Acceptă dezechilibrul muncă-viaţă personală

Majoritatea studiilor făcute asupra efectelor nocive ale muncii excesive se bazează pe evaluări subiective privitoare la supraîncărcarea cauzată de un volum prea mare de muncă. Aceste studii nu reuşesc să clarifice influenţa credinţelor şi emoţiilor respondenţilor privitoare la muncă. Dacă lucrul pe care-l faci te plictiseşte, va părea cu siguranţă obositor. Când îţi urăşti jobul, vei percepe orice volum de muncă drept excesiv – e ca şi cum ai forţa pe cineva să mănânce o porţie mare dintr-o mâncare pe care o detestă, iar apoi l-ai întreba dacă s-a săturat.

Surmenarea este posibilă cu adevărat numai dacă munca pe care o depui nu îţi face nicio plăcere şi nu ţi se pare distractivă. În virtutea aceleiaşi logici, munca – în orice volum ar fi depusă – va fi anostă dacă nu eşti captivat sau nu simţi că munca ta îţi aduce o împlinire.

Poate că a venit vremea să redefinim echilibrul muncă-viaţă personală – sau măcar să punem capăt fixaţiei pe care o avem pentru acest echilibru. Iată câteva aspecte de luat în considerare:

Faptul că munceşti din greu ar putea fi arma cea mai importantă din cariera ta. Odată ce eşti destul de deştept sau de calificat să faci treaba implicată de jobul tău, numai faptul că munceşti mai mult te va deosebi de oricine altcineva. Workaholicii au de obicei, un statut mai înalt în orice societate, inclusiv în culturile mai relaxate precum cele din Caraibe, zona mediteraneană şi America de Sud. Fiecare realizare semnificativă pentru civilizaţia noastră este rezultatul oamenilor care au muncit mult mai din greu decât oricine altcineva şi nu au fost preocupaţi de menţinerea echilibrului muncă-viaţă personală. Oamenii cu realizări excepţionale trăiesc mai mult şi, în marea lor majoritate, muncesc pe toată durata vieţii lor. Nu e surprinzător faptul că primele 10 naţiuni din topul celor mai workaholice state din lume sunt cele din care rezultă cea mai mare parte a produsului intern brut însumat al ţărilor din întreaga lume.

Dedicarea este diferenţa dintre părţile luminoase şi cele întunecate ale workaholismului. Spus mai simplu, a avea de făcut un pic de muncă fără sens este mult mai rău pentru tine decât dacă ai avea de făcut o grămadă de muncă plină de sens. Munca este exact ca o relaţie: a petrece o săptămână într-un job pe care-l urăşti este la fel de groaznic ca a petrece o săptămână împreună cu o persoană pe care o deteşti. Dar atunci când găseşti jobul potrvit sau persoana potrivită, ţi se va părea că timpul pe care-l petreceţi împreună nu e niciodată suficient. Fă ceea ce-ţi place foarte mult şi o să-ţi placă munca pe care o depui – ceea ce te va face, de asemenea, să îţi placă să munceşti mai din greu şi să te dedici muncii pentru o durată mai mare de timp. Iar dacă nu-ţi place foarte mult ceea ce faci chiar acum, ar trebui să încerci altceva – nu e niciodată prea târziu pentru o schimbare în carieră.

Tehnologia nu ţi-a ruinat echilibrul muncă-viaţă personală, nu a făcut decât să evidenţieze cât de plictisitoare obişnuiau să fie munca şi viaţa ta personală. Ai încercat vreodată să îţi dai seama de ce este atât de greu să încetezi să îţi tot verifici smartphone-ul, chiar în timp ce iei cina cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult timp, îţi sărbătoreşti ziua de naştere, urmăreşti un film sau ai ieşit în oraş la o primă întâlnire amoroasă cu cineva de care eşti atras? E, de fapt, foarte simplu: niciunul dintre acele lucruri nu este la fel de interesant ca “zumzetul” constant al email-urilor care intră în Inbox-ul tău, al postărilor care apar pe pagina de Facebook sau al ştirilor care intră în contul tău de pe Twitter. Realitatea este supraevaluată, mai ales dacă e comparată cu cyberspaţiul. Tehnologia nu doar a eliminat graniţele dintre munca şi viaţa personală, dar a şi îmbunătăţit ambele domenii.

Oamenii care au mai degrabă joburi decât cariere sunt îngrijoraţi de echilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală fiindcă nu sunt în stare să se simtă bine şi să se distreze la serviciu. Dacă eşti suficient de norocos ca să ai o carieră – spre deosebire de situaţia în care ai un job şi atât – atunci ar trebui să accepţi dezechilibrul muncă-viaţă personală. O carieră îţi asigură un sens mai înalt al scopului pentru care munceşti; un job îţi asigură un venit. Un job “te plăteşte” pentru ceea ce faci; o carieră “te plăteşte” pentru ceea ce îţi place foarte mult să faci. Dacă numeri mereu orele pe care le-ai muncit, atunci probabil că ai un job în loc de o carieră.

Şi invers, cu cât sunt mai neclare graniţele dintre munca şi viaţa ta personală, cu atât e mai probabil să ai mai mult succes în amândouă. O carieră adevărată nu este o strădanie “de la 9 la 5”. Dacă îţi face plăcere munca ta şi pare ca o distracţie, atunci e aproape sigur că vei continua să munceşti. Cui îi pasă de echilibrul muncă-viaţă personală când poţi avea fuziunea dintre muncă şi viaţa personală?

A te plânge de dezechilbrul dintre muncă şi viaţa personală este un act de autoindulgenţă. Credinţa că scopul nostru suprem în viaţă este să ne simţim bine nu are nicio logică din punctul de vedere al evoluţiei. Provine dintr-o interpretare distorsionată a psihologiei pozitive care, de fapt, îndeamnă la autoperfecţionare şi dezvoltare, nu la autoindulgenţă narcisistă. Această interpretare greşită explică de ce atât de mulţi oameni din lumea industrializată occidentală caută să obţină atenţie din partea celorlalţi plângându-se de dezechilibrul dintre viaţa lor profesională şi cea personală. Ar putea explica, de asemenea, recenta ascensiune a Orientului faţă de Occident: nu o să vezi mulţi oameni în Asia plângându-se de dezechilibrul dintre munca lor şi viaţa personală, deşi ei adesea muncesc mult mai mult. Şomajul şi stagnarea economică sunt, în parte, rezultatele faptului că distracţia şi plăcerea au fost considerate prioritare faţă de muncă.

Pe scurt, problema nu este incapacitatea ta de a te detaşa, ci incapacitatea de a te dedica. Această situaţie îşi are rădăcina în faptul că prea puţini oameni lucrează în cariere care le aduc o mare plăcere. Singura cale pentru a avea cu adevărat succes este să îţi urmezi pasiunile, să îţi găseşti misiunea în viaţă şi să înveţi cum să accepţi dezechilibrul dintre muncă şi viaţa personală.

Dr. Tomas Chamorro-Premuzic este profesor de psihologie aplicată în business la University College London, vice-preşedinte pentru cercetare şi inovaţie la firma de evaluare a personalităţii şi consultanţă Hogan Assessement Systems şi co-fondator al platformei online de măsurare a talentelor şi abilităţilor antreprenoriale metaprofiling.com.