Abuzurile din piața muncii

În câmpul muncii din România există două mari nemulțumiri și în același timp defecte. Prima este legată de comportamentul monoton, puțin competitiv și neprofesionist pe care îl adoptă candidații și unii angajați în relația cu angajatorii și, implicit, în activitățile lor academice (perioada de practică specializată efectuată nu tocmai așa cum ar trebui, sunt evitate din ce în ce mai mult locurile de muncă pe timp de vară, tot mai puțini tineri sunt dispuși să mai vândă o pereche de blugi pentru a face un ban și a-și cizela capacitatea de a relaționa dar, în schimb, preferă să se plângă sau să-și verse amarul într-un club spunând că în ziua de astăzi totul e greu). Ce-a de-a doua nemulțumire se referă la lipsa de profesionalism și respect pe care o arată unii dintre angajatori către candidați și implicit angajați. Din categoria unor astfel de angajatori fac parte destul de mulți „actori”, printre care amintim: Unele agenții de pază și protecție, magazine de retail (supermaketuri, spre exemplu), companii multinaționale, lanțuri de magazine de mobilă, magazine de haine diverse (blugi, cămăși etc.), cafenele, baruri, cluburi, societăți ce tranzacționează diverse valute.

În continuarea celui de-al doilea paragraf, există agenții de pază și magazine de retail care plătesc salarii de 650 de lei, 700 de lei ori 800 de lei, de multe ori fără bonuri de masă sau, și mai grav, plătesc salariul la negru. Pe lângă faptul că este o retribuție foarte mică, nici măcar nu este centralizată la stat pentru a cotiza cât de cât și respectivul angajat să aiba, pe viitor, o pensie măcar de supraviețuire. Faceți următorul calcul: O persoană cu 700 de lei pe lună, dacă cheltuie minim 20 de lei pe zi, timp de 31 de zile, costurile sale sunt de 620 de lei. Imaginați-vă că acea persoană are și o familie – un copil, un partener de viață, o bunică, o mamă etc. Ce face într-o asemenea situație? Deoarece omul respectiv, la finalul lunii, rămâne pe minus. Cum așa? Să presupunem că, având și o familie (sau având grijă doar de un copil), costurile lui minime ar fi de 30 de lei pe zi (bani pe drum, pentru mâncare dimineața, atât pentru părinte cât și pentru copil etc.). Costul total într-o lună cu 31 de zile: 930 de lei. Chiar dacă ar avea salariul minim pe economie, de 750 de lei, angajatul tot nu ar reuși să aibă grijă de propria persoană și de copilul său. Gândiți-vă ce face omul respectiv cu plata taxelor? Lumină, gaze, întreținere, telefon?

Alt exemplu: Un tânăr absolvent de facultate (care, conform legislației/codului muncii, trebuie să aibă salariul minim de 1.200 lei net) este plătit de o companie multinațională cu 900 – 1.100 lei plus bonuri (nu toate companiile oferă) și bonus din vânzări, număr de activități realizate etc. Bonusul mediu poate atinge, uneori, 350, 450 de lei. Cu tot cu bonus și bonuri, un proaspăt absolvent ajunge la aproape 1.500 – 1.650 lei, poate mai mult în anumite cazuri. De multe ori însă, un tânăr nu stă 8 ore la muncă, așa cum e prevăzut în contract, ci 10 sau 12, ore care nu sunt platite. Acest ritm de lucru îl face pe tânăr să obosească, nu mai are timp să ajungă acasă să gătească și preferă să mănânce într-un fast food, mănâncă pizza acasă etc. Psihologic vorbind, în momentele de pauză pe care le are, sâmbăta sau duminica, pentru a se detensiona, preferă să danseze într-un club… Pierde o noapte, două, oboseala se accentuează. Apoi bani pe medicamente, o rată la banca și totul pare pierdut. Salariul mic, eforturi mari, oportunitățile de viață bună ale unui tânăr frumos par murdărite și imposibil de fructificat – toate acestea pentru că un șef orgolios și avid după bani, precum și un stat organizat fragil și constituit, la nivel politic, din câteva sute de mii de persoane (foști reprezentanți ai PCR, consilieri, profesori universitari, rudele acestora etc.) egoiste și leneșe să trăiască cu tot ce le trebuie și ce nu le trebuie. „Ferma Animalelor”, de George Orwell, pare vie și „sănătoasă” în România.

Ați observat unde se produce discordantă? Unde este „țeava spartă” ce este reparată de “instalator” cu “bandă adezivă” în loc să fie sudată? Practic, candidații și angajații sunt demotivați de lipsa de onestitate a unora dintre angajatori (salarii mici, promisiuni nerespectate, ore suplimentare neplătite etc.), iar angajatorii sunt nemultumiți de comportamentul unora dintre candidați și angajați și implicit de lipsa de competitivitate a acestora. Astfel, cu greu se poate ajunge la un numitor comun. „Cearta” dintre cele două părți se prelungește, iar rulajul banilor și munca constantă se amână. Astfel, băncile profită de acest lucru prin mesaje și videoclipuri ce arată viața omului de rând: Neras, transpirat, nemâncat, supărat, într-un tricou vechi de 15 ani, încercând să-și amenajeze o casă. Oamenii, identificându-se cu persoanele promovate de bănci, se înfing în a face rate, chiar și cu un salariu de 800 de lei. Astfel, înainte de a vorbi de criza economică mondială, mai bine România s-ar concentra pe „oile” ei și ar vedea că zi de zi încurajează criza economică națională. Orice sistem are un subsistem de sprijin. Așadar, dacă subsistemul național ar fi unul solid, concret, de perspectivă, atunci sistemul principal – criza economică mondială – nu ar trebui să afecteze românii foarte mult. Este ca o echipă de fotbal care joacă în 10 oameni în loc de 11 deoarece un jucator a fost eliminat – învață să improvizeze și, chiar dacă șansele de victorie au fost reduse, se va concentra cel puțin pe un rezultat de egalitate.

Pe lânga cele două nemulțumiri/defecte descrise, apare, poate, dezamăgirea cea mai mare, și anume relația statului cu angajatorii. Ce se întâmplă mai exact? Reprezentanții statului, din cauza lenei, organizării defectuoase și a dorinței de a menține un nivel de corupție ce poate asigura beneficii materiale și sociale cât mai bune pentru parlamentari, deputati etc., obligă angajatorii să plăteasca taxe foarte mari. Exemplu: Pentru un salariu net de 1.000 de lei pe care îl ofera unui angajat, angajatorul trebuie să plătească în plus la stat peste 600 de lei, aproape de 700. Cost total: 1.600 – 1.700 lei. Pentru o remunerație de 2.000 de lei, angajatorul trebuie să scoata din buzunar alți 1.400 către stat. Așadar, când un angajator plătește un salariat, de fapt plătește aproape doi salariați, numai că cel de-al doilea este statul. În mod normal, taxele pe salarii ar trebui să fie de 80, 100- 150 lei, ci nu de 600, 800, 1.400 lei etc. Astfel s-ar încuraja și micul producător, s-ar deschide mai multe firme care fac pâine bună, care oferă roșii românești etc. După aceea, mediul business ar cumpăra roșii din România, s-ar stimula vânzarea, motorul economiei românești ar întineri.

Taxele mari și foarte mari încurajează munca la negru și oferirea unor salarii mici. De aceea nu trebuie criticați doar angajatorii întrucât și aceștia sunt, de multe ori, „percheziționați” de stat foarte mult. Trebuie să cotizeze la stat sume enorme. Colac peste pupăză, aceste investiții enorme către stat nu se văd – toți politicienii, și implicit politrucii, alături de anumiți profesori universitari apar în costume foarte scumpe, dar zona Gara de Nord din București arată nu tocmai bine… Clădiri vechi, fragile. Pe de altă parte, birocrația se extinde în loc să se micșoreze.

Cu siguranță că în continuare vor fi companii care să profite în mod imoral și neprofesionist de angajați indiferent de cât de mari sau mici vor fi taxele impuse de stat, dar cel puțin nu vor mai fi atât de multe cât există astăzi dacă apelăm la bună voință pentru a îndrepta lucrurile.

Mihai Silviu Botezatu promovează implicarea activă a tinerilor în societate. Domeniile sale de activitate: Resurse Umane (Recrutare, Consiliere și Administrație) și Vânzări Business 2 Business. Mihai este colaborator al companiei HRS.

Ai nevoie de ajutor sau vrei și un alt punct de vedere cu privire la o anumită situație? Trimite e-mail pe următoarea adresă: [email protected]