Ce spun și ce nu spun liderii la microfon | EDITORIAL

Dacă aș primi câte un leu pentru fiecare eveniment despre leadership la care am participat, pentru fiecare podcast ascultat, articol citit sau webinar urmărit… probabil că, pentru câteva luni bune, nu mi-aș mai face griji că îmi expiră contractul de credit cu dobândă fixă.

Leadershipul mi s-a părut mereu o lume incitantă, bine structurată, cu reguli clare, oameni încrezători și o disciplină de invidiat. Un univers care mă atrăgea și pe care l-am descoperit pas cu pas, trăind toate stările posibile: de la timiditate la ambiție, de la admirație sinceră la vinovăție.

Am petrecut sute de ore ascultând sau citind poveștile unor CEO. Ore în care am balansat între cum aș putea să devin și eu mai eficientă, mai devotată, mai „lider” și întrebarea: „Cum reușesc toate astea?”.

Povesteau cu atâta determinare cum se trezeau în zori, alergau, citeau, meditau, își făceau smoothie-ul verde și, până la ora 9, elaborau deja strategii, construiau PowerPoint-uri, planificau ședințe și răspundeau la dileme existențiale. Ani la rând i-am privit ca pe niște semizei. Și mă întrebam, sincer: ce naiba își pun în cafea de au atâta energie? Când pentru mine, la primă oră, era dificil să decid și dacă să iau tramvaiul sau autobuzul.

Sub lumina reflectoarelor, ei însă chiar așa păreau: semizei.

Până într-o zi, când, ieșită dintr-un eveniment pentru o țigară, de cealaltă parte a peretelui după care mă furișasem, am auzit (fără să vreau) o conversație. Unul dintre speakerii de pe scenă vorbea cu un cunoscut. Tocmai terminase un discurs impecabil despre viziune și echilibru. Dar vocea pe care o auzeam acum, în umbra clădirii, printre ecourile ultimelor aplauze, nu mai avea nici strălucirea, nici siguranța de mai devreme. Era vocea unui om obosit.

Povestea despre presiunea tot mai greu de dus, despre cerințele imposibile, despre zilele fără pauză de masă, despre vinovăția față de copii și ultimatumul primit de la soție. Acolo, afară, cu țigara în mână, semizeul era om. Și recunoștea că, în biroul acela fastuos de la etajul 7, dincolo de glorie, una dintre cele mai mari abilități de lideri se părea că e să-și facă timp pentru un sendviș.

La mai puțin de două săptămâni după asta a venit pandemia. Și, dincolo de tot ce a fost greu, obositor, uneori nedrept sau absurd, a adus și ceva bun: o umanizare a liderilor. Mai întâi a fost metafora pilotului care trebuie să-și pună primul masca de oxigen. Apoi, treptat, au început să apară și alte crăpături în armura perfecțiunii. Discursurile inspiraționale s-au nuanțat, lăsând loc și pentru vulnerabilitate, ezitare, tăceri.

Tot mai mulți lideri au început să recunoască: sunt zile în care întârzie. În care nu au toate răspunsurile. În care spun „nu știu”, fără vină sau rușine. Și tot mai mulți admit că, între agende, echipe și rezultate, au nevoie și de un spațiu doar al lor. Ca să respire, să mănânce, să trăiască.

Simt această schimbare de ton, tot mai limpede de la an la an, când lucrez la Ghidul MBA. Dacă în urmă cu câțiva ani „succes” și „rezultate” erau cuvintele dominante în mesajul celor mai mulți CEO către cei aflați încă pe drumul formării ca lideri, acum, tot mai des, tranșant sau nuanțat, mesajul este: „Amintește-ți că nu construiești doar o carieră, ci și o viață!”.

Iar viața are nevoie și de pauze de masă.

CITEȘTE ȘI: Ghidul MBA 2025: Liderii viitorului gândesc algoritmic, dar conduc uman