-mi lipsește nimic, nu mă plâng, mă consider norocoasă, dar aș fi putut să trăiesc mai bine. Cred însă că nu acesta a fost sacrificiul cel mai mare. Adevăratul sacrificiu este că am pierdut liniștea, pentru că efortul de a găsi banii pentru a merge mai departe cu proiectul și efortul de a găsi oameni potriviți în echipă este un stres constant, care îți mai ia din somn. Asta nu înseamnă că nu e frumos ceea ce fac și că nu sunt fericită, dar liniștea aia profundă dată de o muncă în care nu ai prea mare bătaie de cap, adică ai sarcini, ai responsabilități, dar nu ai acel stres pe care îl are, de exemplu, un antreprenor… stresul acesta constant are un impact asupra sănătății. Apoi, am sacrificat și viața socială, pentru că să trăiești între două țări și să muncești foarte mult în ambele, pentru că eu muncesc foarte mult, nu îți permite să dedici timp destul prietenilor.
Am ales să nu am o familie, să nu am copii, dar acesta nu consider că e un sacrificiu. Pentru că nu aceasta era vocația mea. Cred că poți să dai viață în multe moduri diferite, pentru mine, copilul meu este fundația. Când salvezi niște animale și vezi că, după niște suferințe crunte, își recapătă bucuria și demnitatea, tu, de fapt, dai viață. Eu mă simt absolut împlinită, nu simt nicio lipsă în privința maternității, mi-am exprimat partea aceasta prin munca pe care o fac în folosul animalelor.
Ai vreun regret? Ai lua-o de la capăt dacă te-ai întoarce în punctul acela, 2002?
Nu am niciun regret. Dar m-ar speria foarte mult să o iau de la capăt (râde)… mă bucur că nu sunt pusă în situația asta. A fost un efort uriaș, dar da, dacă ar fi cazul, aș face la fel. Doar cu mai puține erori, n-aș mai repeta unele greșeli, pe care inevitabil le-am făcut. Am venit aici la 29 de ani, nu știam nimic despre România și nici foarte multe despre protecția animalelor. Oricât de greu ar fi, tot m-aș întoarce. Nu cred că aș putea face altceva în viață decât să mă ocup cu ceea ce fac. Asta e vocația mea, sunt îndrăgostită de ceea ce fac.
În declarațiile tale, spuneai deseori: un sistem corupt. Ce te-a frapat la începuturi în relațiile cu administrația, zona politică, potențialii finanțatori ai unei astfel de activități?
Ca în orice domeniu în care sunt implicați cei fragili, există oameni care încearcă să exploateze aceste categorii pentru profit. Da, exista multă corupție, nu la acea dimensiune de la început, dar corupția încă există. Dar în relațiile de care vorbești, văd mai degrabă multă nepăsare și incompetență. Există și excepții, politicieni care se implică, dar asta doar pentru că ei sunt iubitori de animale. Aici nu mai e vorba de partid, e vorba de individ. Ilfov este un bun exemplu că și instituțiile pot face lucrurile altfel, în colaborare cu ONG-urile. Căci aici este cheia – parteneriat între autorități și ONG.
Un alt subiect sensibil. Pentru că, la noi, la români, se știe, colaborarea pentru binele comun e încă un domeniu în care mai e mult de lucru. Cum colaborezi tu cu alte ONG-uri?
Și în Italia la fel, nu e nicio diferență. Dar și pe capitolul acesta eu văd o schimbare. După ani în care nu am vorbit unii cu alții, ne-am uitat urât unii la alții – nu din partea noastră, pentru că eu am fost mereu foarte deschisă, așa e felul meu, așa e cultura organizației mele – deci după ani în care întotdeauna exista o suspiciune, o competiție, o invidie, sentimente joase care au afectat mulți oameni din mediul acesta, lucrurile au început să se schimbe. Începem să colaborăm, în special criza Ucrainei ne-a unit. Momentul acela în care ne-am adunat să ajutăm animalele refugiaților a fost un punct zero de la care am înțeles că trebuie să ne coordonăm. Tot vorbim de o coaliție, lucrăm la asta. Ideea e că trebuie să ne uinim dacă vrem să fim ascultați de zona politică. Dacă nu ne unim, nu vom reuși să influențăm deciziile politicienilor.
Uite, prin oameni ca tine, am început să construim deja, dar cred că mai sunt multe de făcut până vom ajunge să trăim într-o societate cu adevărat sănătoasă. Ce strategii sau inițiative consideri că ar ajuta pentru a îmbunătăți relația dintre oameni și animale în comunitățile noastre?
În primul rând, introducerea în programa școlară a unor lecții despre principiile de conviețuire responsabilă cu animalele domestice, pentru că e o problemă de educație și trebuie să începem din școli. Apoi, implicarea politică, pentru ca programele de sterilizare suportate de autorități să devină o regulă în toate orașele. Politicienii ar trebui să înțeleagă că programele de gestionare a populaţiei canine și feline reprezintă o nevoie permanentă, care necesită fonduri publice pentru siguranța și sănătatea oamenilor și animalelor.
Dincolo de ”Urme de bucurie”, de activist pentru drepturile animalelor, tu cine ești, de fapt, Sara?
Sunt o persoană idealistă care a rămas optimistă indiferent de lucrurile triste pe care le-am văzut… și chiar am văzut în viața mea multe nedreptăți comise de oameni și multă cruzime cauzată de comportamentul oamenilor. Sunt cineva care nu și-a pierdut încrederea în omenire. Și asta este important, pentru că riscul pentru cei implicați într-o cauză socială în care trăiești în contact cu multă nedreptate și durere este să piardă încrederea în oameni, să dezvolte mizantropie. Și nu poți să faci treaba noastră dacă urăști oamenii. Poți să salvezi animalele numai dacă construiești o relație bună cu oamenii, dacă transmiți oamenilor anumite valori. E foarte important să nu ne lăsăm ghidați de ură sau de furie. Pentru că mulți oameni în mediul nostru sunt copleșiți de furie. Ceea ce înțeleg, pentru că vedem lucruri oribile, dar dacă ne concentrăm pe lucruri frumoase, întotdeauna găsim oameni cu suflet. Pe asta trebuie să insistăm și să ne facem echipe din astfel de oameni.
Sunt și un om care, în primul rând, nu vrea să-și petreacă viața fără să lase o urmă pe pământul ăsta. Vreau să las acest pământ mai bun decât l-am găsit. Și chiar dacă aș muri mâine, lucrul acesta l-am făcut deja, urma am lăsat-o.
Pe de altă parte, este lupta mea personală împotriva răului. Pentru mine orice durere este o nedreptate, un animal care suferă din cauza unui om este ceva rău. Așa cum e rău și un copil care suferă, și un bătrân care suferă, mediul care suferă. Și atunci, faptul că eu pot ușura parte din această suferință prin organizația mea este lupta mea personală împotriva răului. Și asta dă sens vieții mele. Asta nu înseamnă să uit de mine, am lucrat foarte mult să găsesc un echilibru între idealism, misiunea mea și bunăstarea mea. Este working progress, pentru că e ceva la care trebuie să lucrezi constant și continuu. Nu poți să înveți să iubești pe alții, dacă nu înveți să te iubești și pe tine. Am grijă de sănătatea mea, de aspectul meu, am grijă să nu pierd contactul cu sufletul meu, să alimentez relațiile cu prietenele pe care le am și în România, și în Italia. În ultimii ani, am încercat să găsesc momente de împărtășire, de dialog, dar un dialog profund, cu sens, cu oamenii pe care îi simt apropiați. Am nevoie de acest contact și simt că numai prin aceste rețele virtuoase de oameni, care din domenii diferite văd lucrurile la fel și simt la fel, putem să echilibrăm binele cu răul. De aceea caut în permanență oameni care seamănă cu mine și îi găsesc. Și e minunat pentru că e o legătură de suflet.
Unde te încarci cu energie atunci când simți că ți se termină acumulatorul intern?
Mă încarc cu energie într-o mănăstire de lângă Roma, unde m-am dus pentru că o scriitoare faimoasă din Italia, Susanna Tamaro, cu care m-am împrietenit, m-a invitat acolo. Ea a făcut o recenzie a cărții mele și apoi am devenit prietene. E o mănăstire catolică pe munții de lângă Roma, la Subiaco, și acolo îmi petrec timp vara și la sfârșit de an. E un loc spiritual. Maicile sunt minunate, au și un cățel adoptat, care stă și la slujbă cu noi, cântă cu maicile… acolo mă simt extraordinar de bine.
Ai o mâncare românească preferată?
Îmi place smântâna foarte mult, știu că nu e o mâncare ci un produs, smântâna la noi în Italia nu există. Cred că mămăligă cu brânză și smântână este mâncarea mea preferată. Îmi place și salata de vinete… Cu ceapă!
În tot acest du-te-vino dintre două țări, care e locul pe care îl simți cel mai mult acasă?
Am două case, una e Milano, a doua este Cernavodă. Dar mă simt acasă și la București. Da, știu că sună ciudat, dar sunt locuri care îmi sunt atât de familiare, încât mă simt acasă în toate trei. Sincer, nu mă simt străină aici.
Care este cel mai important vis al tău și ce ești dispusă să faci ca să îl realizezi?
Visul cel mai mare este să văd, înainte să mor, că s-a pus la punct un sistem pentru a steriliza animalele fără intervenție chirurgicală. În momentul în care cercetările vor ajunge la o soluție neinvazivă, problema suprapopulării câinilor și pisicilor se va rezolva. Noi trăim astăzi într-o lume în care există în jur de 600 de milioane de animale fără stăpân. Ultimele cercetări arată că un animal din trei nu are protejare, nu are pe cineva care să se ocupe de el. Iar asta înseamnă multă suferință. Vreau să trăiesc să văd că s-a pus la punct această metodă, pentru că ea va aduce revoluția adevărată în acest domeniu. O revoluție care va permite organizațiilor și instituțiilor să scadă odată numărul animalelor de pe stradă. Asta e la nivel mare. La nivel mic, aș vrea să mai adaug la proiectul nostru din România niște bucăți, să mai avem măcar încă o clinică mobilă care să acopere tot județul Constanța, pentru că deocamdată nu reușim. Ce fac pentru asta? Mă străduiesc să găsesc bani.
De aceea, vreau să închei făcând un apel către firmele din România să fie deschise și spre organizații de protecție a animalelor. Să nu aibă prejudecăți, să le includă, chiar dacă cu un procent mai mic, în sponsorizările lor, pentru că avem nevoie de un astfel de sprijin. Avem nevoie și de abilitățile pe care le au oamenii din mediul de business, ca să putem și noi să creștem. Avem nevoie de un parteneriat cu lumea corporate, o lume care s-a dezvoltat enorm în România ultimilor ani și care ar putea furniza resurse extrem de valoroase, nu doar financiare, pentru organizațiile non-guvernamentale.
